ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2740/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 18

decembrie 2000 și înregistrată la Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, sub nr. 2040/2000, reclamanta D.R. a chemat în

judecată Guvernul României și a solicitat ca, în contradictoriu cu acesta, să

se dispună anularea din H.G. nr. 854/2000 poziția nr. 39 Anexa 4, ce se referă

la trecerea în patrimoniul R.A. A.P.P.S. a vilei 56 din perimetrul comunei

Snagov.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că în baza sentinței civile nr. 1401 din 20 martie 1998, pronunțată de

către Judecătoria Buftea, a fost admisă contestația împotriva hotărârii nr.

108/1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a S.A.I, fiind

obligată comisia să restituie în natură imobilul din litigiu, sentință ce a

rămas definitivă, fiind investită cu titlu executoriu și transcrisă în Cartea

Funciară

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 15 din 11 ianuarie 2001, a respins

ca inadmisibilă acțiunea precizată, vizând neconstituționalitatea hotărârii de

guvern atacată.

Împotriva sus-menționatei sentințe a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304

pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul a fost admis prin decizia

nr. 2759 din 21 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de

contencios administrativ, fiind casată sentința atacată și trimisă cauza spre

rejudecare la aceiași instanță.

După casare, cauza s-a înregistrat

la instanța de fond sub nr. 1831/2001 la secția de contencios administrativ.

A formulat cerere de intervenție în

interes propriu R.A. A.P.P.S., potrivit art. 49 și 50 C. proc. civ., la data de

5 noiembrie 2001, cerere discutată și admisă în principiu prin încheierea de

ședință din 26 noiembrie 2001.

Prin sentința nr. 366 din 8 aprilie

2002, instanța de fond a respins excepția lipsei de interes a acțiunii,

invocată de intervenientă, a admis acțiunea principală a reclamantei și a

anulat parțial H.G. nr. 854/2000, respectiv imobilul menționat la poziția 39

din Anexa 4.

Pentru a pronunța această hotărâre,

a reținut instanța că prin hotărârea Judecătoriei Buftea, anume sentința civilă

nr. 1401/1998, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat dreptul de

proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, astfel că o dispoziție

privind administrarea acestuia dată de Guvern, a ignorat titularul dreptului de

proprietate, fiind demonstrată vătămarea drepturilor, dar și interesul

reclamantei.

Împotriva sentinței nr. 366/2002,

pronunțată de secția contencios administrativ din cadrul Curții de Apel București,

a fost declarat recurs de către Guvernul României și Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

În recursul său, Guvernul României

consideră nelegală și nefondată sentința, invocând motivele de casare prevăzute

de art. 304 pct. 3, 7, 9 și 11 C. proc. civ. și anume:

Actul a cărei anulare se cere, în

speță H.G. nr. 854/2000, nu este constitutiv de drepturi, ci de modificare a

regimului juridic al imobilului care a fost trecut din domeniul public în

domeniul privat al statului, neschimbându-se proprietarul ei, administratorul,

astfel că o eventuală cale de realizare a dreptului se poate promova numai prin

acțiunea de drept comun; că sentința Judecătoriei Buftea nu echivalează cu o

hotărâre de restituire și nu poate constitui titlu de proprietate, ci s-a

aplicat greșit legea.

R.A. A.P.P.S. a criticat sentința

pentru nelegalitate, susținând că a preluat la înființarea sa în 1995, întreaga

suprafață de la fosta SC S., împreună cu clădirile menționate în anexa la H.G.

nr..445/1995, că imobilul din litigiu se află în administrarea sa înainte de

apariția Legii nr. 112/1995; pentru același imobil, reclamanta are o acțiune în

revendicare la Judecătoria Buftea, în dosarul nr. 3164/2000. Se mai susține în

recursul R.A. A.P.P.S. că reclamanta nu a demonstrat vătămarea dreptului său,

că sentința nr. 1401/1978 nu a stabilit un drept de proprietate în favoarea

reclamantei, ci a stabilit obligarea Comisiei Județene să emită o nouă

hotărâre, că această sentință nu poate fi opozabilă celor două recurente,

acțiunea fiind inadmisibilă și lipsită de interes.

Recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce se vor expune în continuare.

În ceea ce privește motivele de

casare invocate Guvernul României și R.A. A.P.P.S., se constată că sunt

identice, analiza privind, deci, ambele recursuri.

Instanța de fond, sesizată cu

judecarea actului, corect a reținut că hotărârea pronunțată de Judecătoria

Buftea, anume sentința civilă nr. 1401/1998, este definitivă și irevocabilă,

motiv pentru care a și putut fi investită cu formula executorie, respectând

cerințele art. 376 alin. (1) C. proc. civ., devenind potrivit legii, titlu

executoriu.

Din dispozitivul sentinței rezultă

că intimata Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost

obligată să restituie în natură imobilul în litigiu, sentința rămasă definitivă

și irevocabilă, împotriva acestei hotărâri nefiind formulate căi ordinare sau

extraordinare de atac, după cum nici în faza de executare desăvârșită la 21

februarie 2000 de către Comisia județeană Ilfov, conform procesului-verbal

încheiat, a fost pusă în posesie reclamanta și apoi cu executorul judecătoresc,

conform procesului-verbal din 14 mai 1999, proprietara făcând înregistrarea în

C.F., fiind intabulat dreptul de proprietate prin încheierea nr. 1485 din 28

februarie 2002.

În acest sens, nu se mai poate emite

o dispoziție din partea autorităților privind dreptul de proprietate, opozabil

era

omnes

din 28 februarie 2002, fiind violat dreptul de dispoziție al

proprietarului, în cazul în care se emite o astfel de dispoziție, iar față de

terți se creează că reclamanta nu este proprietar.

Astfel, se constată că poziția 39

din Anexa 4 din H.G. nr. 854/2000 în mod nelegal a făcut obiectul hotărârii de

guvern, fiind dovedită vătămarea dreptului suferită de reclamantă, dar și

interesul său în promovarea acțiunii.

Prin trecerea domeniului public al

imobilului, hotărârea de guvern având caracter dispozitiv, în sensul că îi

conferă un alt regim juridic unui imobil, proprietatea reclamantei, creând,

deci și posibilitatea pe această bază, ca altceva decât titularul să dispună.

Deținerea certificatului de atestare

a dreptului de proprietate de către R.A. A.P.P.S. poate fi opus reclamantei în

cadrul unei acțiuni de drept comun de comparare a titlurilor, iar faptul că sentința

nr. 1401/1998 nu a avut ca parte intervenientă, nu devine astfel lipsită de

efecte juridice.

Motivul prevăzut de art. 304 pct.

11, în recursul R.A. A.P.P.S., se constată a fi obligat prin O.G. nr. 138/2000.

Curtea constată, în raport de

considerentele expuse, că instanța de fond, în limitele obiectului acțiunii, a

pronunțat o hotărâre în baza competențelor judecătorești și anume, Legea nr.

29/1990, a motivat temeinic și legal sentința, interpretând corect actele

deduse judecății, sentința fiind legală, iar pe cale de consecință, cele două

recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

R.A. A.P.P.S. și de către Guvernul României, împotriva sentinței civile nr. 366

din 8 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 septembrie 2003.