ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2003

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (Înalta Curte de Casație și Justiție) împotriva deciziei civile nr. 58 E din 14 februarie 2002 a Tribunalului Iași constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 17836 din 17 octombrie 2001 în dosarul nr. 22508/2001 Judecătoria Iași a admis acțiunea formulată de G.N.M. împotriva Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (A.J.O.F.M.) Iași și în consecință a obligat-o pe pârâtă să efectueze în favoarea reclamantului „plățile compensatorii stabilite în baza O.G. nr. 98/1999 sistate prin procesul verbal nr.1269 din 4 aprilie 2001 întocmit de A.J.O.F.M. Iași”. Prin aceeași sentință pârâta a fost obligată să îi plătească reclamantului și cheltuielile de judecată în valoare de 600.000 lei.

În considerentele sentinței s-a reținut că litigiul dedus judecății are caracterul unui litigiu de muncă fiind generat de pârâtă care a sistat în mod arbitrar efectuarea plăților compensatorii cuvenite conform O.U.G. nr. 98/1991 reclamantei în condițiile în care contractul său de muncă încetase ca urmare a unei concedieri colective. Recursul declarat ulterior împotriva acestei sentințe de pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Iași a fost admis prin decizia civilă nr. 58 E pronunțată de Tribunalul Iași la 14 februarie 2002 în dosarul nr. 615/2002, iar în urma rejudecării cauzei acțiunea reclamantei a fost respinsă. Pronunțând această decizie instanța de recurs a reținut că reclamantul a fost încadrat în muncă la S.C.

C. S.A. Iași, iar dreptul său de a încasa plăți compensatorii în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 98/1999 s-a născut în condițiile inițierii procedurii falimentului societății comerciale menționate, măsură care a avut drept consecință indisponibilizarea majorității salariaților, inclusiv a reclamantei. S-a reținut de asemenea că ulterior indisponibilizării între reclamantă și S.C. C. S.A. Iași s-a încheiat un „contract de prestări servicii” în baza căreia G.M. a efectuat activități similare celor desfășurate inițial. În acest context instanța de recurs a evocat prevederile imperative ale art. 2, art. 3, art. 4 și art. 7 din Legea nr. 130/1990, reglementări în raport cu care a apreciat că acea nouă convenție este un contract de muncă deoarece în temeiul lui activitatea reclamantei „se desfășura cu regularitate, pe o perioadă mai mare de 3 ore zilnic și s-a extins pe parcursul mai multor luni”.

Pe cale de consecință s-a apreciat că sistarea plăților compensatorii a fost o măsură legală prin care s-a dat eficiență prevederilor exprese ale art. 39 din O.U.G. nr. 98/1999. În aceeași ordine de idei s-a subliniat și existența altor încălcări ale reglementărilor aplicabile în materie conchizându-se că, în general, „întreaga operațiune s-a situat în afara legii și că prin ea nu s-a urmărit decât fraudarea acesteia prin obținerea de plăți compensatorii concomitent cu încasarea prețului muncii prestate în baza convențiilor de prestări servicii”. La data de 12 februarie 2003 în temeiul art. 330 pct.2 din C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (Înalta Curte de Casație și Justiție) a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 58 E din 14 februarie 2002 a Tribunalului Iași, ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 687/2003.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut în esență că reluarea de către reclamantă a activității în cadrul S.C. C. S.A. s-a făcut „în baza unei convenții civile de prestări de servicii încheiată potrivit dispozițiilor art. 986 și art. 987 C. civ.”. S-a mai afirmat că inexistența acordului judecătorului sindic cât privește încheierea acestei convenții ca și împrejurarea că prin încheierea convenției „au fost înfrânte dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 130/1999” nu oferă temeiuri pentru sistarea plăților compensatorii. În acest context au fost evocate dispozițiile art. 24 alin. (2) și art. 39 din O.U.G.

nr. 98/1999 relevându-se că primul consacră expres dreptul reclamantei de a încasa plățile compensatorii, chiar în condițiile încheierii convenției de prestări servicii, iar cel de-al doilea limitează aplicabilitatea măsurii de încetare a plăților compensatorii la acele situații în care beneficiarul acestora a fost reîncadrat încheindu-se un nou contract de muncă pe durată nedeterminată cu „efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul (său) de muncă”. În ceea ce îi privește intimații nu s-au prezentat în fața acestei Curți însă prin concluzii scrise depuse în dosarul cauzei reclamanta a solicitat admiterea, iar pârâta a cerut respingerea recursului în anulare.

