ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 27 noiembrie 2002 reclamanți

judecători și magistrați consultați la Tribunalul Dolj și instanțele din raza

sa de competență au chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Dolj

pentru a fi obligați la plata „sumelor ce reprezintă sporul de 15% pentru condiții

deosebit de grele, vătămătoare sau periculoase, pe o perioadă de 5 luni (1

noiembrie 2000 – 1 aprilie 2001) în valoare actualizată cu indicele de

devalorizare a monedei naționale”.

Temeiul legal al dreptului pretins este invocat

ca fiind art. 48 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, republicată în M. Of., nr. 563/1999

precum și Anexa I-II la Ordinul nr. 2308/C din 27 octombrie 1998 al

Ministerului Justiției în care sunt nominalizate locurile de muncă, precum și

procedura de acordare a sporului de 15% din indemnizația de încadrare lunară.

Se mai relevă că prin O.G. nr. 83 din 1 septembrie 2000 a fost abrogat numai

alin. (4) al art. 48 iar alin. (1)-(3) au rămas în vigoare și, cu toate

acestea, plata sporului a fost întreruptă în perioada 1 noiembrie 2000 – 1

aprilie 2001.

Prin întâmpinare, Ministerul Justiției arată că

a cerut suplimentarea bugetului cu 240.000 lei, dar nu a aprobat decât 125.000

lei, astfel că în baza art. II din O.G. nr. 83/2000 „toți magistrații au fost privați

de acordarea acestui spor pentru perioada în discuție”.

Tribunalul Dolj prin sentința civilă nr. 1981

din 10 decembrie 2002 a admis acțiunea, reținând în esență că:

- prin Ordinul nr. 726/C/2001 din 11 aprilie

2001 al Ministerului Justiției s-a dispus aplicarea art. 48

1

din Legea

nr. 50/1996, începând cu 1 aprilie 2001;

- nu există temei legal pe baza căruia să se

înceteze aplicarea acestui text de lege și plata sporului cuvenit;

- condițiile de fond cerute de lege și Ordinul

nr. 2308/C/1998 pentru acordarea sporului au fost îndeplinite.

Ministerul Justiției a declarat recurs contra

sentinței invocând art. II din O.G. nr. 83/2000 care prevede că se aplică „în

limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, după suplimentarea lor

corespunzătoare”, dar, „așa cum rezultă din înscrisurile anexate la

întâmpinare” – care nu s-au mai depus – nu s-au aprobat decât 125.000 milioane

lei în loc de 240.000 milioane lei cât s-au cerut (minus 90.000 milioane lei).

Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 117

din 6 februarie 2003 a respins recursul ca nefondat, cu motivarea că „lipsa

temporară a fondurilor bănești – invocată de recurentă – nu poate justifica

decât plata cu întârziere a acestor drepturi nu și pierderea definitivă a

drepturilor salariale cuvenite, ele neputând face obiectul unor renunțări sau

limitări”.

Contra deciziei și sentinței Procurorul General

a declarat recurs în anulare, pe temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

întrucât s-a produs o încălcare esențială a legii prin aceea că:

- „aprecierea instanțelor este greșită deoarece

nu s-a luat în considerare faptul că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000

nu acopereau sumele aferente creșterilor salariale”;

- „deși Ministerul Justiției a solicitat

suplimentarea lunară a creditelor bugetare, necesare acoperirii cheltuielilor

de personal, aceste sume nu au fost acordate;

- „cum la fundamentarea bugetului pentru anul

2001 nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, fondurile

necesare nu au fost aprobate, iar

- dispozițiile art. 11 din O.G. nr. 83/2000 se

aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiției, după

suplimentarea lor corespunzătoare.

Recursul în anulare este nefondat.

Primul motiv referitor la „sumele aferente

creșterilor salariale” nu fac obiectul acțiunii de față, care se referă numai

la sporul de 15% cuvenit pentru perioada 1 septembrie 2000 – 1 septembrie 2001;

Cel de-al doilea motiv invocat privește cererea

Ministerului Justiției de suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru

acoperirea cheltuielilor de personal, neaprobată, scrisă, nu există (la dosarul

de recurs este plicul în care s-au expediat declarația și motivele de recurs).

