ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5519/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 6 ianuarie 2003 reclamanta V.M.C.,

judecător, a cerut obligarea Ministerului Justiției și Tribunalului Dolj la

plata sporului de 15% pentru condiții vătămătoare pe perioada 1 noiembrie 2000–1

aprilie 2001, actualizat cu coeficientul de inflație.

Cererea a fost admisă prin sentința

civilă nr. 89 din 25 februarie 2003, irevocabilă prin decizia nr. 1873 din 23

mai 2003 a Curții de Apel Craiova.

Contra acestor hotărâri a declarat,

la 11 noiembrie 2003, recurs în anulare Procurorul general, pe temeiul disp.

art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând, în esență că:

-

„aprecierea instanțelor este greșită deoarece nu s-a luat în considerare faptul

că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000 nu acopereau sumele aferente

creșterilor salariale”;

-

„deși Ministerul Justiției a solicitat suplimentarea lunară a creditelor

bugetare, necesare acoperirii cheltuielilor de personal, aceste sume nu au fost

acordate;

-

„cum la fundamentarea bugetului pentru anul 2001 nu era clarificată

posibilitatea

acordării acestui spor, fondurile necesare nu au fost aprobate, iar

-

dispozițiile art. II din O.G. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate

de Ministerul Justiției, după suplimentarea lor corespunzătoare.

2.

Recursul în anulare este nefondat.

2.1.

Primul motiv referitor la „sumele aferente creșterilor salariale” nu poate fi

primit deoarece acestea nu fac obiectul acțiunii de față, care se referă numai

la sporul de 15% cuvenit pentru perioada 1 noiembrie 2000-1 septembrie 2001.

Cel

de-al doilea motiv invocat privește cererea Ministerului Justiției de

suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor de

personal, neaprobată, însă, înscrisul la care se face trimitere, la fila 4,

recurs, nu există (la fila 5 în dosarul de recurs este plicul în care s-a

expediat

declarația

și motivele de recurs).

Printr-un

al treilea motiv (argument) se susține că la momentul fundamentării bugetului

pentru anul 2001 „nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor,

astfel că fondurile necesare nu au fost aprobate”, dar nu se explică, în ce

sens nu era „clarificată” posibilitatea acordării acestui spor, cât timp

dispozițiile art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată erau în

vigoare, ca și ordinul Ministerului Justiției de aplicare.

În

sfârșit, în final se susține că „dispozițiile art. II din O.G. nr. 83/2000 se

aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiției, după

suplimentarea lor corespunzătoare”, dar nu sunt depuse înscrisurile care să

ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a

fundamentat și a depus, în condițiile actelor normative indicate și la

termenele necesare, cereri de credite incluzând valorile relative la sporul de

15% cuvenit magistraților și celuilalt personal din sistem. De altfel, în

ambele dosare (prima instanță și recurs), cât și în recurs în anulare, nu s-a

anexat nici un înscris din cele la care s-au făcut referiri în întâmpinare, în

motivele de recurs și, apoi, în cele de recurs în anulare, dar nici alte

înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, proiecte de acte

normative, ș.a.).

2.2.

Prin întâmpinare și apoi în motivele de recurs, s-a recunoscut că reclamanta,

ca și ceilalți magistrați, au dreptul la sporul pretins, dar, că nu au existat

sumele alocate suplimentar spre a fi achitate, iar, prin adresa nr. 145 din 29

martie 2001 a Secretarului de stat de resort, către instanțe, s-a dispus

acordarea sporului de 15% „în urma reexaminării posibilităților de acordare”,

relativ la resursele financiare prin legea bugetului. Totuși, în întâmpinare

s-a mai susținut că „admiterea acțiunii față de reclamanți ar crea o inechitate

la nivelul întregului personal din organele autorității judecătorești căruia nu

i s-a aplicat prevederile art. 48 din Legea nr. 50/1996, încălcându-se astfel

prevederile Ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

persoanelor de discriminare”.

3.

Ordonanța nr.83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, când „s-a

suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000” (art. IX), fără a se

abroga art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată, care

recunoaște și garantează magistraților și celuilalt personal judecătoresc

îndreptățit sporul special de 15% din îndemnizația lunară, pentru condiții

vătămătoare de lucru.

Într-adevăr,

conform art. II din O.G. 83/2000: „Prevederile prezentei ordonanțe se aplică în

limita bugetelor aprobate, Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții

Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor

corespunzătoare”.

În

aplicarea art. 48 alin. (1)-(3) din lege au fost emise, anterior, norme

aprobate prin ordin al Ministrului Justiției și cu avizul C.S.M., iar, cu

începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme, reluându-se plata sumelor

cuvenite pentru sporul de 15%.

Prin

urmare, dreptul la aceste sume a existat și pentru perioada de 5 luni, în

litigiu (trim.IV.2000 și trim.I.2001), dar exercitarea acestui drept și plata

efectivă a sumelor cuvenite a fost obstrucționată, în principal, datorită unor

considerații relative la acțiunea sau omisiunea ordonatorului principal de

credite.

Pe

lângă faptul că nu s-a probat inițierea sau formularea de cereri de credite

vizând aceste sume privind sporul de 15% și că ele nu au fost aprobate, nu este

de înțeles de ce astfel de drepturi trebuiau să facă obiectul unor credite

suplimentare, cât timp ele s-au acordat și până la 1 noiembrie 2000.

În situația în care sporul de 15% nu a fost inclus în

cererile de credite (suplimentare), atunci omisiunea se justifică numai pe

afirmația din întâmpinare că „nu era clarificată posibilitatea de acordare” a

lui, ceea ce este inadmisibil în raport cu garantarea efectivă și concretă a

drepturilor salariale și a celorlalte drepturi, consacrate prin Constituție

(art. 38), art. 18 C. muncii anterior, Legea nr. 50/1996 și prin art. 1

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Drept

consecință, instanța de recurs a confirmat corect prima hotărâre, reținând și

faptul că acest drept la sumele reprezentând 15% din îndemnizația lunară nu

poate fi anihilat de lipsa temporară a fondurilor bănești aferente, care nu

poate duce la pierderea definitivă a drepturilor cuvenite, ci, doar, eventual,

la plata lor cu întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 1873 din 23 mai 2003 a Curții de Apel

Craiova, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie

2004.