ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2003

Deliberând

asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție (Înalta Curte de Casație și Justiție)

împotriva deciziei civile nr. 58 E din 14 februarie 2002 a Tribunalului Iași

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 17836 din 17 octombrie 2001 în dosarul nr. 22508/2001

Judecătoria Iași a admis acțiunea formulată de G.N.M. împotriva Agenției

Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (A.J.O.F.M.) Iași și în consecință a

obligat-o pe pârâtă  să efectueze în favoarea reclamantului „plățile

compensatorii stabilite în baza O.G. nr. 98/1999 sistate prin procesul verbal

nr.1269 din 4 aprilie 2001 întocmit de A.J.O.F.M. Iași”.

Prin

aceeași sentință pârâta a fost obligată să îi plătească reclamantului și

cheltuielile de judecată în valoare de 600.000 lei.

În

considerentele sentinței s-a reținut că litigiul dedus judecății are caracterul

unui litigiu de muncă fiind generat de pârâtă care a sistat în mod arbitrar

efectuarea plăților compensatorii cuvenite conform O.U.G. nr. 98/1991

reclamantei în condițiile în care contractul său de muncă încetase ca urmare a

unei concedieri colective.

Recursul

declarat ulterior împotriva acestei sentințe de pârâta Agenția Județeană pentru

Ocuparea Forței de Muncă Iași a fost admis prin decizia civilă nr. 58 E

pronunțată de Tribunalul Iași la 14 februarie 2002 în dosarul nr. 615/2002, iar

în urma rejudecării cauzei acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Pronunțând

această decizie instanța de recurs a reținut că reclamantul a fost încadrat în

muncă la S.C.  C. S.A. Iași, iar dreptul său de a încasa plăți compensatorii în

condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 98/1999 s-a născut în condițiile inițierii

procedurii falimentului societății comerciale menționate,  măsură care a avut

drept consecință indisponibilizarea majorității salariaților, inclusiv a

reclamantei.

S-a

reținut de asemenea că ulterior indisponibilizării între reclamantă și S.C. C.

S.A. Iași s-a încheiat un „contract de prestări servicii” în baza căreia G.M. a

efectuat activități similare celor desfășurate inițial.

În

acest context instanța de recurs a evocat prevederile imperative ale art. 2,

art. 3, art. 4 și art. 7 din Legea nr. 130/1990, reglementări în raport cu care

a apreciat că acea nouă convenție este un contract de muncă deoarece în temeiul

lui activitatea reclamantei „se desfășura cu regularitate, pe o perioadă mai

mare de 3  ore zilnic și s-a extins pe parcursul mai multor luni”.

Pe cale

de consecință s-a apreciat că sistarea plăților compensatorii a fost o măsură

legală prin care s-a dat eficiență prevederilor exprese ale art. 39 din O.U.G.

nr. 98/1999.

În

aceeași ordine de idei s-a subliniat și existența altor încălcări ale

reglementărilor aplicabile în materie conchizându-se că, în general,  „întreaga

operațiune s-a situat în afara legii și că prin ea nu s-a urmărit decât

fraudarea acesteia prin obținerea de plăți compensatorii concomitent cu

încasarea prețului muncii prestate în baza convențiilor de prestări servicii”.

La data

de 12 februarie 2003 în temeiul art. 330 pct.2 din C. proc. civ. Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (Înalta Curte de

Casație și Justiție) a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 58 E

din 14 februarie 2002 a Tribunalului Iași, ulterior cauza fiind înregistrată pe

rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar

687/2003.

În motivarea recursului în

anulare s-a susținut în esență că reluarea de către reclamantă a activității în

cadrul S.C. C. S.A. s-a făcut „în baza unei convenții civile de prestări de

servicii încheiată potrivit dispozițiilor art. 986 și art. 987 C. civ.”.

S-a mai

afirmat că inexistența acordului judecătorului sindic cât privește încheierea

acestei convenții ca și împrejurarea că prin încheierea convenției „au fost

înfrânte dispozițiile art. 1, art. 2  și art. 3 din Legea nr.

130/1999” nu oferă

temeiuri pentru sistarea plăților compensatorii.

În

acest context au fost evocate dispozițiile art. 24 alin. (2) și art. 39 din

O.U.G. nr. 98/1999 relevându-se că primul consacră expres dreptul reclamantei de

a încasa plățile compensatorii, chiar în condițiile încheierii convenției de

prestări servicii, iar cel de-al doilea limitează aplicabilitatea măsurii de

încetare a plăților compensatorii la acele situații în care beneficiarul

acestora a fost reîncadrat încheindu-se un nou contract de muncă pe durată

nedeterminată cu „efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul (său) de

muncă”.

În ceea

ce îi privește intimații nu s-au prezentat în fața acestei Curți însă prin

concluzii scrise depuse în dosarul cauzei reclamanta a solicitat admiterea, iar

pârâta a cerut respingerea recursului în anulare.