Având a se pronunța asupra recursului în anulare Curtea reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 130/1999 încheierea contractului de muncă asigură - celui ce urmează să presteze activitatea convenită cu angajatorul – calitatea de „persoană încadrată în muncă” – sau într-o altă terminologie, calitatea de „salariat” – conferindu-i toate „drepturile și obligațiile prevăzute de legislația muncii, de contractele colective de muncă și de contractul individual de muncă”. În același timp art. 2, art. 3 și art. 4 din legea citată statuează că în afara cadrului juridic specific contractului menționat de art.1 prestarea muncii poate avea loc și în temeiul unei convenții civile a cărei încheiere era permisă numai însă în anumite situații și doar cu respectarea unor cerințe stricte de formă și fond.

Concretizând ideea protejării persoanelor încadrate în muncă art. 7 din Legea nr. 130/11999 prevede că prestarea muncii fără respectarea condițiilor restrictive menționate „se consideră realizată în baza unui contract individual de muncă” atrăgând în sarcina angajatorului obligațiile specifice contractului de muncă. Toate aceste prevederi ale Legii nr. 130/2001 au fost avute în vedere de către instanța de recurs care a subliniat că respectivele dispoziții sunt imperative și au caracterul unor norme de principiu, configurând dreptul comun în materia analizată. Deși corecte în esență aceste aprecieri sunt irelevante în cauza de față. În acest sens este de remarcat că, așa cum o atestă expres titulatura ei, obiectul de reglementare al Legii nr. 130/2001 constă în instituirea unor „măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă”.

Este de asemenea de observat în speță că instanța de recurs a dat acestui act normativ o altă finalitate, contrară intereselor acelora pe care respectiva lege le protejează. De asemenea soluționarea recursului s-a făcut fără a se ține seama că O.U.G. nr. 98/1999 are un obiect de reglementare asemănător: „protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective”. În raport cu data adoptării lui și cu materia specială reglementată acest din urmă act normativ are un vădit caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 130/1999. În acest context este justificată soluționarea cauzei de față pornindu-se de la reglementările conținute în legea specială, iar nu pe baza normelor cu caracter general din Legea nr. 130/1999.

În cauza de față o astfel de abordare – corectă – a reglementărilor analizate se regăsește în motivarea soluției pronunțate de către prima instanță în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) și art. 39 din O.U.G. nr. 98/1999. Soluționând cauza în fond, prima instanță nu a ignorat prevederile art. 39 care statuează că: drepturile beneficiarului la plata compensatorie încetează la data reîncadrării în unitatea din care a fost disponibilizat sau la o unitate rezultată în urma restructurării, reorganizării sau privatizării acesteia. Aceeași instanță a subliniat însă că în speță nu a avut loc o reîncadrare în muncă în termenii art. 39 din O.U.G nr. 98/1999 întrucât reclamantul nu a beneficiat de încheierea unui nou contract de muncă pe durată nedeterminată și nici de regimul juridic specific unui astfel de contract.

În mod justificat s-a relevat că noua convenție dintre reclamant și S.C. C. S.A. are un vădit caracter civil și – dat fiind obiectul său – este încheiată pe o durată de timp limitată, neputându-și produce efectele decât până la data finalizării procedurii falimentului. Așa fiind s-a apreciat corect că dreptul reclamantei de a continua să încaseze plățile compensatorii subzistă în raport cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 98/1999 care statuează că în principiu „personalul disponibilizat, necesar pentru desfășurarea procesului de lichidare poate fi angajat de către administrator sau lichidator cu acordul judecătorului sindic, cu convenție sau contract de muncă pe perioadă determinată, cu menținerea drepturilor prevăzute de acest act normativ stabilite la data indisponibilizării”.

În legătură cu cerințele acestui text de lege Curtea reține de asemenea că probele administrate în cauză nu sunt concludente cât privește existența ori inexistența acordului judecătorului sindic la încheierea convenției civile. Acest aspect este însă irelevant deoarece inexistența unui asemenea acord poate atrage cel mult răspunderea juridică a administratorului sau lichidatorului pentru diminuarea patrimoniului societății comerciale aflate în faliment prin plata, fără temei, a unor remunerații, în timp ce litigiul dedus judecării a avut ca obiect sistarea plăților compensatorii de către pârâtă. Ca urmare a încălcării esențiale a prevederilor legale analizate decizia pronunțată de către instanța de recurs intră sub incidența art. 330 pct. 2 din C. proc.

civ. Așa fiind urmează ca în temeiul art. 330 3 raportat la art. 314 din C. proc. civ. recursul în anulare să fie admis cu consecința casării deciziei atacate și a menținerii hotărârii pronunțate de către prima instanță.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 58 E din 14 februarie 2002 a Tribunalului Iași. Casează această decizie și respinge recursul declarat de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Iași împotriva sentinței civile nr. 17836 din 17 octombrie 2001 a Judecătoriei Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2003.