ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1490/2003

La

data de 28 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții

R.M.și R.F.împotriva deciziei nr.281 din 9.11.2001 a Curții de Apel Constanța –

Secția civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea  de ședință din 28 martie 2003, care face

parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la data de 8 aprilie

2003, apoi la 10 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Tribunalul

Constanța – Secția civilă prin sentința civilă nr.381 din 20 iunie 2001 a

respins ca nefondată acțiunea în revendicare  formulată de reclamanții R.M.și

R.F.în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul

local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Regia Autonomă Exploatarea

Domeniului Public și Privat Constanța, P.G.și V.G., respingând excepția

inadmisibilității acțiunii.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanții nu au dovedit calitatea

lor procesuală activă, faptul că autoarea lor U.C.R. este moștenitoarea

testamentară a proprietarei L.E., că făcea parte din categoria exceptată de la

naționalizare, titlul de proprietate asupra imobilului. De asemenea, s-a

reținut că litigiul nu poate fi soluționat în temeiul Legii nr.10/2001, act normativ

aprobat ulterior cererii introductive.

Împotriva

sentinței susmenționate au declarat apel reclamanții arătând prin motivele de

apel că au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat,

calitatea lor procesual activă precum și faptul că autoarea lor trebuia să fie

exceptată de la naționalizare, fiind casnică.

În

apel nu s-au produs probe noi.

Curtea

de Apel

Constanța

– Secția civilă, prin decizia civilă nr.281

din 9.11.2001, a respins ca nefondat apelul declarat.

Instanța

de apel a apreciat că reclamanții nu au produs probe care să le ateste dreptul

de proprietate, astfel procesul-verbal de impunere succesorală are date

incomplete și nu constituie act de punere în posesie. Nu s-a dovedit preluarea

ilegală de către stat a imobilului și succesiunea testamentară în favoarea

U.C.R.

Hotărârea

pronunțată în apel a fost recurată de reclamanții care au dezvoltat motive de

casare prevăzute de art.304 pct.9 cuprinzând, în esență, următoarele critici:

împrejurarea că U.C.R.este moștenitoarea proprietarei L.E. rezultă din

procesul-verbal din 10.11.1948 astfel încât instanțele au greșit neluând în

considerare această probă precum  și a faptului că la data transmiterii prin

testament a moștenirii proprietarei imobilului nu exista posibilitatea

eliberării certificatului de moștenitor, instituția notariatelor de stat

apărând ulterior. S-a mai afirmat că anterior apariției Codului Familiei

femeile nu aveau profesie fiind casnice, ca și autoarea reclamanților, iar

soțul acesteia R.C.era salariat la data naționalizării.

Recursul

nu este fondat pentru următoarele considerente:

Formulând

prezenta acțiune în revendicare reclamanții trebuie să se supună exigențelor de

probațiune dispuse de art.1169 C.civ., să dovedească calitatea procesuală

activă, calitatea procesual pasivă a pârâților, să identifice și să

individualizeze bunul revendicat.

Se

constată din probele administrate în cele trei faze procesuale, că reclamanții

nu au probat calitatea lor procesual activă.

Aceștia

au afirmat că sunt moștenitorii U.C.R., care l-a rândul său este moștenitoarea

testamentară a E.L., proprietara bunului revendicat.

Testamentul

doveditor despre care se face vorbire nu a fost însă prezentat instanței și, de

altfel, din nici un mijloc de probă nu rezultă că U.C.R.a acceptat și dobândit

în proprietate bunul în litigiu de la E.L..

Mai

mult decât atât, procesul-verbal din 10.11.1948, privind impozitul succesoral

nu numai că nu poate dovedi trimiterea în posesie a U.C.R.dar probează, prin

neplată taxele succesorale și a nedepunerii declarațiilor cerute de procedura

succesorală, neacceptarea moștenirii de către aceasta.

Susținerile

recurenților-reclamanți cu privire la imposibilitatea  probării acceptării

succesiunii, întrucât nu se putea emite la data respectivă certificat de

moștenitor, neexistând notariatele de stat sau publice, nu se pot primi.

Aceasta

pentru că existau dispoziții legale care reglementau instituția moștenirii și

anterior apariției notariatelor de stat, autoritățile competente pentru a

legaliza actele sub semnătură privată și a autentifica actele pentru care legea

cerea formă autentică fiind de la caz la caz, tribunalele de județ,

judecătoriile de ocol, judecătoriile comunale, polițaii și comisarii de

poliție, în mod excepțional și după anumite distincții.

Probațiunea

nu a fost completă nici în privința identificării bunului revendicat, în sensul

că din înscrisurile cauzei rezultă că acesta a fost naționalizat de la R.M.,

persoană care nu s-a dovedit a fi una și aceiași cu R.C.U., autoarea reclamanților.

În

ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, caracterul abuziv al

preluării imobilului pe motivul încadrării autoarei reclamanților în categoria

persoanelor exceptate de la  aplicarea măsurii naționalizării, nu a fost

probată nici obiectiv, din prisma dispozițiilor art.I al Decretului nr.92/1950

și nici subiectiv, din prisma art.II al aceluiași act normativ.

Analizând

decizia recurată în raport de criticile formulate se constată, pentru

considerentele ce preced, că acestea nu sunt întemeiate astfel încât recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.M.și R.F. împotriva deciziei

civile nr.281 din 9.11.2001 a Curții de Apel

Constanța

– Secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2003.