ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3718/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul V.M. a formulat acțiune

la 20 octombrie 2000 împotriva pârâților Ministerul Lucrărilor Publice,

Urbanism și Amenajarea Teritoriului – în prezent Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, Inspecția pentru Construcții, Lucrări Publice,

Urbanism și Amenajarea Teritoriului a județului Sibiu, a inspectorilor T.O.,

P.I., M.R. și B.I., solicitând ca în contradictoriu cu aceștia, să se pronunțe

o hotărâre, prin care să fie obligați a respecta prevederile art. 74 alin. (4)

din Constituție, art. 1 din Legea nr. 29/1990, Legea nr. 50/1991, Legea nr.

10/1995 și H.G. nr. 70/1996 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și

funcționare a Inspecțiilor de Stat în Construcții.

A mai solicitat obligarea acestor

pârâți să dispună măsurile ce se impun pentru realizarea accesului liber la

proprietatea comună – pod imobil, coșurile de fum, de aerisire, hol comun al

etajului 2, refacerea zidului de rezistență pe vechiul amplasament, a canalului

de aerisire, acordarea de daune de câte 100.000 lei/ zi de la data răspunsului

la prima sesizare, cheltuieli de judecată și sancțiunea lor, acordarea de daune

morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a

pretins că a formulat mai multe sesizări în care reclama încălcările de

legislație privind disciplina în construcții și dreptul său de proprietate,

sesizări la care autoritatea pârâtă centrală nu i-a răspuns, iar celelalte

părți au răspuns formal, evaziv și nu au luat măsurile legale ce se impuneau.

Acțiunea reclamantului s-a

înregistrat la Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ, primită prin declinare de competență, conform sentinței nr. 11/C

din 9 ianuarie 2001, a Tribunalului Sibiu.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 55 din 28 martie

2001, a respins acțiunea reclamantului, reținând că acțiunea este nefondată,

pârâții răspunzând sesizărilor, iar daunele nu se pot acorda, nefiind făcută

dovada din partea reclamantului și nefiind îndeplinite condițiile art. 16 din Legea

nr. 29/1990. S-a reținut că acțiunea este și tardiv formulată.

Împotriva sentinței nr. 55/2001 a

declarat recurs reclamantul, care a solicitat să se constate nelegalitatea

acesteia, invocând ca motive de casare prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9

C. proc. civ., art. 314 și 315 din același cod.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1318 din 5 aprilie 2002,

pronunțată în dosarul nr.2 143/2001, a admis recursul, a casat sentința nr.

55/2001 și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că reclamantul a depus în

termen acțiunea, aceasta având sesizare formulată conform art. 5 alin. (3) din

Legea nr. 29/1990, iar autoritatea centrală nerezolvând sesizarea, după cum

instanța trebuia să verifice și răspunsurile pe care reclamantul pretinde că nu

le-a primit de la celelalte părți, iar cererea de daune a fost formulată în

baza art. 11 și nu art. 16 din Legea nr. 29/1990.

Dosarul a fost înregistrat după

casare la Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ, sub nr. 4136/2002 și prin sentința nr. 182 din 20 noiembrie

2002, instanța, aducând la îndeplinire, conform art. 315 C. proc. civ., cu

referire la administrarea probatoriului, verificările ce se impuneau, a respins

acțiunea reclamantului și a fost obligat la 7.400.000 lei cheltuieli de

judecată.

Instanța de fond, sesizată cu

rejudecarea, a constatat că reclamantul se referă la sesizările cu nr. 23 din

11 ianuarie 1999, nr. 309/A din 28 martie 2000 și nr. 553 din 31 martie 2000,

la care instituțiile sesizate au răspuns, așa cum recunoaște și reclamantul, cu

nr. 192 din 5 februarie 1999; nr. 398/A din 13 aprilie 2000 și respectiv, nr.

624/A din 29 iunie 2000.

Sesizarea adresată autorității

centrale, cu nr. 3752 din 21 aprilie 2000, a primit răspuns cu nr. 539/A din 23

mai 2000 și nr. 1016/A din 16 octombrie 2000, prin Inspecția pentru Construcții

Sibiu.

Răspunsurile au fost date punctual, nu formal, dar

reclamantul este nemulțumit că nu s-a efectuat o expertiză și verificări la

instalația de gaz, din oficiu.

Împotriva sentinței nr. 182 din 20

noiembrie 2002, reclamantul a declarat recurs, criticând hotărârea ca fiind

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii - art. 304 pct. 9 și că instanța interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat înțelesul acestuia - art. 304 pct. 8, după cum nici nu

s-a pronunțat asupra tuturor cererilor sale - art. 304 pct. 6 și anume, la

taxele de timbru.

Recursul este nefondat.

Așa cum rezultă din acțiunea

formulată la 20 octombrie 2000, reclamantul precizează că pârâții nu au răspuns

punctual și concret la 3 sesizări, înregistrate la nr. 23 din 11 ianuarie 1999;

nr. 309A din 28 martie 2000 și nr. 553 din 31 mai 2000, că răspunsurile nu sunt

legale și clare.

La dosarul nr. 5512/2000 al

Tribunalului Sibiu se găsesc răspunsurile instituțiilor sesizate.

Din analiza sesizărilor și a

răspunsurilor, din conținutul acestora, rezultând că s-a răspuns, în limitele

competențelor instituțiilor respective, la reclamațiile formulate, s-au trimis

atenționări vecinului reclamantului și notificări cu termene, după cum pentru

soluționarea acelorași aspecte sesizate, pârâții au transmis sau efectuat

lucrări pentru alte instituții, sesizate a face anchete pentru aceleași

sesizări.

În sesizări, reclamantul este în

același timp îndrumat cum să procedeze pentru aspectele sesizate care nu intră

în competența pârâților.

Toate aceste comunicări, răspunsuri

la sesizări depuse, cu respectarea însă a limitelor competențelor pârâților în

care pot acționa, nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat din partea

pârâților de a răspunde în termen și complet către reclamant. Este de reținut

că multe din sesizări au fost pe rolul organelor de cercetare penală sau pe

rolul instanțelor.

În aceste condiții, este evident că

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990,

astfel că soluția pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ, este legală.

Pe cale de consecință, recursul se va respinge ca

nefondat, iar în baza art. 274 și urm. C. proc. civ., recurentul va fi obligat

către intimații-pârâți la suma de 3.000.000 lei, cheltuieli de judecată

efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.M.,

împotriva sentinței civile nr. 182 din 20 noiembrie 2002 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Obligă pe recurentul V.M. să

plătească intimaților-pârâți B.I., P.I., T.O. și M.R., cheltuieli de judecată. în

sumă de 3.000.000 lei.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 noiembrie 2003.