Printr-un al treilea motiv (argument) se susține

că la momentul fundamentării bugetului pentru anul 2001 „nu era clarificată

posibilitatea acordării acestui spor, astfel că fondurile necesare nu au fost

aprobate” și se face din nou, o trimitere „ la dosar recurs” (însă acest dosar

are numai 13 file).

Nu se explică, în recursul în anulare, în ce

sens nu era „clarificată” posibilitatea acordării acestui spor, cât timp

dispozițiile art. 48 alin. (1)- (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, erau în

vigoare, ca și ordinul Ministerului Justiției de aplicare.

În sfârșit, în final se susține că „dispozițiile

art. II din O.G. nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de

Ministerul Justiției, după suplimentarea lor corespunzătoare”, dar nu sunt

depuse înscrisurile care să ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator

principal de credite, a fundamentat și a depus, în condițiile actelor normative

indicate și la termenele necesare, cereri de credite incluzând valorile

relative la sporul de 15% cuvenit magistraților și celuilalt personal din

sistem. De altfel, în ambele dosare (prima instanță și recurs) cât și în recurs

în anulare, nu s-a anexat nici un înscris din cele la care s-au făcut referiri

în întâmpinare , în motivele de recurs și, apoi, în cele de recurs în anulare,

dar nici alte înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, proiecte de

acte normative, ș.a.).

Prin întâmpinare și apoi în motivele de recurs,

s-a recunoscut că reclamanții, ca și ceilalți magistrați, au dreptul la sporul

pretins, dar, că nu au existat sumele alocate suplimentar spre a fi achitate,

iar, prin adresa nr. 14 din 29 martie 2001 a Secretarului de stat de resort

către instanțe, s-a dispus acordarea sporului de 15% „în urma reexaminării

posibilităților de acordare”, relativ de resursele financiare prin legea

bugetului. Totuși, în întâmpinare s-a mai susținut că „admiterea acțiunii față

de reclamanți ar crea o inechitate la nivelul întregului personal din organele

autorității judecătorești căruia nu i s-a explicat prevederile art. 48 din

Legea nr. 20/1996, încălcându-se astfel prevederile Ordonanței nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor persoanelor de discriminare”.

O.G. nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1

noiembrie 2000 când „s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000”

(art. IX) fără a se abroga art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996,

republicată, care recunoaște și garantează magistraților și celuilalt personal

judecătoresc îndreptățit sporul special de 15% din indemnizația lunară, pentru

condiții vătămătoare de lucru.

Într-adevăr, conform art. 9 din O.G. nr. 83/2000:

„Prevederile prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate,

Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și

Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”.

În aplicarea art. 48 alin. (1)-(3) din lege au

fost emise, anterior, norme aprobate prin ordin al Ministerului Justiției și cu

avizul C.S.M. iar, cu începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme reluându-se

plata sumelor cuvenite pentru sporul de 15%.

Prin urmare, dreptul la aceste sume a existat și

pentru perioada de 5 luni în litigiu (trim.IV.2000 și trim.I.2001), dar

exercitarea acestui drept și plata efectivă a sumelor cuvenite a fost

obstrucționată în principal, datorită unor considerații relative la acțiunea și

omisiunea ordonatorului principal de credite.

Pe lângă faptul că nu s-a probat inițierea sau

formularea de cereri de credite vizând aceste sume privind sporul de 15% și că

ele nu au fost aprobate, nu este de înțeles de ce astfel de drepturi trebuiau

să facă obiectul unor credite suplimentare, cât timp ele s-au acordat și până

la 1 noiembrie 2000.

În situația în care sporul de 15% nu a fost

inclus în cererile de credite (suplimentare), atunci omisiunea se justifică

numai pe afirmația din întâmpinare că „nu era clarificată posibilitatea de

acordare” a lui, ceea ce este inadmisibil în raport cu garantarea efectivă și

concretă a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi, consacrate prin

Constituție (art. 38), art. 18 C. muncii anterior, Legea nr. 50/1996 și prin

art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Drept consecință, instanța de recurs a confirmat

corect prima hotărâre, reținând și faptul că acest drept la sumele reprezentând

15% din indemnizația lunară nu poate fi anihilat de lipsa temporară a

fondurilor bănești aferente, și, doar, eventual, la plata lor cu întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 117 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel

Craiova, secția conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2004.