ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2821/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 983, pronunțată la data de 23 octombrie 2002 în dosarul nr.,1256/2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A.A., în contradictoriu cu Ministerul de Interne și Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea formulată și precizată ulterior, reclamantul a cerut anularea Ordinului nr. 0779/1998, prin care Ministrul de Interne l-a declarat indezirabil pe teritoriul României și să se constate refuzul nejustificat de a pune capăt stării de restrângere a libertății, prin internarea sa în Centrul de primire, cazare și triere Otopeni.

Acțiunea a fost admisă prin sentința civilă nr. 973 din 28 iunie 2001, pronunțată în dosarul nr. 823/2001, fiind anulat ordinul atacat și măsura internării, dispunându-se punerea în libertate a reclamantului. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1927 pronunțată la data de 27 mai 2002 în dosarul nr. 3433/2001, a admis recursul Ministerului de Interne, a casat sentința sus citată și a trimis cauza pentru rejudecare, constatând că instanța de fond soluționase cauza și anulase un act administrativ, care nu se afla în dosarul cauzei. Rejudecând cauza și respingând acțiunea formulată și precizată de reclamant, curtea de apel a reținut, în esență, că cererea de anulare a Ordinului nr. 0779/1998 nu a respectat cerințele prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990 și că Decizia nr. 225 a Curții Constituționale (M. Of.

nr. 40/23.01.2001), nu produce efecte retroactive cu privire la ordinul atacat, iar măsura internării, cu consecința restrângerii libertății a fost tocmai urmarea respectării ordinului prin care a fost declarat indezirabil pe teritoriul României. În ceea ce privește statutul de refugiat acordat reclamantului prin decizia nr. 354, pronunțată la data de 19 septembrie 2000 în dosarul nr. 4158/2000 de Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor Acordului European privind Suprimarea Vizelor pentru Refugiați, încheiat la Strasbourg la 20 aprilie 1959, ratificat de România prin Legea nr. 75/2001, statul român și-a rezervat dreptul de a refuza accesul sau șederea pe teritoriul său a persoanelor pe care le consideră indezirabile.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., pentru că: - instanța de fond nu s-a conformat deciziei de casare; - Ordinul nr. 0779 din 31 iulie 1998 nu i-a fost comunicat niciodată, ceea ce i-a încălcat accesul liber la instanța de contencios administrativ; - art. 20 din Legea nr. 25/1969, invocat ca temei pentru emiterea ordinului atacat, a fost declarat neconstituțional de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 225 din 16 noiembrie 2000; - acordarea statutului de refugiat în favoarea sa, a dus implicit la anularea ordinului atacat; - măsura internării în Centrul de primire, cazare și triere Otopeni este nelegală, atât în raport cu prevederile art. 29 din Legea nr. 25/1969, cât și cu prevederile Legii nr. 123/2001, care a aprobat legea anterioară.

Recursul este neîntemeiat. Prin Ordinul nr. 0779, emis la 31 iulie 1998 de Ministrul de Interne, a fost ridicat dreptul de ședere în România al cetățeanului palestinian A.A., în temeiul art. 4 lit. d) și art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România, având obligația să părăsească teritoriul țării în 48 de ore, fiind declarat indezirabil pentru o perioadă de 5 ani. Această măsură a fost adusă la cunoștința recurentului-reclamant de către Serviciul pentru Străini și Probleme de Migrări și Pașapoarte al județului Iași, prin procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998, punându-i-se în vedere să părăsească teritoriul României în termen de 48 de ore.

Ca urmare a nerespectării obligației de a părăsi teritoriul României în termenul stabilit, recurentul-reclamant a fost internat în Centrul de primire, cazare și triere Otopeni, unde a rămas până la 31 iulie 2003. Prin decizia nr. 394 din 19 septembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, rectificată prin încheierea din 5 octombrie 2000, recurentului-reclamant i s-a acordat statutul de refugiat pe considerente umanitare, constatându-se că îndeplinește cerințele art. 2 din Legea nr. 15/1996. Prin acțiunea din 20 aprilie 2001, completată la data de 15 mai 2001, recurentul-reclamant a cerut anularea Ordinului nr. 0779/1998 și punerea sa în libertate, precum și obligarea ministerului la plata unor despăgubiri.

Criticile formulate prin cererea de recurs sunt neîntemeiate. Astfel, instanța de fond s-a conformat prevederilor art. 315 C. proc. civ. și a adus la îndeplinire dispozițiile instanței de casare, la dosar fiind depuse Ordinul nr. 0779/1998 și procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998. În ceea ce privește comunicarea Ordinului nr. 0779 din 31 iulie 1998, este adevărat că acesta nu i-a fost înmânat, fiind un act clasificat, ca având regim de document secret, dar măsurile dispuse i-au fost aduse la cunoștință recurentului-reclamant prin procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998, având astfel posibilitatea să-l conteste de la acea dată. Oricum, chiar recurentul-reclamant a recunoscut că ar fi luat cunoștință de existența ordinului respectiv la data când a fost internat în Centrul Otopeni.

Cum recurentul-reclamant s-a adresat instanței de contencios administrativ la data de 20 aprilie 2001, instanța de fond a reținut în mod judicios că acțiunea acestuia nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. Cum curtea de apel a analizat și temeiurile de fond ale acțiunii, instanța de recurs este datoare să cerceteze și celelalte motive de recurs. Astfel, soluția a fost criticată invocându-se că art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România a fost declarat neconstituțional, ceea ce ar lipsi ordinul atacat de temei legal.

Critica este neîntemeiată, Decizia nr. 225 a Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial al României, iar Ordinul nr. 0779 fusese emis la 31 iulie 1998, iar potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile acesteia sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, cum corect a susținut și instanța de fond. Soluția a fost criticată și în raport cu statutul de refugiat, acordat recurentului-reclamant, ceea ce ar fi dus la anularea implicită a ordinului atacat, critică lipsită de temei, Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, nereglementând situația abrogării implicite a unui act administrativ.

În mod corect a apreciat instanța de fond, respectarea condițiilor de legalitate la data emiterii ordinului atacat și nu raportat la evenimente și împrejurări survenite ulterior. Este adevărat că printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, recurentului-reclamant i s-a acordat statutul de refugiat din considerente umanitare, în condițiile art. 2 din Legea nr. 15/1996, lege abrogată și înlocuită prin O.G. nr. 102/2000, dar acest statut nu poate afecta legalitatea ordinului atacat, se apreciază la data emiterii sale. Recunoașterea/nerecunoașterea de către organele de specialitate ale administrației publice, a drepturilor conferite de statutul de refugiat în favoarea recurentului, sunt aspecte care exced cadrului procesual de față, neavând legătură cu actul administrativ atacat.

Ultima critică, privind măsura internării în Centrul Otopeni, este, de asemenea, neîntemeiată, o astfel de măsură fiind prevăzută expres în art. 21 din Legea nr. 25/1969. În baza acestor considerente, soluția instanței de fond este legală și temeinică, motivele de recurs fiind neîntemeiate, urmând ca recursul să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.A. împotriva sentinței civile nr. 983 din 23 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2003.