ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2003

Asupra

recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 13432 din 10 septembrie

1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost admisă cererea de

intervenție formulată în nume propriu de N.A.G. și M.A., în cadrul acțiunii

inițiate de Primăria Municipiului București, constatându-se nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 260/27322 din 30 septembrie 1996

încheiat între pârâții S.C. H.N. S.A. și T.T. și T.A. cu privire la

apartamentul situat la etajul I al imobilului din București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

intervenienții sunt proprietarii imobilului în litigiu, conform sentinței

civile nr. 15904 din 22 decembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București,

și că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atât Primăria

Municipiului București prin mandatarul său S.C. H.N. S.A. în calitate de

vânzător, cât și pârâții T.T. și T.A. în calitate de cumpărători, au cunoscut

că imobilul a fost revendicat și redobândit de foștii proprietari. S-a reținut

reaua credință și complicitatea părților contractante în fraudarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Apelul declarat de

pârâții T.T. și T.A. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 533 din 28 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, soluție menținută în recurs prin decizia nr. 2057 din 29 iunie

2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Considerând că hotărârile

menționate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recursul în

anulare de față, conform art. 330 pct. 2 C. proc. civ., solicitând casarea lor

și pe fond respingerea acțiunii.

Se susține că din

interpretarea prevederilor art. 966 și art. 968 C. civ. rezultă că vânzarea

lucrului altuia constituie motiv de nulitate absolută, atunci când este fondată

pe o cauză ilicită, adică ambele părți cunoșteau faptul că vând, respectiv

cumpără lucrul altuia.

În speță contractul de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, a fost perfectat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996 cumpărătorii având credința

că dobândesc un apartament aflat în proprietatea statului. Se susține că

imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în baza decretului de naționalizare

și că hotărârea de retrocedare nu le este opozabilă pârâților, întrucât nu au

figurat ca părți în acel litigiu.

În final se consideră că

prezumția de bună credință a pârâților nu a fost răsturnată, nici în raport de

declarația autentificată din 12 noiembrie 1996, fiind dată după perfectarea

vânzării.

Recursul în anulare nu

este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:

Este de necontestat în

speță că anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se

solicită s-a pronunțat sentința civilă nr. 15904 din 22 decembrie 1995  a

Judecătoriei  sector  1 București,  definitivă  și  irevocabilă prin neapelare,

prin care a fost admisă acțiunea reclamanților N.A.G. și M.A.‚ împotriva

Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A., constatându-se

că reclamanții sunt proprietarii imobilului situat în București, dispunându-se

obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită

posesie a reclamanților.

Cu toate acestea, la 30

septembrie 1996 Primăria Municipiului București, prin S.C. H.N. S.A., care

fusese parte în procesul menționat mai sus, și fusese notificat să nu

înstrăineze imobilul la data de 23 iunie 1996, a vândut apartamentul situat la

etajul I al imobilului în litigiu pârâților T.T. și T.A.

Din datele prezentate

rezultă că la data perfectării vânzării, imobilul nu se mai află în

proprietatea vânzătorului, fiind retrocedat fostului proprietar prin hotărâre

irevocabilă.

Prin urmare, pentru că

vânzarea vizează bunul altuia, rezultă că este de analizat validitatea actului

sub aspectul obiectului vânzării, care în situația din speță era sustras

prerogativei de dispoziție.

Este adevărat, astfel cum

se susține și prin recursul în anulare că nu în toate cazurile nici  practica

și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în toate cazurile eficiența

distructivă a principiului legat de obiectul actului juridic.

În conflictul de interese

legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al

bunului, a fost preferat cel din urmă, din rațiuni ce țin de asigurarea

securității circuitului civil și al stabilității raporturilor juridice.

Dar, pentru a se ajunge

la această soluție este necesar a fi întrunite două condiții cumulative privind

eroarea asupra calității de proprietate a vânzătorului, eroare care trebuie să

fie comună și unanimă și de asemenea invincibilă și o altă condiție privind

buna credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită

de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă.

O astfel de conduită nu

poate fi reținută, față de pârâții intervenienți T.T. și T.A., care au semnat

declarația, ce a fost autentificată sub nr. 6082 din 12 noiembrie 1996, în

cuprinsul căreia se menționează că luând cunoștință de comunicarea S.C. H.N.

S.A. că acest spațiu a format obiectul unui litigiu, declară că înțelege să

cumpere în conformitate cu Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, pe riscul lor.

În final se consemnează că prin această asumare a riscului, cumpărătorii

înțeleg să se supună oricărei hotărâri judecătorești definitive și executorii,

în legătură cu acest spațiu, care le va fi complet opozabilă.

Este adevărat că

declarația la care s-a făcut referire a fost autentificată după încheierea

contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care instanțele au hotărât că

exista cauza de nulitate, dar termenii folosiți și cuprinsul ei fac dovadă

deplină că cei în cauză au avut cunoștință, au fost încunoștiințați chiar de

vânzător despre existența procesului de retrocedare și cu toate acestea au

cumpărat pe riscul lor, ceea ce nu au făcut celelalte șapte familii de chiriași

ai aceluiași imobil.

În această situație,

rezultă că în raport de ambele părți care au participat la perfectarea vânzării,

prezumția de bună credință a fost înlăturată, caz în care soluția adoptată de

cele 3 instanțe care s-au pronunțat în cauză este legală și temeinică.

Așadar, recursul în

anulare, întemeiat pe o încălcare esențială a legii ceea ce ar fi determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, este neîntemeiat urmând a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare

declarat de Primarul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr. 13432 din 10 septembrie 1999 a

Judecătoriei sectorului 1 București, deciziei nr. 533/A din 28 februarie 2001 a

Tribunalului București,  secția        a IV-a civilă, precum și împotriva

deciziei nr. 2059 din 29 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2003.