ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3578/2003

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1411 din 5 septembrie 2001 a Curții de Apel Iași și a deciziei civile nr. 433 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Iași, constată următoarele: Prin acțiunea principală formulată la 20 octombrie S.C. F. S.A. Iași a chemat în judecată pe R.M., R.D., R.G. și R.A. solicitând evacuarea acestora “din locuința pe care o ocupă ca urmare a expirării contractului de închiriere”. În motivarea acțiunii, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași cu numărul de dosar 18686/1999, s-a precizat că spațiul ocupat de pârâți era reprezentat de o cameră situată în “căminul de nefamiliști nr. C4”.

S-a menționat de asemenea că timp de un an pârâții au folosit respectiva cameră în baza unui contract de închiriere încheiat între locatoarea S.C. F. S.A. și R.M. în condițiile în care acesta din urmă fusese salariatul reclamantei, calitate pe care nu o mai avea la data formulării acțiunii. În drept acțiunea astfel formulată se întemeia pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 114/1996. La 2 februarie 2000 în aceeași cauză a fost formulată o cerere reconvențională prin care se solicita ca S.C. F. S.A. Iași să fie obligată “să procedeze la vânzarea camerei nr. 13 din Căminul de nefamiliști C4 situat în Iași “ în favoarea pârâților R.M., R.D., R.G. și R.A. Prin aceeași cerere reconvențională pârâții au solicitat ca, “până la definitivarea contractului de vânzare-cumpărare” menționat - să se stabilească în sarcina S.C.

F. S.A. Iași și obligația prelungirii convenției nr. 322/130 din 1 iunie 1994 având ca obiect închirierea către familia R. a încăperii care forma obiectul litigiului. Prin sentința civilă nr. 4736 pronunțată de Judecătoria Iași la 15 martie 2000 a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. F. S.A. Iași și s-a admis “cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți”. Ca urmare S.C. F. S.A. Iași a fost obligată “să încheie cu pârâții reclamanți un contract” având ca obiect vânzarea către R.M., R.D., R.G. și R.A. a “imobilului locuit de aceștia, situat în Iași. Apelul făcut ulterior de reclamanta S.C. F. S.A. Iași împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civila nr. 433 pronunțată de Tribunalul Iași la 14 februarie 2001 în dosarul nr. 8710/2000, iar recursurile declarate în cauză atât de reclamanta-parată S.C.

F. S.A. Iași cât și de pârâții-reclamanți R.M., R.D., R.G. și R. A. au fost respinse prin decizia civilă nr. 1411 pronunțată de Curtea de Apel Iași la 5 septembrie 2001 în dosarul nr. 2055/2001. Pentru a pronunța aceste hotărâri instanța de apel și cea de recurs au reținut în principal că, fiind doar o “cameră” situată într-un “cămin” , spațiul aflat în litigiu nu constituie “o unitate de sine stătătoare” relevându-se în același sens și lipsa unor dependințe aferente acelei camere. În raport cu aceste împrejurări s-a considerat că spațiul menționat nu are caracteristicile unei locuințe în sensul definiției legale prevăzute de art. 2 din Legea nr. 61/1990. S-a reținut de asemenea că această prevedere legală are caracter imperativ și că încălcarea ei prin vânzarea ca locuință a spațiului în litigiu este de natură a lipsi de validitate actul juridic astfel încheiat.

În acest context s-a apreciat ca fiind lipsit de eficiență juridică “faptul că printr-o hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor S.C. F. S. A. a fost avizată propunerea consiliului de administrație de a proceda la vânzarea camerelor din căminele de nefamiliști”. În motivarea deciziei pronunțate în recurs au fost înlăturate și argumentele aduse de S.C. F. S. A. în susținerea cererii sale de evacuare a pârâților R.M., R.D., R.G. și R.A. reținându-se că după împlinirea termenului până la care fusese încheiat contractul de închiriere aceștia au continuat să folosească spațiul în litigiu și să efectueze plăți, acceptate de reclamantă, cu titlu de chirie astfel încât în cauză a operat o reînnoire “fără termen” a locațiunii.

La 2 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 1411 din 5 septembrie 2001 a Curții de Apel Iași și a deciziei civile nr. 433 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Iași, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 3837/2002. În motivarea recursului în anulare s-a susținut în esență că deciziile pronunțate în apel și în recurs sunt criticabile deoarece au fost date cu încălcarea prevederilor Legii nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 care le confereau lui R.M. și familiei sale dreptul de a cumpăra spațiul aflat în litigiu.

S-a subliniat de asemenea că, potrivit actelor normative amintite ca și a înscrisurilor doveditoare depuse în dosar și care atestau că Adunarea Generală a Acționarilor S.C. F. S.A. Iași a decis vânzarea către chiriași a spațiilor din “Căminul de nefamiliști nr. C4” aflate în patrimoniul reclamantei, este nelegal, arbitrar și abuziv refuzul acesteia de a recunoaște legitimitatea demersurilor familiei R. în vederea încheierii unui asemenea act juridic. Prin întâmpinarea formulată intimata S.C. F. S.A. Iași a solicitat respingerea recursului în anulare pentru considerente similare celor avute în vedere de către instanțele de apel și respectiv de recurs. În ceea ce îi privește intimații R.M., R.D., R.G.

