ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2003

La data de 14 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța împotriva deciziei nr.15/C din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția Civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 27 martie 2003 apoi la 3 aprilie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 4 decembrie 2000, reclamanții F. P. și F.M.A., Ț.C.și Ț.R.C.au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul Local Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, cerând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză, pârâții să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în municipiul Constanța, strada Ștefan cel Mare – colț cu strada Atelierelor, compus din construcție și teren.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul pe care îl revendică a fost proprietatea lui F.I., tatăl lui F.I.I. și al M.F.(căsătorită Ț.) – toți decedați; că reclamanții F. sunt descendenții lui F.I.I. iar reclamanții Ț. sunt descendenții M. Ț., conform actelor de stare civilă depuse la dosar; că, potrivit actelor de proprietate invocate, autorul lor – F.I. a dobândit imobilul în anul 1916 iar în 1946 a donat fiului său F.I.I. 1/2 , lotul 3 și 1/2 din lotul 2, cu edificatele existente, rămânând proprietar pe o suprafață de teren de 537 m.p.

(1/2 din lotul 2 și întregul lot 1) plus construcțiile existente; că, în anul 1950, imobilul a fost naționalizat abuziv, contrar prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, întrucât la acea dată F. era pensionar în vârstă de 69 ani, veteran al războiului din 1914 - 1918. În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar actele invocate – certificatul de moștenitor, certificatul nr.5959 din 28 septembrie 1920, pentru autorizarea construirii unui imobil în Constanța, strada Ștefan cel Mare – colț cu strada Atelierelor - lotul 1 din careul 200, conform planurilor efectuate până în anul 1916, actul de vânzare-cumpărare nr.1431 din 9 august 1911, înscris în registrul de transcripțiuni la nr.2059 din care rezultă că I.F.a cumpărat de la T.N.lotul nr.1 din careul 200 în suprafață de 351 m.p., situat în Constanța, strada Ștefan cel Mare, actul de vânzare nr.3065/1915 prin care F.I.

a cumpărat de la G.M.imobilele situate în Constanța strada Atelierelor nr.2, compuse din construcții și teren 360 m.p. și 95 m.p. respectiv lotul 2 careul 200 și actul de vânzare-cumpărare nr.3769/1911 prin care I.F.a cumpărat de la Primăria Constanța un teren de 360,28 m.p. – lotul 3 careul 200. Prin expertiza tehnică imobiliară efectuată de expertul G.M. (filele 56-59 din dosarul tribunalului) imobilul revendicat a fost identificat ca fiind situat în Constanța, strada Ștefan cel Mare nr.92 – construcția principală iar construcțiile aferente, pe strada Ateleierelor nr.4.

Tribunalul Constanța – secția civilă, prin sentința nr.631 din 17 septembrie 2001, a admis acțiunea, a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, strada Ștefan cel Mare nr.92 (clădirea principală) și strada Atelierelor nr.4 (clădirile mai mici) identificate în raportul de expertizuă efectuat în cauză, imobil compus din: teren în suprafață de 531 m.p., delimitat de poligonul A.B.C.D.E, latura mare paralelă cu strada Ștefan cel Mare, măsurînd 26,60 m.l. iar latura mică peralelă cu strada Atelierelor măsurînd 20,50 m.l.; construcția principală tip S+P + 1 E cu S.C. – 290 m.p. (încăperile 1-36); construcția anexă – locuință tip P + 1 E cu S.C.

– 25 m.p. (încăperile 40-45); construcția anexă gospodărească având S.C. – 49 m.p. (încăperile 37-39). Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că: reclamanții s-au legitimat procesual ca moștenitori ai defunctului proprietar F.I. și au dovedit că acesta – ca autor – a avut calitatea de pensionar - veteran din războiul 1914 – 1918 – categorie care era exceptată de la aplicarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950; că, întrucât naționalizarea s-a realizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, statul nu și-a putut constitui un titlu legal, valabil pentru proprietatea preluată de la F.I.. Sentința primei instanțe a fost apelată de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța care, în esență, a susținut că Statul Român are calitatea de proprietar al imobilului din litigiu conform art.645 din C.civ., că F.I.

