ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3864/2004

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamanții C.C. și C.V. împotriva deciziei nr. 81 din 9 aprilie 2003 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă, constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată la PRIM

Ă

RIA ORAȘULUI BREAZA cu numărul

693/2001, C.V. și C.C., în calitate de succesori în drepturi ai defunctului

C.E. (decedat la 3 septembrie 2000) au solicitat, conform art. 21 din Legea nr.

10/2001, retrocedarea unui teren în suprafață de 3150 metri pătrați situat în

orașul Breaza, strada Colinei, județul Prahova.

Această cerere a fost respinsă „ca

nelegală” prin Dispoziția nr. 81 emisă la 19 aprilie 2002 de Primarul orașului

Breaza.

Ca urmare, la 13 mai 2002, C.V. și C.C. au

contestat aceastã dispoziție formulând o acțiune prin care solicitau

restituirea terenului menționat.

Acțiunea, formulată în contradictoriu cu

PRIM

Ă

RIA ORAȘULUI BREAZA, a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu numărul de dosar 6522/2002.

Prin sentința civilă nr. 745 pronunțată la

5 decembrie 2002, instanța astfel sesizată a respins contestația ca

neîntemeiată.

Apelul făcut ulterior de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins ca neîntemeiat prin

decizia nr. 81 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Ploiești în dosarul

nr. 769/2003.

Pronunțând aceste hotărâri instanța de

fond și cea de apel au reținut în esență că prin contractul autentificat sub nr.

1694 din 12 mai 1987 la fostul Notariat de Stat Câmpina defunctul C.E. împreună

cu reclamanții C.V. și C.C. au vândut locuința situată pe terenul în suprafață

de 3150 mp care formează obiectul litigiului.

S-a reținut, de asemenea, că, potrivit

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, aflate în vigoare la data

încheierii acelui act, terenul menționat a trecut de drept în proprietatea

statului.

În același timp

instanțele au avut în vedere că în urma adoptării Legii nr. 18/1991

proprietarul locuinței era îndreptățit să solicite reconstituirea unui drept de

proprietate asupra terenului aferent acesteia, conform art. 35 alin. (2) din

respectiva lege, sens în care PREFECTURA JUDEȚULUI PRAHOVA a și emis decizia

nr. 559/2 iulie 1997.

În raport cu aceste împrejurări și cu

dispozițiile restrictive ale art. 8 din Legea nr. 10/2001 s-a conchis că

reclamanții nu erau îndreptățiți la măsurile reparatorii instituite prin

respectivul act normativ.

La 3 mai 2003, reclamanții C.V. și C.C. au

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de către instanța de apel, cauza

fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu numărul de dosar 2804/2003.

În motivarea recursului s-a susținut în

esență că atât sentința cât și decizia dată în apel sunt lipsite de temei legal

intrând sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens s-a subliniat că recurenții

„nu sunt cumpărătorii unei locuințe dobândite sub imperiul Legii nr. 58/1974

(art. 30)” și că „nu au fost beneficiarii terenului dat în folosință” astfel

încât ei „nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

18/1991, ci de cele prevăzute de Legea nr. 10/2001”.

S-a afirmat, de asemenea, că instanțele de

judecată

„trebuiau să analizeze titlurile de

proprietate invocate de părți și să dea eficiența celui care este valabil” și

„să lămurească înțelesul dispozițiilor

art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu cele din Legea nr. 4/1973 [și] H.C.M. nr.

880/1970 referitor la noțiunea de <<teren aferent construcției>>“,

deoarece scopul urmărit de legiuitor prin actele normative intrate în vigoare

după abrogarea actelor normative abuzive a fost de a asigura măsuri reparatorii

pentru cei prejudiciați și nu îmbogățirea altor persoane, în speță a

dobânditorului actual al construcției.