și R. A. nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul în anulare. Având a se pronunța asupra recursului în anulare Curtea reține că instanța de recurs a dat o corectă interpretare materialului probatoriu și situației de fapt reflectate de acesta atunci când a conchis că în speță a operat o tacită reînnoire a contractului de închiriere pe care reclamanta l-a încheiat la 1 iunie 1994 cu R.M. în condițiile în care acesta era salariatul său. Este de asemenea justificată aprecierea potrivit căreia această tacită relocațiune a profitat în egală măsură și celorlalți pârâți expres menționați ca membrii de familie în cuprinsul contractului de închiriere al cărui înscris constatator a fost depus în copie în dosarul de fond.

De altfel nu numai argumentele de fapt avute în vedere de instanța de recurs operează în sensul arătat ci și prevederile art. 1437 C. civ. care în speță, pe lângă efectele de ordin locativ, le conferă pârâților vocația de a se prevala de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 pentru a solicita cumpărarea spațiului aflat în litigiu. În această ordine de idei este observat că în dosarul de apel a fost depusă în copie o primă Hotărâre emisă de Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) S.C. F. S.A. sub numărul 30 din 29 iunie 1999 prin care se luau unele măsuri organizatorice statuându-se în principiu ca “după stabilirea prețurilor vânzarea camerelor din cămine se va face către chiriașii salariați” ai reclamantei.

Aceasta a fost urmată însă de o altă Hotărâre AGA având nr. 85 din 30 iulie 1999 depusă în dosarul de fond și prin care s-a aprobat “propunerea consiliului de administrație de a se proceda la vânzarea, în temeiul Legii nr. 85/1992 a camerelor din căminele de nefamiliști C4, C5 și C6”. Prin acest nou act s-a specificat că spațiile menționate pot fi cumpărate de care “salariați sau fost salariați ai societății”. Ca urmare prin cererea înregistrată în evidențele S.C. F. S.A. Iași cu numărul 1172 din 18 august 1999, înscris aflat în dosarul de recurs, R.M. și-a exprimat în mod expres intenția de a cumpăra spațiul pe care îl ocupa în calitate de chiriaș. În legătură cu probele amintite, la care se adăuga și alte înscrisuri precum și un interogatoriu luat de reclamanta pârâtului R.M.

- Curtea constată că acestea au fost de natură a clarifica pe deplin situația de fapt. De asemenea este de reținut că soluțiile diferite pronunțate de către instanța de fond pe de-o parte și de către instanțele care au judecat apelul și recursurile pe de alta iși au originea mai cu seamă în modul diferit de interpretare și aplicare a prevederilor art. 2 din Legea nr. 61/1990 care conțin o definiție legală a locuinței. În ceea ce le privește instanța de apel și cea de recurs au apreciat că în măsura în care în speță nu sunt întrunite una sau mai multe elemente ale respectivei definiții vânzarea spațiului aflat în litigiu ar fi în mod imperativ interzisă. O asemenea interpretare este greșita în primul rând pentru că nu ia în considerare faptul că spațiul menționat făcea parte din patrimoniul reclamantei și că prin urmare S.C.

F. S.A. Iași putea dispune liber de acel bun în calitatea sa de proprietară. În contextul arătat Hotărârea AGA nr. 85 din 20 iulie 1999 de extindere a aplicabilității regimului juridic al Legii nr. 85/1992 - nu însă și a art. 2 din Legea nr. 61/1990 - cu privire la spațiile din căminele de nefamiliști, în vederea vânzării lor, constituie de asemenea o exercitare a dreptului de dispoziție menționat. După cum s-a subliniat mai sus această opțiune a reclamantei a constituit și o premisă a exercitării de către pârâți a drepturilor recunoscute în favoarea lor acceptând oferta de vânzare către ei a spațiului pe care îl ocupau în calitate de chiriași. De altfel aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța de fond pentru a obliga pe S.C.

F. S.A. Iași să procedeze la vânzarea spațiului litigios către pârâți. Soluțiile contrare pronunțate în apel și în recurs intră prin urmare sub incidența art. 330 C. proc. civ. justificând admiterea recursului în anulare și aplicarea în cauză a prevederilor art. 330 2 și respectiv art. 299 și urm. C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., în cazurile în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii, iar casarea hotărârii sau hotărârilor atacate se dispune numai în scopul aplicării corecte a legii. Ținând seama ca în speță sunt întrunite condițiile prevăzute de această normă procedurală, urmează ca prin admiterea recursului în anulare să se caseze deciziile pronunțate de către instanța de apel și cea de recurs, cu consecința menținerii sentinței care este temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul in anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. nr. 1411 din 5 septembrie 2001 a Curții de Apel Iași și a deciziei civile nr. 433 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Iași pe care le casează. Menține sentința civilă nr. 4736 din 15 martie 2000 a Judecătoriei Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2003.