ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2805/2003

La data de 20 iunie 2003 s-a luat

în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.3550 din

10.12.1999 a Judecătoriei Câmpina, deciziei civile nr.1950  din 9.10.2000 a

Tribunalului Prahova precum și împotriva deciziei civile nr.1980 din 18.07.2001

a Curții de Apel Ploiești.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 26 iunie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului în anulare de

față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 24 noiembrie 1997, reclamanta  R.M.a chemat în judecată

pârâții C.M.N.E.și C.M.N.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va da, să se

dispună: ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 14.372 mp.,

situat în Breaza, str.Parâng, județul Prahova și a casei vechi, compusă din 2

camere, sală, prispă, constatarea nulității actului de partaj voluntar încheiat

între pârâți autentificat sub nr.9112/5 decembrie 1994.

La

10 februarie 1998 reclamanta și-a precizat și completat acțiunea solicitând

contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului inclus în actul de partaj

voluntar a cărui anulare o solicită, teren despre care a susținut că a

aparținut autoarei sale,  G.S..

Prin

încheierea de admitere în principiu din 16 martie 1999, Judecătoria Câmpina a

admis în principiu acțiunea, constatând deschisă succesiunea defunctului

C.C.M.și I.C.M.și că masa succesorală se compune din suprafețele de 1599 mp.,

respectiv 1531 mp. teren, situate în Breaza str.Parâng și din casa bătrânească

situată pe acest teren.

Prin

sentința civilă nr.3550 din 10 decembrie 1999, Judecătoria Câmpina a admis în

parte acțiunea  precizată, a respins capetele de cerere privind lipsa de

folosință și constatarea nulității acțiunii de partaj voluntar, s-a dispus

ieșirea din indiviziune potrivit variantei  a II-a din expertiza ing.I.C.

Apelurile

declarate împotriva sentinței de reclamantă și pârâți, au fost respinse de

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.1950/9 octombrie 2000.

Curtea

de Apel Ploiești  prin decizia nr.1980 din 18 iulie 2001, a anulat ca netimbrat

recursul declarat de recalamnta R.M.și de intervenientul R.N.și a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâții C.M.E. și C. M.V. împotriva deciziei.

Împotriva

acestor hotărâri Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C.proc.civ., a promovat

recurs în anulare considerând că hotărârile criticate au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, fiind, totodată și vădit netemeinice.

Se susține în dezvoltarea

motivelor recursului în anulare că, cererea de chemare în judecată, ca act

procedural ce investește instanța în limitele pretențiilor determinate de

reclamantă, nu întrunește condițiile prevăzute de art.112 C.proc.civ. raportat

la art.2 din Legea nr.603/1943 și aceasta întrucât, în speță, instanța fără a

pune în vedere reclamantului să-și completeze cererea introductivă, a

soluționat cauza apreciind că este vorba de succesiunea defunctului C.C.M.,

dezbătînd succesiunea fără a observa că la dosar nu s-au depus toate actele de

stare civilă doveditoare, existând numai actele de stare civilă ale

descendenților defunctei G.S., nepoata lui C.C.M.. De altfel,  se arată mai

departe, susținerile părților cu privire la numărul moștenitorilor și arborele

genealogic au fost inconsecvente. Existând mai multe succesiuni, se impunea a

se stabili separat, atât bunurile pentru fiecare din acestea cât și cotele

părți ce se cuveneau moștenitorilor în urma dezbaterii fiecărei succesiuni.

Numai în acest mod, instanțele

puteau statua asupra tuturor drepturilor ce se cuveneau părților care au

acceptat succesiunea.

Pe aceste temeiuri, se solicită,

prin recursul în anulare, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art.112 C.proc.civ.,

cererea de judecată trebuie să cuprindă numele, domiciliul sau reședința

părților, calitatea în care acestea stau în judecată, obiectul cererii și

valoarea lui, arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază

cererea, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Tot asfel,  în conformitate cu

prevederile art.129 alin.ultim C.proc.civ. (art.130 alin.3 la data judecății) –

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Prin această ultimă dispoziție,

este consacrat principiul disponibilității potrivit căruia judecătorul nu poate

soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în

limitele sesizării.

În speță acțiunea introductivă de

instanță, a fost formulată de reclamantă, în condițiile art.112 C.proc.civ., ca

o cerere de ieșire din indiviziune întemeiată în drept în mod expres pe art.728

cod civil, fiind chemați în judecată, ca pârâți C. M.E. și C.M.V.

Singura precizare (completare)

adusă de reclamantă, în scris, se referă la cererea având ca obiect lipsa de

folosință asupra terenului  ce ar reveni reclamantei și mențiunea că terenul cerut

la partaj provine din succesiunea autorului comun C.C.M.(f. 20,62) și, aceasta

urmare cererilor repetate formulate de pârât în sensul de a se preciza obiectul

judecății.

Contrar normelor legale amintite,

în cursul judecății, din oficiu, au fost  introduse în cauză alte persoane,  ca

intervenienți și, în lipsa  oricărei alte precizări a acțiunii formulate de

reclamantă în condițiile art.112 C.proc.civ., cu încălcarea prevederilor

art.129 alin.ultim (art.130 C.proc.civ.) același cod, instanța, prin încheierea

de admitere în principiu, respectiv sentința pronunțată în cauză, a soluționat

litigiul, dincolo de cadrul procesual astfel fixat, ca acțiune succesorală și

ieșire din indiviziune, stabilind ca deschise succesiuni succesive numele și

calitatea moștenitorilor, cotele de moștenire, masa succesorală, dispunând în

final ieșirea din indiviziune în modalitatea cuprinsă în dispozitivul

sentinței.

Or, astfel de chestiuni, puteau fi

dezlegate astfel, după cum s-a arătat, numai în măsura în care ar fi constituit

obiect de judecată prin formularea în acest sens a tot atâtea capete de cerere

în condițiile art.112 C.proc.civ.

Așa fiind, recursul în anulare

urmează a fi admis, a se casa hotărârile atacate și a se trimite  cauza spre

rejudecare în sensul celor de mai sus

.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea  Supremă de

Justiție împotriva deciziei civile nr.1980 din 18.07.2001 a Curții de Apel

Ploiești, decizia civilă nr.1950 din 9.10.2000 a Tribunalului Prahova și

sentința civilă  nr.3550 din 10.12.1999 a Judecătoriei  Câmpina și încheierea

de admitere în principiu din 16.03.1999 pronunțată de Judecătoria Câmpina.

Casează

hotărârile atacate și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Câmpina.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  26 iunie  2003.