ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4566/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 13432 din 10 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost admisă cererea de intervenție formulată în nume propriu de N.A.G. și M.A., în cadrul acțiunii inițiate de Primăria Municipiului București, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 260/27322 din 30 septembrie 1996 încheiat între pârâții S.C. H.N. S.A. și T.T. și T.A. cu privire la apartamentul situat la etajul I al imobilului din București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că intervenienții sunt proprietarii imobilului în litigiu, conform sentinței civile nr. 15904 din 22 decembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, și că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atât Primăria Municipiului București prin mandatarul său S.C.

H.N. S.A. în calitate de vânzător, cât și pârâții T.T. și T.A. în calitate de cumpărători, au cunoscut că imobilul a fost revendicat și redobândit de foștii proprietari. S-a reținut reaua credință și complicitatea părților contractante în fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Apelul declarat de pârâții T.T. și T.A. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 533 din 28 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, soluție menținută în recurs prin decizia nr. 2057 din 29 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Considerând că hotărârile menționate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recursul în anulare de față, conform art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., solicitând casarea lor și pe fond respingerea acțiunii. Se susține că din interpretarea prevederilor art. 966 și art. 968 C. civ. rezultă că vânzarea lucrului altuia constituie motiv de nulitate absolută, atunci când este fondată pe o cauză ilicită, adică ambele părți cunoșteau faptul că vând, respectiv cumpără lucrul altuia. În speță contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, a fost perfectat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996 cumpărătorii având credința că dobândesc un apartament aflat în proprietatea statului. Se susține că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în baza decretului de naționalizare și că hotărârea de retrocedare nu le este opozabilă pârâților, întrucât nu au figurat ca părți în acel litigiu.

În final se consideră că prezumția de bună credință a pârâților nu a fost răsturnată, nici în raport de declarația autentificată din 12 noiembrie 1996, fiind dată după perfectarea vânzării. Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Este de necontestat în speță că anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită s-a pronunțat sentința civilă nr. 15904 din 22 decembrie 1995 a Judecătoriei sector 1 București, definitivă și irevocabilă prin neapelare, prin care a fost admisă acțiunea reclamanților N.A.G. și M.A.‚ împotriva Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A., constatându-se că reclamanții sunt proprietarii imobilului situat în București, dispunându-se obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamanților.

Cu toate acestea, la 30 septembrie 1996 Primăria Municipiului București, prin S.C. H.N. S.A., care fusese parte în procesul menționat mai sus, și fusese notificat să nu înstrăineze imobilul la data de 23 iunie 1996, a vândut apartamentul situat la etajul I al imobilului în litigiu pârâților T.T. și T.A. Din datele prezentate rezultă că la data perfectării vânzării, imobilul nu se mai află în proprietatea vânzătorului, fiind retrocedat fostului proprietar prin hotărâre irevocabilă. Prin urmare, pentru că vânzarea vizează bunul altuia, rezultă că este de analizat validitatea actului sub aspectul obiectului vânzării, care în situația din speță era sustras prerogativei de dispoziție. Este adevărat, astfel cum se susține și prin recursul în anulare că nu în toate cazurile nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în toate cazurile eficiența distructivă a principiului legat de obiectul actului juridic.

În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului, a fost preferat cel din urmă, din rațiuni ce țin de asigurarea securității circuitului civil și al stabilității raporturilor juridice. Dar, pentru a se ajunge la această soluție este necesar a fi întrunite două condiții cumulative privind eroarea asupra calității de proprietate a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună și unanimă și de asemenea invincibilă și o altă condiție privind buna credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă. O astfel de conduită nu poate fi reținută, față de pârâții intervenienți T.T.

și T.A., care au semnat declarația, ce a fost autentificată sub nr. 6082 din 12 noiembrie 1996, în cuprinsul căreia se menționează că luând cunoștință de comunicarea S.C. H.N. S.A. că acest spațiu a format obiectul unui litigiu, declară că înțelege să cumpere în conformitate cu Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, pe riscul lor. În final se consemnează că prin această asumare a riscului, cumpărătorii înțeleg să se supună oricărei hotărâri judecătorești definitive și executorii, în legătură cu acest spațiu, care le va fi complet opozabilă.

Este adevărat că declarația la care s-a făcut referire a fost autentificată după încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care instanțele au hotărât că exista cauza de nulitate, dar termenii folosiți și cuprinsul ei fac dovadă deplină că cei în cauză au avut cunoștință, au fost încunoștiințați chiar de vânzător despre existența procesului de retrocedare și cu toate acestea au cumpărat pe riscul lor, ceea ce nu au făcut celelalte șapte familii de chiriași ai aceluiași imobil. În această situație, rezultă că în raport de ambele părți care au participat la perfectarea vânzării, prezumția de bună credință a fost înlăturată, caz în care soluția adoptată de cele 3 instanțe care s-au pronunțat în cauză este legală și temeinică.

Așadar, recursul în anulare, întemeiat pe o încălcare esențială a legii ceea ce ar fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, este neîntemeiat urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Primarul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 13432 din 10 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, deciziei nr. 533/A din 28 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, precum și împotriva deciziei nr. 2059 din 29 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2003.