În același sens s-a subliniat că, după

vânzarea din anul 1987, construcția a făcut obiectul altor două vânzări, ca

dobânditorii succesivi ai acesteia au beneficiat de un drept de folosință numai

cu privire la o suprafață de 100 mp de teren și că prin urmare atribuirea

proprietății întregului teren ultimului dintre acești dobânditori, în

considerarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, constituie

un abuz de drept.

În altã ordine de idei s-a susținut

că hotărârile date în cauză intră și sub incidența art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., deoarece instanțele „au refuzat să administreze probele încuviințate și

nu au făcut o analiză corectă a înscrisurilor aflate la dosar”.

Dezvoltând această critică recurenții au

evocat răspunsul incomplet dat la interogatoriu de câtre PRIM

Ă

RIA ORAȘULUI BREAZA cât privește

suprafața de teren atribuită inițial în folosință actualului proprietar al

locuinței, precum și refuzul aceleiași pârâte de a depune în dosar decizia prin

care s-a făcut respectiva atribuire, în condițiile în care proba fusese

încuviințată de instanța de fond.

În ceea ce o privește intimata PRIM

Ă

RIA ORAȘULUI BREAZA a solicitat

respingerea recursului formulând în acest sens și o întâmpinare.

Recursul este nefondat.

Este de necontestat că preluarea de către

stat a unor terenuri în condițiile prevăzute de art. 30 din Legea nr. 58/1974

avea caracter abuziv, justificând în principiu acordarea unor măsuri

reparatorii persoanelor prejudiciate.

Pornind de la premisa că acest tip de preluări

operau numai în situația în care o construcție amplasată pe teren făcea, la

rândul său, obiectul unui transfer de proprietate, art. 35 alin. (3) din Legea

nr. 18/1991 a instituit o asemenea măsură reparatorie recunoscând

dobânditorilor construcției dreptul de proprietate asupra terenurilor care

inițial le fuseseră atribuite „în folosință”.

În același timp prin art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 s-a statuat că nu intră sub incidența respectivului act

normativ „terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului

funciar nr. 18/1991”.

Aceste reglementări au fost în mod corect

aplicate mai întâi prin emiterea de către Primarul orașului Breaza a

Dispoziției nr. 81 din 19 aprilie 2002, iar ulterior cu ocazia judecării cauzei

de față în fond și în apel.

Este de reținut astfel că terenul care

formează obiectul litigiului dedus judecății a făcut, în mod incontestabil,

obiectul aplicării prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991

întregind dreptul de proprietate asupra construcției al ultimului dintre cumpărătorii

succesivi ai acesteia.

Este, de asemenea, de remarcat că această

situație juridică era deja configurată la data formulării de către reclamanți a

notificării prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare criticile aduse de recurenți

în legătură cu greșita aplicare a prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991,

inclusiv prin necorelarea cu alte acte normative, exced cadrului procesual.

Pentru considerente similare și criticile

referitoare la ignorarea sau greșita apreciere de către instanțe a unor

elemente probatorii, prin care se tindea la repunerea în discuție a temeiniciei

aplicării aceluiași text de lege, sunt lipsite de relevanță.

Nu în ultimul rând este de observat că o

interpretare similară celei pe care instanțele au dat-o în speță dispozițiilor

legale incidente în materie a fost consacrată și prin Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, punctul 1.1 lit. c), aprobate prin H.G. nr.

498/2003.

În ceea ce privește afirmațiile

referitoare necesitatea despăgubirii vânzătorilor, iar nu a cumpărătorilor

imobilelor intrate sub incidența art. 30 din Legea nr. 58/1974, Curtea reține

că acestea au un caracter subiectiv nefiind susținute de prevederile legale

aplicabile în materie.

Ca urmare în cauză nu își găsesc incidența

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât recursul urmează a fi respins

ca nefondat potrivit art. 313 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții C.C. și C.V. împotriva deciziei nr. 81 din 9 aprilie 2003 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 mai 2004.