ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2821/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 983,

pronunțată la data de 23 octombrie 2002 în dosarul nr.,1256/2002, Curtea de

Apel București, secția de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantul A.A., în contradictoriu cu Ministerul de Interne

și Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunea formulată și precizată

ulterior, reclamantul a cerut anularea Ordinului nr. 0779/1998, prin care

Ministrul de Interne l-a declarat indezirabil pe teritoriul României și să se

constate refuzul nejustificat de a pune capăt stării de restrângere a

libertății, prin internarea sa în Centrul de primire, cazare și triere Otopeni.

Acțiunea a fost admisă prin sentința

civilă nr. 973 din 28 iunie 2001, pronunțată în dosarul nr. 823/2001, fiind

anulat ordinul atacat și măsura internării, dispunându-se punerea în libertate

a reclamantului.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1927 pronunțată la data de 27 mai

2002 în dosarul nr. 3433/2001, a admis recursul Ministerului de Interne, a

casat sentința sus citată și a trimis cauza pentru rejudecare, constatând că

instanța de fond soluționase cauza și anulase un act administrativ, care nu se

afla în dosarul cauzei.

Rejudecând cauza și respingând acțiunea formulată

și precizată de reclamant, curtea de apel a reținut, în esență, că cererea de

anulare a Ordinului nr. 0779/1998 nu a respectat cerințele prevederilor art. 5

din Legea nr. 29/1990 și că Decizia nr. 225 a Curții Constituționale (M. Of.

nr. 40/23.01.2001), nu produce efecte retroactive cu privire la ordinul atacat,

iar măsura internării, cu consecința restrângerii libertății a fost tocmai

urmarea respectării ordinului prin care a fost declarat indezirabil pe

teritoriul României.

În ceea ce privește statutul de

refugiat acordat reclamantului prin decizia nr. 354, pronunțată la data de 19

septembrie 2000 în dosarul nr. 4158/2000 de Tribunalul București, secția a V-a

civilă și contencios administrativ, instanța de fond a reținut că potrivit

prevederilor Acordului European privind Suprimarea Vizelor pentru Refugiați,

încheiat la Strasbourg la 20 aprilie 1959, ratificat de România prin Legea nr.

75/2001, statul român și-a rezervat dreptul de a refuza accesul sau șederea pe

teritoriul său a persoanelor pe care le consideră indezirabile.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs reclamantul, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală, în condițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., pentru că:

- instanța de fond nu s-a conformat

deciziei de casare;

- Ordinul nr. 0779 din 31 iulie 1998

nu i-a fost comunicat niciodată, ceea ce i-a încălcat accesul liber la instanța

de contencios administrativ;

- art. 20 din Legea nr. 25/1969,

invocat ca temei pentru emiterea ordinului atacat, a fost declarat

neconstituțional de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 225 din 16

noiembrie 2000;

- acordarea statutului de refugiat

în favoarea sa, a dus implicit la anularea ordinului atacat;

- măsura internării în Centrul de

primire, cazare și triere Otopeni este nelegală, atât în raport cu prevederile

art. 29 din Legea nr. 25/1969, cât și cu prevederile Legii nr. 123/2001, care a

aprobat legea anterioară.

Recursul este neîntemeiat.

Prin Ordinul nr. 0779, emis la 31

iulie 1998 de Ministrul de Interne, a fost ridicat dreptul de ședere în România

al cetățeanului palestinian A.A., în temeiul art. 4 lit. d) și art. 20 din

Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România, având obligația să

părăsească teritoriul țării în 48 de ore, fiind declarat indezirabil pentru o

perioadă de 5 ani.

Această măsură a fost adusă la

cunoștința recurentului-reclamant de către Serviciul pentru Străini și Probleme

de Migrări și Pașapoarte al județului Iași, prin procesul-verbal nr. 30997 din

3 august 1998, punându-i-se în vedere să părăsească teritoriul României în

termen de 48 de ore.