autorul nu se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare și că întrucât reclamanții au formulat cerere de retrocedare a imobilului în baza Legii nr.10/2001, acțiunea lor este inadmisibilă. Curtea de Apel Constanța – secția civilă, prin decizia nr.15/C din 29 ianuarie 2002, a respins apelul pârâtei R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, confirmând astfel sentința tribunalului.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut: că naționalizarea imobilului revendicat a fost abuzivă împrejurare pe baza căreia a conchis că transferul proprietății de la autorul reclamanților la stat nu a operat, acesta din urmă deținându-l pe nedrept, deci fără un titlu valabil; că, întrucât acțiunea a fost introdusă la o dată anterioară publicării Legii nr.10/2001, aceasta este admisibilă, fiind irelevantă împrejurarea că reclamanții, pe parcursul judecății, au formulat și cerere de retrocedare a imobilului conform procedurii administrative prevăzută de menționata lege; că, de altfel, apelanta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța este un simplu administrator al bunului din litigiu, nici Municipiul Constanța și nici Consiliul Local Constanța sau Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nedeclarînd recurs în cauză.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9 din C. proc.civ. Criticile aduse deciziei recurate vizează: 1) greșita reținere de către instanță că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, sub acest aspect recurenta susținând că bunul se încadrează în categoria celor considerate a fi preluate „cu titlu” în sensul art.1 din Legea nr.112/1995, coroborat cu prevederile H.G. nr.11/1997, că trecerea în proprietatea Statului s-a făcut cu respectarea strictă a prevederilor art.I din Decretul nr.92/1950 -, în temeiul art.645 din C.civ..

Mai susține că naționalizarea s-a făcut în temeiul art.I pct.2 din Decretul nr.92/1950, autorului reclamanților nefiindu-i aplicabil art.II din decret – cum greșit a reținut instanța, deoarece acesta figurează în anexele decretului cu mai multe imobile naționalizate (poziția 70 pe strada Ștefan cel Mare nr.92, cu aproape toate spațiile închiriate, poziția 71, pe strada 6 Martie nr.2; poziția 72, pe strada Sabinelor nr.37 și imobilul din strada I.V.Stalin nr.104). Conchide, arătând că imobilul în cauză a fost preluat cu titlu și deci, conform art.6 din Decretul nr.213/1998, acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii Speciale (Legea nr.112/1995 ori Legea nr.10/2001). 2) Prin cea de a doua critică adusă de recurentă deciziei din apel, se susține că acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă întrucât în cauză s-a dovedit că reclamanții, pe parcursul judecății, au uzat și de procedura retrocedării pe cale administrativă, conform Legii nr.10/2001.

Se arată că, deși în cauză se impunea suspendarea judecății – în vederea soluționării cererii de retrocedare, conform Legii nr.10/2001, instanța a ignorat acest aspect, încălcînd astfel principiul ELECTA UNA VIA și obligația legală ce o avea de a pune în discuție incidența în speță a prevederilor art.47 din menționata lege. În dosarul acestei secții a Curții Supreme de Justiție s-a înregistrat o cerere de intervenție accesorie (în interesul intimaților pârâți Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice), formulată de Asan Turgai – titularul contractelor de închiriere nr.2059 A/29 octombrie 1999 și nr.2059 din 29 octombrie 1999, pentru spațiul comercial aflat la parterul imobilului din litigiu.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu la termenul din 14 martie 2003. Analizând recursul declarat în cauză, se constată că nu este întemeiat din următoarele considerente. Este de notorietate faptul că, după apariția Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în România, s-a repus în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu” și s-a conchis că judecătorii au îndatorirea să analizeze și să aprecieze în fiecare speță dacă preluarea s-a făcut cu un titlu valabil, în înțelesul art.6 din lege, prin raportare la codul legal existent la data fiecărei deposedări și la respectarea legilor invocate de stat în perioada respectivă. S-a dovedit în dosar că, la data naționalizării, F.I.

autorul reclamanților era pensionar, veteran al războiului din 1914 –1918, că, deci făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naționalizarea bunurilor prin art.II al Decretului nr.92/1950. Faptul că acesta a avut mai multe imobile, în sine nu este de natură a caracteriza ca legitimă naționalizarea bunului din litigiu făcută în temeiul art.I alin.4 pct.2 din Decretul nr.92/1950 (s-a considerat că autorul era exploatator de locuințe). În aprecierea legitimității actului de naționalizare, importante, deopotrivă, sunt atât profesia persoanei cât și modul de dobândire al bunului, mai precis dacă acesta reprezintă rezultatul muncii celui în cauză sau al unor activități care exced cadrul legal.

