ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La data de 14 martie 2003 s-a luat în examinare recursul

declarat de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța împotriva deciziei nr.15/C din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel

Constanța – Secția Civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 27 martie 2003 apoi la 3 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea introdusă la data de 4 decembrie 2000, reclamanții F. P.  și F.M.A.,

Ț.C.și Ț.R.C.au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin

Primar, Consiliul Local  Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța,

cerând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză, pârâții să fie obligați

a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat  în municipiul

Constanța, strada Ștefan cel Mare – colț cu strada Atelierelor, compus din

construcție și teren.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul pe care

îl revendică a fost proprietatea lui F.I., tatăl  lui F.I.I. și al

M.F.(căsătorită Ț.) – toți decedați; că reclamanții F. sunt descendenții lui

F.I.I. iar reclamanții Ț. sunt descendenții  M. Ț., conform actelor de stare

civilă depuse la dosar; că, potrivit actelor de proprietate invocate, autorul

lor – F.I. a dobândit imobilul în anul 1916 iar în 1946 a donat fiului său

F.I.I. 1/2 , lotul 3 și 1/2  din lotul 2,  cu edificatele existente, rămânând

proprietar pe o suprafață de teren de 537 m.p. (1/2 din lotul 2 și întregul lot

1) plus construcțiile existente; că, în anul 1950, imobilul a fost naționalizat

abuziv, contrar prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, întrucât la acea

dată F. era pensionar în vârstă de 69 ani, veteran al războiului din 1914 -

1918.

În

dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar actele invocate –

certificatul de moștenitor, certificatul nr.5959 din 28 septembrie 1920, pentru

autorizarea construirii unui imobil în Constanța, strada Ștefan cel Mare – colț

cu strada Atelierelor  - lotul 1 din careul 200, conform planurilor efectuate

până în anul 1916, actul de vânzare-cumpărare nr.1431 din 9 august 1911,

înscris în registrul de transcripțiuni la nr.2059 din care rezultă că I.F.a

cumpărat de la T.N.lotul nr.1 din careul 200 în suprafață de 351 m.p., situat

în Constanța, strada Ștefan cel Mare, actul de vânzare nr.3065/1915 prin care

F.I. a cumpărat de la  G.M.imobilele situate în Constanța strada Atelierelor

nr.2, compuse din construcții și teren 360 m.p. și 95 m.p. respectiv lotul 2

careul 200 și actul de vânzare-cumpărare nr.3769/1911 prin care I.F.a cumpărat

de la Primăria Constanța un teren de 360,28 m.p. – lotul 3 careul 200.

Prin

expertiza tehnică  imobiliară efectuată de expertul G.M. (filele 56-59 din

dosarul tribunalului) imobilul revendicat a fost identificat ca fiind situat în

Constanța, strada Ștefan cel Mare nr.92 – construcția principală iar

construcțiile aferente, pe strada Ateleierelor nr.4.

Tribunalul

Constanța – secția civilă,  prin sentința nr.631 din 17 septembrie 2001, a

admis acțiunea, a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, strada Ștefan cel Mare

nr.92 (clădirea principală) și strada Atelierelor nr.4 (clădirile mai mici)

identificate în raportul de expertizuă efectuat în cauză, imobil compus din:

teren în suprafață de 531 m.p., delimitat de poligonul A.B.C.D.E, latura mare

paralelă cu strada Ștefan cel Mare, măsurînd 26,60 m.l. iar latura mică

peralelă cu strada Atelierelor măsurînd 20,50 m.l.;  construcția principală tip

S+P + 1 E cu S.C. – 290 m.p. (încăperile 1-36); construcția anexă – locuință

tip P + 1 E cu S.C. – 25 m.p. (încăperile 40-45); construcția anexă

gospodărească având S.C. – 49 m.p. (încăperile 37-39).

Pentru

a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că: reclamanții s-au legitimat

procesual  ca moștenitori ai defunctului proprietar F.I. și au dovedit că

acesta – ca autor – a avut calitatea de pensionar  - veteran din războiul 1914

– 1918 – categorie care era exceptată de la aplicarea dispozițiilor Decretului

nr.92/1950; că, întrucât naționalizarea s-a realizat cu încălcarea prevederilor

Decretului nr.92/1950, statul nu și-a putut constitui un titlu legal, valabil

pentru proprietatea preluată de la F.I..

Sentința

primei instanțe a fost apelată de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului

Public și Privat Constanța care, în esență, a susținut că Statul Român are

calitatea de proprietar al imobilului din litigiu conform art.645 din C.civ.,

că F.I. autorul nu se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare și

că întrucât reclamanții au formulat cerere de retrocedare a imobilului în baza

Legii nr.10/2001, acțiunea lor este inadmisibilă.

Curtea

de Apel Constanța – secția civilă,  prin decizia nr.15/C din 29 ianuarie 2002,

a respins apelul pârâtei R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța, confirmând astfel sentința tribunalului.