Ca urmare a nerespectării obligației

de a părăsi teritoriul României în termenul stabilit, recurentul-reclamant a

fost internat în Centrul de primire, cazare și triere Otopeni, unde a rămas

până la 31 iulie 2003.

Prin decizia nr. 394 din 19

septembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, rectificată prin încheierea din 5 octombrie 2000,

recurentului-reclamant i s-a acordat statutul de refugiat pe considerente

umanitare, constatându-se că îndeplinește cerințele art. 2 din Legea nr.

15/1996.

Prin acțiunea din 20 aprilie 2001, completată la

data de 15 mai 2001, recurentul-reclamant a cerut anularea Ordinului nr.

0779/1998 și punerea sa în libertate, precum și obligarea ministerului la plata

unor despăgubiri.

Criticile formulate prin cererea de

recurs sunt neîntemeiate.

Astfel, instanța de fond s-a conformat

prevederilor art. 315 C. proc. civ. și a adus la îndeplinire dispozițiile

instanței de casare, la dosar fiind depuse Ordinul nr. 0779/1998 și

procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998.

În ceea ce privește comunicarea

Ordinului nr. 0779 din 31 iulie 1998, este adevărat că acesta nu i-a fost

înmânat, fiind un act clasificat, ca având regim de document secret, dar

măsurile dispuse i-au fost aduse la cunoștință recurentului-reclamant prin

procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998, având astfel posibilitatea să-l

conteste de la acea dată.

Oricum, chiar recurentul-reclamant a

recunoscut că ar fi luat cunoștință de existența ordinului respectiv la data

când a fost internat în Centrul Otopeni.

Cum

recurentul-reclamant s-a adresat instanței de contencios administrativ la data

de 20 aprilie 2001, instanța de fond a reținut în mod judicios că acțiunea

acestuia nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.

Cum curtea de apel a analizat și temeiurile

de fond ale acțiunii, instanța de recurs este datoare să cerceteze și celelalte

motive de recurs.

Astfel, soluția a fost

criticată invocându-se că art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul

străinilor în România a fost declarat neconstituțional, ceea ce ar lipsi

ordinul atacat de temei legal.

Critica este neîntemeiată, Decizia

nr. 225 a Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial al

României, iar Ordinul nr. 0779 fusese emis la 31 iulie 1998, iar potrivit art.

25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, deciziile acesteia sunt obligatorii de la

data publicării lor în Monitorul Oficial al României, cum corect a susținut și

instanța de fond.

Soluția a fost criticată și în

raport cu statutul de refugiat, acordat recurentului-reclamant, ceea ce ar fi

dus la anularea implicită a ordinului atacat, critică lipsită de temei, Legea

nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, nereglementând situația

abrogării implicite a unui act administrativ.

În mod corect a apreciat instanța de

fond, respectarea condițiilor de legalitate la data emiterii ordinului atacat

și nu raportat la evenimente și împrejurări survenite ulterior.

Este adevărat că printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă, recurentului-reclamant i s-a acordat statutul de

refugiat din considerente umanitare, în condițiile art. 2 din Legea nr.

15/1996, lege abrogată și înlocuită prin O.G. nr. 102/2000, dar acest statut nu

poate afecta legalitatea ordinului atacat, se apreciază la data emiterii sale.

Recunoașterea/nerecunoașterea de

către organele de specialitate ale administrației publice, a drepturilor

conferite de statutul de refugiat în favoarea recurentului, sunt aspecte care

exced cadrului procesual de față, neavând legătură cu actul administrativ

atacat.

Ultima critică, privind măsura

internării în Centrul Otopeni, este, de asemenea, neîntemeiată, o astfel de

măsură fiind prevăzută expres în art. 21 din Legea nr. 25/1969.

În baza acestor considerente, soluția instanței de

fond este legală și temeinică, motivele de recurs fiind neîntemeiate, urmând ca

recursul să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.A.

împotriva sentinței civile nr. 983 din 23 octombrie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 septembrie 2003.