Aspectul menționat a fost avut, de altfel, în vedere ulterior și de legiuitorul vremii – prin emiteterea unui act normativ reparator - Decretul nr.524/1955 – chiar dacă, în timp, prin modul greoit de aplicare – selectiv și discriminator – acesta s-a dovedit a fi formal. Așadar, constatând că imobilul a fost greșit naționalizat întrucât autorul reclamanților era exceptat de la această măsură și că, în aceste condiții, statul a deținut bunul fără titlu valabil, instanța de apel și-a îndeplinit obligațiile ce derivă din prevederile Legii nr.213/1998 și a pronunțat o decizie corectă. Neîntemeiată este și critica a doua făcută de pârâtă deciziei din apel vizând obligatoria icidență în speță a prevederilor Legii nr.10/2001.

Acțiunea de față, întemeiată în principal pe art.480 din C.civ., a fost formulată la 4 decembrie 2000, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001. Este adevărat că potrivit art.15 alin.2 din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor. Complinitor, art.1 din C.civ. prevede că legea civilă nu are putere retroactivă. Textele legale amintite impun concluzia că, de principiu, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi. Acesta este și motivul pentru care a fost acceptat, unanim, principiul aplicării imediate a legii noi, principiu potrivit căruia acțiunea noii legi civile se întinde exclusiv, asupra situațiilor juridice pendinte și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Nu este mai puțin adevărat că scopul, obiectul legii noi precum și anumite interese sau nevoi practice, ocrotite prin normele legale civile aflate în conflict pot determina, prin voința legiuitorului, supraviețuirea legii vechi, adică limitarea vremelnică a abrogării ei. În acest caz, legea veche rămâne în vigoare, cu titlu evident tranzitoriu, pentru situațiile juridice pendinte la data când legea nouă a intrat în vigoare și, mai ales, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute. Excepția de ultraactivitate (supraviețuire) a legii vechi trebuie stipulată expres în legea nouă, dar poate fi dedusă și prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul când aceasta din urmă ar dispune altfel.

În acest context, art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede că persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (a dreptului comun civil) dar numai în ipoteza acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001). În situația că se solicită continuarea judecării acestor acțiuni, judecătorii, respectând voința legiuitorului și principiul disponibilității, sunt obligați să aplice excepția, vădit tranzitorie, pentru situațiile juridice pendinte și efectele viitoare ale unor situații juridice trecute. În fața unei asemenea situații s-a aflat instanța de apel, care în mod corect a soluționat pricina potrivit dreptului comun, invocat de reclamanți pe tot parcursul judecății.

Instanța de apel, în considerentele deciziei atacate a reținut că, de altfel R.A. –E. D.P.P. Constanța este un simplu administrator, proprietarul bunului nedeclarînd apel împotriva sentinței instanței de fond. Aceeași parte pârâtă a declarat și recurs în cauză dar printre criticile făcute deciziei din apel nu se regăsește și una care să vizeze calitatea ei procesuală activă în cauză. La termenul de judecată din 14 martie 2003, părțile, 6 în concluziile puse (scrise și orale) au făcut referire la acest aspect. Problema dacă R.A. – E.D.P.P.

Constanța avea calitatea procesuală să declare apel, respectiv recurs în condițiile în care nici Municipiul Constanța, nici Consiliul Local al Municipiului Constanța și nici Ministerul Finanțelor Publice nu au uzat de aceste căi de atac dar au susținut demersurile făcute de prima pârâtă este, în principiu corectă, dar poate fi și discutabilă – având în vedere interesele comune ale părților implicate și reglementările legale în materie locativă și nu numai. Acesta este și motivul pentru care Curtea a înțeles să analizeze criticile de fond făcute deciziei instanței de apel de recurenta R.A. – E.D.P.P. Constanța. În consecință, recursul declarat în cauză se vădește a fi neîntemeiat, astfel că urmează să fie respins ca nefondat.

Din aceleași considerente, urmează să fie respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată în cauză de A.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța împotriva deciziei nr.15/C din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța – secția civilă. Respinge cererea de intervenție accesorie formulată în cauză de A. T. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2003.