ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2004

Asupra recursului în anulare de față:

La data de 27 noiembrie 2002 reclamanții, judecători și magistrați consultanți

la instanțele din Judecătoria Dolj, au chemat în judecată Ministerul Justiției

și Tribunalul Dolj pentru a fi obligați la plata „sumelor de reprezintă sporul

de 15% pentru condiții deosebit de grele, vătămătoare sau periculoase, pe o

perioadă de 5 luni (1 noiembrie 2000 -1 aprilie 2001) în valoare actualizată cu

indicele de devalorizare a monedei naționale”.

Temeiul legal al dreptului pretins este invocat ca

fiind art. 48  alin. (1) din Legea nr. 50/1996, republicată în M. Of., nr.

563/1999, precum și în Anexa I-II la Ordinul nr. 2308/C din 27 noiembrie 1998

al Ministerului Justiției în care sunt nominalizate locurile de muncă, precum

și procedura de acordare a sporului de 15% din îndemnizația de încadrare

lunară. Se mai relevă că prin O.G. nr.  83 din 1 septembrie 2000 a fost abrogat

numai alin. (4) al art. 48, iar alin. (1) - (3) au rămas în vigoare și, cu

toate acestea, plata sporului a fost întreruptă în perioada 1 noiembrie 2000-1

aprilie 2001.

Prin

întâmpinare, Ministerul Justiției arată că a cerut suplimentarea bugetului cu

240.000 mii lei, dar nu s-a aprobat decât 125.000 mii lei, astfel că, în baza

art. II din O.G. nr. 83/2000, „toți magistrații au fost privați de acordarea

acestui spor pentru perioada în discuție”.

Tribunalul

Dolj prin sentința civilă nr. 1977 din 10 decembrie 2002 a admis acțiunea,

reținând, în esență, că:

-

prin Ordinul nr. 726/C/2001 din 11 aprilie 2001 al Ministerului Justiției s-a

dispus aplicarea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, începând cu 1 aprilie

2001 existând în acest sens și avizul Consiliului Suprem al Magistraturii prin

hotărârea nr. 130/2000;

-

nu există temei legal pe baza căruia să se înceteze aplicarea acestui text de

lege și plata sporului cuvenit;

-

condițiile de fond cerute de lege și de Ordinul nr. 2308/C/1998 pentru

acordarea sporului au fost îndeplinite.

Ministerul

Justiției a declarat recurs contra sentinței invocând art. III din O.G. nr.

83/2000 care prevede că se aplică „în limita bugetelor aprobate Ministerul

Justiției, după suplimentarea lor corespunzătoare”, dar, „așa cum rezultă din

înscrisurile anexate la întâmpinare” – care nu s-au mai depus – nu s-au aprobat

decât 125.000 mii lei, în loc de 240.000 mii lei cât s-a cerut (minus 90.000 mii

lei).

Curtea

de Apel Craiova, prin decizia nr. 120 din 6  februarie 2003, a respins recursul

ca nefondat, cu motivarea că „lipsa temporară a fondurilor bănești – invocată

de recurentă – nu poate justifica decât plata cu întârziere a acestor drepturi

și pierderea definitivă a drepturilor salariale cuvenite, ele neputând face

obiectul unor renunțări sau limitări”.

Contra deciziei și sentinței Procurorul General a

declarat recurs în anulare, pe temeiul din art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

întrucât s-a produs o încălcare esențială a legii prin aceea că:

- „aprecierea instanțelor este greșită deoarece nu

s-a luat în considerare faptul că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000 nu

acopereau sumele aferente creșterilor salariale”;

-

„deși Ministerul Justiției a solicitat suplimentarea lunară a creditelor

bugetare, necesare acoperirii cheltuielilor de personal, aceste sume nu au fost

acordate ;

-

„cum la fundamentarea bugetului pentru anul 2001 nu era clarificată

posibilitatea acordării acestui spor, fondurile necesare nu au fost aprobate,

iar

-

dispozițiile art. II din O.G. nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor

aprobate de Ministerul Justiției, după suplimentarea lor corespunzătoare.

Recursul

în anulare este nefondat.

Primul

motiv referitor la „sumele aferente creșterilor salariale” nu poate fi primit

deoarece acestea nu fac obiectul acțiunii de față, care se referă numai la

sporul de 15% cuvenit pentru perioada 1 noiembrie 2000-1 septembrie 2001.

Cel

de-al doilea motiv invocat privește cererea Ministerului Justiției de

suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor de

personal, neaprobată, însă, înscrisul la care se face trimitere,  nu există.