Având a

se pronunța asupra recursului în anulare Curtea reține că potrivit art. 1 din

Legea nr. 130/1999 încheierea contractului de muncă asigură  - celui ce urmează

să presteze activitatea convenită cu angajatorul – calitatea de „persoană

încadrată în muncă” – sau într-o altă terminologie, calitatea de „salariat” –

conferindu-i toate „drepturile și obligațiile prevăzute de  legislația muncii,

de contractele colective de muncă și de contractul individual de muncă”.

În

același timp art. 2, art. 3 și art. 4 din legea citată statuează că în afara

cadrului juridic specific contractului menționat de art.1 prestarea muncii

poate avea loc și în temeiul unei convenții civile a cărei încheiere era

permisă numai însă în anumite situații și doar cu respectarea unor cerințe

stricte de formă și fond.

Concretizând

ideea protejării persoanelor încadrate în muncă art. 7 din Legea nr. 130/11999

prevede că prestarea muncii  fără respectarea condițiilor restrictive

menționate „se consideră realizată în baza unui contract individual de muncă”

atrăgând în sarcina angajatorului obligațiile specifice contractului de muncă.

Toate

aceste prevederi ale Legii nr. 130/2001 au fost avute în vedere de către

instanța de recurs care a subliniat că respectivele dispoziții sunt imperative

și au caracterul unor norme de principiu, configurând dreptul comun în materia

analizată.

Deși

corecte în esență aceste aprecieri sunt irelevante în cauza de față.

În

acest sens este de remarcat că, așa cum o atestă expres titulatura ei, obiectul

de reglementare al Legii nr. 130/2001 constă în instituirea unor „măsuri de

protecție a persoanelor încadrate în muncă”.

Este de

asemenea de observat în speță că instanța de recurs a dat acestui act normativ

o altă finalitate, contrară intereselor acelora pe care respectiva lege le

protejează.

De

asemenea soluționarea recursului s-a făcut fără a se ține seama că     O.U.G.

nr. 98/1999 are un obiect de reglementare asemănător: „protecția socială a

persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare

a concedierilor colective”.

În

raport cu data adoptării lui și cu materia specială reglementată acest din urmă

act normativ are un vădit caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat

de Legea nr. 130/1999.

În

acest context este justificată soluționarea cauzei de față    pornindu-se de la

reglementările conținute în legea specială, iar nu pe baza normelor cu caracter

general din Legea nr. 130/1999.

În

cauza de față o astfel de abordare – corectă – a reglementărilor analizate se

regăsește în motivarea soluției pronunțate de către prima instanță în

conformitate  cu prevederile art. 24 alin. (2) și art. 39 din O.U.G. nr.

98/1999.

Soluționând

cauza în fond, prima instanță nu a ignorat prevederile art. 39 care statuează

că: drepturile beneficiarului la plata compensatorie încetează la data

reîncadrării în unitatea din care a fost disponibilizat sau la o unitate

rezultată în urma restructurării, reorganizării sau privatizării acesteia.

Aceeași

instanță a subliniat însă că în speță nu a avut loc o reîncadrare în muncă în

termenii art. 39 din O.U.G nr. 98/1999 întrucât reclamantul nu a beneficiat de

încheierea unui nou contract de muncă pe durată nedeterminată și nici de

regimul juridic specific unui astfel de contract.

În mod

justificat s-a relevat că noua convenție dintre reclamant și S.C. C. S.A. are

un vădit caracter civil și – dat fiind obiectul său – este încheiată pe o

durată de timp limitată, neputându-și produce efectele decât până la data

finalizării procedurii falimentului.

Așa

fiind s-a apreciat corect că dreptul reclamantei de a continua să încaseze

plățile compensatorii subzistă în raport cu prevederile art. 24 alin. (2) din

O.U.G. nr. 98/1999 care statuează că în principiu „personalul disponibilizat,

necesar pentru desfășurarea procesului de lichidare poate fi angajat de către

administrator sau lichidator cu acordul judecătorului sindic, cu convenție sau

contract de muncă pe perioadă determinată, cu menținerea drepturilor prevăzute

de acest act normativ stabilite la data indisponibilizării”.

În

legătură cu cerințele acestui text de lege Curtea reține de asemenea că probele

administrate în cauză nu sunt concludente cât privește existența ori

inexistența acordului judecătorului sindic la încheierea convenției civile.

Acest

aspect este însă irelevant deoarece inexistența unui asemenea acord poate

atrage cel mult răspunderea juridică a administratorului sau lichidatorului

pentru diminuarea patrimoniului societății comerciale aflate în faliment prin

plata, fără temei, a unor remunerații, în timp ce  litigiul dedus judecării a

avut ca obiect sistarea plăților compensatorii de către pârâtă.

Ca

urmare a încălcării esențiale a prevederilor legale analizate decizia

pronunțată de către instanța de recurs intră sub incidența art. 330 pct. 2 din

C. proc. civ.

Așa

fiind urmează ca în temeiul art. 330

3

raportat la art. 314 din  C.

proc. civ. recursul în anulare să fie admis cu consecința casării deciziei

atacate și a menținerii hotărârii pronunțate de către prima instanță.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 58 E din 14 februarie

2002 a Tribunalului Iași. Casează această decizie și respinge recursul declarat

de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Iași împotriva  sentinței

civile nr. 17836 din 17 octombrie 2001 a Judecătoriei Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2003.