ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4890/2003

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data

de 3 mai 2001 I.C. a chemat în judecată  A.J.O.F.M. Iași pentru a fi obligată

să-i achite plățile compensatorii stabilite conform O.U.G. nr. 98/1999 și care

au fost sistate prin procesul verbal din 4 aprilie 2001 încheiat de inspectorii

pârâtei.

Judecătoria

Iași, prin sentința civilă, nr. 17833 din 17 octombrie 2001, a admis acțiunea

așa cum a fost formulată.

Tribunalul

Iași, secția civilă, prin decizia nr. 67 din 14 februarie 2002, a admis

recursul opârâtei și a  casat hotărârea recurată, iar, pe fond, a respins

acțiunea, cu motivarea că dreptul reclamantului la plata compensatorie a

încetat, prin reîncadrarea în unitatea din care a fost disponibilizat, în

condițiile prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 98/1999.

La data

de 12 februarie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei din

recurs, invocând încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat

soluționarea greșită a cauzei pe fond. Respectiv, au fost violate dispozițiile

art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 98/1999 care prevăd menținerea drepturilor

compensatorii recunoscute de acest act normativ, în ipoteza, aplicabilă

reclamantului, a angajării sale cu convenție civilă în unitatea din care a fost

disponibilizat, fiind necesar pentru desfășurarea procesului de lichidare a

unității. A cerut reformarea deciziei din recurs și menținerea sentinței.

Recursul

în anulare este întemeiat.

Potrivit

art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 98/1999 (aprobate prin Legea nr. 312/1991,

publicată în M. Of., nr. 365 din 6.07.2001), personalul disponibilizat, necesar

pentru desfășurarea procesului de lichidare, poate fi angajat de către

administrator sau lichidator cu acordul judecătorului-sindic, cu convenție civilă

sau cu contract de  muncă pe perioadă determinată, cu menținerea drepturilor

prevăzute de ordonanța de urgență, stabilite la data disponibilizării.

Este

adevărat că art. 39 (modificat prin Legea de aprobare a  O.U.G.) prevede că

dreptul beneficiarului la plata compensatorie încetează la data reîncadrării în

unitatea din care a fost disponibilizat sau în altă unitate. Logic și

sistematic, textul trebuie corelat cu art. 24 alin. (2), reprodus supra, ceea

ce înseamnă că va avea aplicare numai în ipoteza reîncadrării beneficiarului,

în aceeași sau în altă unitate, cu contract de muncă pe durată nedeterminată.

Or, în

speță, reclamantul a fost angajat în aceeași unitate cu convenție civilă,

situație în care potrivit art. 24 alin. (2), nu atrage încetarea plății

compensatorie, ci, dimpotrivă, menținerea  tuturor drepturilor prevăzute de

ordonanța de urgență, stabilite la data disponibilizării.

Așa

fiind, soluția din recurs este nelegală, considerent pentru care se  impune

admiterea recursului în anulare, așa cum a fost formulat, cu consecința

păstrării sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în  anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei  nr. E 67 din 14 februarie 2002 a

Tribunalului Iași. Casează decizia atacată și respinge recursul declarat de

A.J.O.F.M. Iași împotriva sentinței civile nr. 17833 din 17 octombrie 2001 a

Judecătoriei Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2003.