Printr-un

al treilea motiv (argument) se susține că la momentul fundamentării bugetului

pentru anul 2001 „nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor,

astfel că fondurile necesare nu au fost aprobate” și se face, din nou, o

trimitere la „fila 20, dosar recurs” (însă acest dosar are numai 13 file).

Nu

se explică, în recursul în anulare, în ce sens nu era „clarificată”

posibilitatea acordării acestui spor, cât timp dispozițiile art. 48 alin. (1) -

(3) din Legea nr. 50/1996, republicată erau în vigoare, ca și ordinul

Ministerului Justiției de aplicare.

În

sfârșit, în final se susține că „dispozițiile art. II din O.G. nr. 83/2000 se

aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiției, după

suplimentarea lor corespunzătoare”, dar nu sunt depuse înscrisurile care să

ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a

fundamentat și a depus, în condițiile actelor normative indicate și la

termenele necesare, cereri de credite incluzând valorile relative la sporul de

15% cuvenit magistraților și celuilalt personal din sistem. De altfel, în

ambele dosare (prima instanță și recurs), cât și în recurs în anulare, nu s-a

anexat niciun înscris din cele la care s-au făcut referiri în întâmpinare, în

motivele de recurs și, apoi, în cele de recurs în anulare, dar nici alte

înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, proiecte de acte

normative, ș.a.).

Prin întâmpinare și apoi în motivele de recurs, s-a recunoscut că reclamanții,

ca și ceilalți magistrați, au dreptul la sporul pretins, dar, că nu au existat

sumele alocate suplimentar spre a fi achitate, iar, prin adresa nr.145 din 29

martie 2001 a Secretarului de stat de resort, către instanțe, s-a dispus

acordarea sporului de 15% „în urma reexaminării posibilităților de acordare”,

relativ la resursele financiare prin legea bugetului. Totuși, în întâmpinare

s-a mai susținut că „admiterea acțiunii față de reclamanți ar crea o inechitate

la nivelul întregului personal din organele autorității judecătorești căruia nu

i s-a aplicat prevederile art. 48 din Legea nr. 50/1996, încălcându-se astfel

prevederile Ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

persoanelor de discrimare”.

4.

Ordonanța nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, când „s-a

suplimentat în mod corespunzăror bugetul pe anul 2000” (art. IX), fără a se

abroga art. 148 alin. (1) - (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, care

recunoaște și garantează magistraților și celuilalt personal judecătoresc

îndreptățit sporul special de 15% din îndemnizația lunară, pentru condiții

vătămătoare de lucru.

Într-adevăr,

conform art. II din O.G. 83/2000: „Prevederile prezentei ordonanțe se aplică în

limita bugetelor aprobate, Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții

Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor

corespunzătoare”.

În

aplicarea art. 48 alin. (1) - (3) din lege au fost emise, anterior, norme

aprobate prin ordin al Ministrului Justiției și cu avizul C.S.M., iar, cu

începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme, reluându-se plata sumelor

cuvenite pentru sporul de 15%.

Prin

urmare, dreptul la aceste sume a existat și pentru perioada de 5 luni, în

litigiu (trim. IV.2000 și trim. I.2001), dar exercitarea acestui drept și plata

efectivă a sumelor cuvenite a fost obstrucționată, în principal, datorită unor

considerații relative la acțiunea sau omisiunea ordonatorului principal de

credite.

Pe

lângă faptul că nu s-a probat inițierea sau formularea de cereri de credite

vizând aceste sume privind sporul de 15% și că ele nu au fost aprobate, nu este

de înțeles dece astfel de drepturi trebuiau să facă obiectul unor credite

suplimentare, cât timp ele s-au acordat și până la 1 noiembrie 2000.

În situația în care sporul de 15% nu a fost inclus în

cererile de credite (suplimentare), atunci omisiunea se justifică numai pe

afirmația din întâmpinare că „nu era clarificată posibilitatea de acordare” a

lui, ceea ce este inadmisibil în raport cu garantarea efectivă și concretă a

drepturilor salariale și a celorlalte drepturi, consacrate prin Constituție

(art. 38), art. 18 C. mun. anterior, Legea nr. 50/1996 și prin art. 1

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Drept

consecință, instanța de recurs a confirmat corect prima hotărâre, reținând și

faptul că acest drept la sumele reprezentând 15% din îndemnizația lunară nu

poate fi anihilat de lipsa temporară a fondurilor bănești aferente, care nu

poate duce la pierderea definitivă a drepturilor cuvenite, ci, doar, eventual,

la plata lor cu întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 120 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel

Craiova, secția conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie

2004.