ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 463/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de  Regia

Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Mehedinți

împotriva deciziei nr.232 din 21 mai 2002 a Curții de  Conturi-Secția

Jurisdicțională

La

apelul nominal  s-a prezentat recurenta Regia  Națională a

Pădurilor – Direcția Silvică Mehedinți reprezentată de

consilierul juridic B.D.. Au lipsit intimații T.G. și Curtea de

Conturi a României.

Procedura completă.

Reprezentantul

Regiei Naționale a Pădurilor a ridicat excepția de necompetență

materială a Curții de Conturi, pe motivul că în cauză nu

este vorba de un prejudiciu constatat ca urmare a efectuării unui control

de către  organele Curții de Conturi. Pe fondul cauzei a pus

concluzii de admitere a recursului și de modificare a hotărârilor

criticate, în sensul respingerii contestației formulate de T.G.,

arătând că  vinovăția  în producerea prejudiciului

aparține șefului de ocol care nu a predat cantonul pădurarului

pentru ca acesta să primească  în pază. A depus  în

ședință, decizia nr.2124 din 7 iunie 2002 a Curții Supreme

de Justiție-Secția contencios administrativ, prin care a fost  admis

recursul Regiei Naționale a Pădurilor împotriva deciziei nr.302 din

19 octombrie 2001 a Curții de Conturi –Secția

Jurisdicțională, au fost casate hotărârile criticate, iar  cauza

a fost trimisă spre competentă soluționare la Judecătoria

Drobeta Turnu Severin.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor  dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr.29/7 martie 2002, Colegiul Jurisdicțional Mehedinți

a admis contestația formulată de T.G. și a anulat decizia de

imputație nr.7 din 2 mai 2000 emisă de Direcția Silvică

Drobeta Turnu-Severin pentru suma de 10.000.000 lei.

Recursul

jurisdicțional declarat împotriva acestei sentințe  de Regia

Națională a Pădurilor- Direcția Silvică Mehedinți

a fost respins prin decizia nr.232 din 21 mai 2002, pronunțată de

Curtea de Conturi-Secția Jurisdicțională.

Instanța

de recurs jurisdicțional a reținut că în mod legal și

temeinic a fost anulată decizia de imputare întocmită pe numele

contestatorului, întrucât  nu a existat fapta sa ilicită, în calitate de

șef al districtului silvic, astfel încât nu s-a constatat

vinovăția sa în producerea prejudiciului.

Impotriva  deciziei nr.232 din 21 mai 2002 și în temeiul

art.82 din Legea nr.94/1992 republicată, a declarat recurs Regia

Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Mehedinți,

solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.

In primul motiv de casare s-a invocat necompetența

materială a  instanțelor Curții de Conturi pentru judecarea

cauzei, motivându-se că paguba a fost stabilită de către o

comisie internă a direcției silvice și nu de către organele

Curții de Conturi, situație în care nu erau  îndeplinite

condițiile prevăzute de art.41 din Legea nr.94/1992 republicată

și competența de a se pronunța asupra deciziei de imputare

revenea instanței de drept comun.

Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată pe

fondul cauzei  soluția dată recursului jurisdicțional.

Recurenta a arătat că intimatul îndeplinea

funcția de șef de ocol și nu de șef de district, cum eronat

s-a reținut în decizia atacată și  în această calitate,

avea obligația atât  prin fișa postului, cât și prin ordinul dat

de direcție să predea în paza pădurarului cantonul și

cabana silvică de unde au fost sustrase bunurile a căror

contravaloare a fost imputată. Sub acest aspect, recurenta a susținut

că a fost dovedită vinovăția contestatorului, care nu

și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, în

sensul de a da spre paza  pădurarului gestionar al cantonului și cabana

Lunca Stejari din care au fost sustrase bunurile, înlesnind astfel sustragerea

bunurilor de inventar.

Analizând  actele și lucrările dosarului, în raport de

motivele de casare invocate și de dispozițiile art.304 și

art.304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge prezentul

recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Instanțele Curții  de Conturi au reținut  corect

că sunt competente să se pronunțe asupra contestației

formulate de intimat în temeiul art.41 din Legea nr.94/1992 republicată,

împotriva actului de imputație întocmit de recurentă pentru repararea

pagubei constatate de propriile organe de control.

Spre deosebire de art.40 din Legea nr.94/1992 republicată,

care prevede sesizarea Colegiului jurisdicțional pe calea unei

acțiuni formulate de procurorul financiar pentru recuperarea prejudiciului

constatat de organele de control ale Curții de Conturi, art.41 din

aceeași  lege reglementează procedura contestației împotriva

actelor de imputație întocmite  pentru pagubele constatate și de alte

organe de control decât  cele ale Curții de Conturi, cum sunt organele de

control financiar intern din unitate care au propus stabilirea răspunderii

materiale a intimatului prin emiterea deciziei contestate.

Aceeași concluzie reuzultă și din

dispozițiile art.132 ale Legii nr.94/1992 republicată, care

prevăd că, prin acte de imputație în sensul acestei legi, se

înțeleg  deciziile de imputare și, după caz, angajamentele de

plată luate în scris, potrivit codului muncii, fără a cuprinde o

distincție cu privire la organele de control care au constatat

prejudiciul.

In consecință, recurenta a invocat neîntemeiat ca

motiv de casare necompetența materială a instanțelor Curții

de Conturi de a se pronunța asupra legalității deciziei de

imputație întocmit ca urmare a constatărilor organelor de control din

unitate.

Criticile formulate de recurentă pe fondul pricinii sunt de

asemenea nefondate, întrucât nu a existat vinovăția intimatului în

producerea prejudiciului pentru suma imputată, lipsind astfel un element

esențial al răspunderii materiale prevăzute de art.107  și

urm. din Codul Muncii.

Apărările recurentei privind neîndeplinirea de

către intimat a atribuțiilor de serviciu au fost corect

înlăturate  de instanțele Curții de Conturi, reținându-se

că acesta, în calitate de șef al ocolului silvic, nu avea

obligația de pază efectivă a cabanei Lunca Stejari  la care postul

de pădurar era vacant, iar cu adresa nr.5063/8 septembrie 1997 a adus la

cunoștința unității  condițiile în care se află

obiectul respectiv și pericolul de furt la care este expus prin

amplasamentul său și lipsa unei paze permanente.

Susținerea din recurs că intimatul avea obligația

să predea bunurile pădurarului gestionar este nefondată,

întrucât  conducerea unității avea cunoștință că

postul de pădurar la cantonul silvic Lunca Stejari era vacant, că

titularii cantoanelor învecinate au refuzat să asigure paza și

că, exista un risc sporit de furt datorită  condițiilor speciale

de amplasament.

Această situație de fapt, precum și lipsa unor

măsuri concrete de asigurare a pazei la cabana Lunca Stejari nu au fost

contestate de recurentă și pe cale de consecință,

instanțele Curții de Conturi au apreciat judicios că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru răspunderea

materială a intimatului, anulând decizia de imputare nr.7/ 2 mai 2000.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu există

motive de casare a deciziei pronunțate de Secția

jurisdicțională a Curții de Conturi, se  va respinge ca nefondat

prezentul recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de   Regia Națională a Pădurilor-Direcția

Silvică Mehedinți împotriva  deciziei  nr.232 din 21 mai 2002 a

Curții de Conturi a României-Secția Jurisdicțională,ca

nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  5 februarie 2003.