ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 861/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3

februarie 2001, reclamantul A.B. a chemat în judecată Ministerul de Interne,

solicitând anularea Ordinului ministrului de interne emis la data de 5 ianuarie

2000, prin care s-a dispus expulzarea sa din țară și declarareasa, ca persoană

indezirabilă.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 613 din 6 iunie 2000, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul A.B., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, recurs admis de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 484 din 6 februarie 2001, casată sentința

atacată și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Curtea de Apel București, învestită

cu judecarea cauzei, în fond după casare, prin sentința civilă nr. 877 din 19

iunie 2001, a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Sentința a fost recurată de

reclamant.

Prin motivele formulate în scris se critică hotărârea

atacată pentru următoarele:

- instanța de fond în mod nelegal a

respins acțiunea, pronunțând o hotărâre, cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- hotărârea instanței de fond a fost

dată prin nerespectarea indicațiilor obligatorii date de Curtea Supremă de

Justiție, prin care instanța era obligată să administreze dovezi suficiente și

convingătoare, pentru a se pronunța asupra legalității și temeiniciei Ordinului

ministrului de interne, atacate în contencios, motiv de casare prevăzut de art.

304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Recursul este nefondat pentru

motivele ce se vor expune în continuare și care vor angaja examinarea globală a

motivelor de casare. Reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă,

anularea ordinului, prin care s-a dispus „expulzarea” sa din România.

În realitate, prin acest ordin s-a

ridicat dreptul de ședere, declarându-se persoană indezirabilă pentru România,

pe o perioadă de 5 ani, a reclamantului.

Temeiul de drept al acestei măsuri,

astfel cum s-a indicat în preambulul ordinului, au fost dispozițiile art. 4

lit. a), coroborat cu art. 20 din Legea nr. 25/1969.

În conformitate cu prevederile art.

2 lit. a) din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate în justiție, actele

administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului.

Din conținutul actului aflat la

dosarul cauzei, cetățeanul turc A.B. se găsește în situația descrisă la art. 3

lit. i) din Legea nr. 51/1991.

În cuprinsul aceluiași act se

menționează că este vorba de o chestiune legată de siguranța statului. Actele

care au stat la baza emiterii ordinului atacat, descriu în amănunt pericolul

concret pe care străinul îl reprezintă pentru această valoare, iar, pe de altă

parte, prezintă modalitățile în care au fost obținute datele, acestea intrând

sub incidența art. 10 din Legea nr. 51/1991.

În consecință, această supremă

instanță, plecând de la premisele expuse, constată că, potrivit unui principiu

de drept internațional bine stabilit, statele sunt îndreptățite să asigure prin

acte interne, oridinea publică pe teritoriul lor, ca și prin exercitarea unui

drept de control, cu observarea, totodată, a obligațiilor asumate de ele, prin

tratate internaționale, deziderate pe deplin respectate în speță, asupra

intrării și stabilirii non-naționalităților pe teritoriul lor.

De notat că, în acest sens există și

precedente judiciare ale Curții Europene a Drepturilor Omului. În deplină

concordanța cu principiile de drept mai înainte evocate, sunt și dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 51/1991, care prevăd că „siguranța națională se realizează

în conformitate cu legile în vigoare și cu obligațiile asumate de România, prin

convențiile și tratatele internaționale, referitoare la drepturile omului la

care este parte” (art. 11 din Constituție).

În consecință, urmează a se conchide

că ordinul atacat constituie un act administrativ referitor la siguranța

internă și externă a României, necenzurabil de către instanța de judecată,

astfel că acțiunea prin care a fost solicitată anularea lui ,se privește ca

inadmisibilă.

În temeiul aceleași calificări

juridice, examinarea celorlalte motive de casare nu mai este necesară, câtă

vreme acțiunea reclamantei este inadmisibilă.

Față de considerentele expuse, se

impune respingerea recursului, ca nefondat, soluția instanței de fond fiind

legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.B.,

împotriva sentinței civile nr. 877 din 19 iunie 2001, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 martie 2003.