În

motivarea soluției, instanța de apel a reținut: că naționalizarea imobilului

revendicat  a fost abuzivă împrejurare pe baza căreia a conchis că  transferul

proprietății de la autorul reclamanților la stat nu a operat, acesta din urmă

deținându-l pe nedrept, deci fără un titlu valabil; că,  întrucât acțiunea a

fost introdusă la o dată anterioară publicării Legii nr.10/2001, aceasta este

admisibilă, fiind irelevantă împrejurarea că reclamanții, pe parcursul

judecății, au formulat și cerere de retrocedare a imobilului conform

procedurii administrative prevăzută de menționata lege; că, de altfel, apelanta

Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța  este un

simplu administrator al bunului din litigiu, nici Municipiul Constanța și nici

Consiliul Local Constanța sau Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

nedeclarînd recurs în cauză.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Exploatarea

Domeniului Public și Privat Constanța, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9 din C. proc.civ.

Criticile

aduse deciziei recurate vizează:

1)

greșita reținere de către instanță că imobilul

a fost preluat de stat fără titlu, sub acest aspect recurenta susținând că

bunul se încadrează în categoria celor considerate a fi preluate „cu titlu” în

sensul art.1 din Legea nr.112/1995, coroborat cu prevederile H.G. nr.11/1997,

că trecerea în proprietatea Statului s-a făcut cu respectarea  strictă a

prevederilor art.I din Decretul nr.92/1950 -, în temeiul art.645 din C.civ..

Mai susține că naționalizarea s-a făcut în temeiul art.I pct.2 din Decretul

nr.92/1950, autorului reclamanților nefiindu-i aplicabil art.II din decret –

cum greșit a reținut instanța, deoarece acesta figurează în anexele decretului

cu mai multe imobile naționalizate (poziția 70 pe strada Ștefan cel Mare nr.92,

cu aproape toate spațiile închiriate, poziția 71, pe strada 6 Martie nr.2;

poziția 72, pe strada  Sabinelor nr.37 și imobilul din strada I.V.Stalin

nr.104). Conchide, arătând că imobilul în cauză a fost preluat cu titlu și

deci, conform art.6 din Decretul nr.213/1998, acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile

Legii Speciale (Legea nr.112/1995 ori Legea nr.10/2001).

2)

Prin cea de a doua critică adusă de recurentă

deciziei din apel, se susține că  acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă

întrucât în cauză s-a dovedit că reclamanții, pe parcursul judecății, au uzat

și de procedura retrocedării pe cale administrativă, conform Legii nr.10/2001.

Se arată că, deși  în cauză se impunea suspendarea judecății – în vederea

soluționării cererii de retrocedare, conform Legii nr.10/2001, instanța a

ignorat acest aspect, încălcînd astfel principiul ELECTA UNA VIA  și obligația

legală ce o avea de a pune în discuție  incidența în speță a prevederilor

art.47 din menționata lege.

În dosarul acestei secții a Curții Supreme de Justiție  s-a

înregistrat o cerere de intervenție accesorie (în interesul intimaților pârâți

Municipiul Constanța, Consiliul Local  al Municipiului Constanța și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice), formulată de Asan Turgai –

titularul contractelor de închiriere nr.2059 A/29 octombrie 1999 și nr.2059 din

29 octombrie 1999, pentru spațiul comercial aflat la parterul imobilului din

litigiu.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu la termenul

din 14 martie 2003.

Analizând recursul declarat în cauză, se constată că nu este

întemeiat  din următoarele considerente.

Este de notorietate faptul că, după apariția Legii nr.213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în România, s-a

repus în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu” și s-a conchis că

judecătorii au îndatorirea să analizeze și să aprecieze în fiecare speță dacă

preluarea s-a făcut cu un titlu valabil, în înțelesul art.6 din lege, prin

raportare la codul legal existent la data fiecărei deposedări și la respectarea

legilor invocate de stat în perioada respectivă.

S-a dovedit în dosar că, la data naționalizării, F.I. autorul

reclamanților era pensionar, veteran al războiului din 1914 –1918, că, deci

făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naționalizarea

bunurilor prin art.II  al Decretului nr.92/1950.

Faptul că acesta a avut mai multe imobile,  în sine nu este de

natură a caracteriza ca legitimă naționalizarea bunului din litigiu făcută în

temeiul art.I alin.4 pct.2 din Decretul nr.92/1950 (s-a considerat că autorul

era exploatator de locuințe).

În aprecierea legitimității actului de  naționalizare,

importante, deopotrivă, sunt atât profesia persoanei cât și modul de dobândire

al bunului, mai precis dacă acesta reprezintă rezultatul muncii celui în cauză

sau al unor activități care exced cadrul legal.

Aspectul menționat a fost avut, de altfel, în vedere ulterior și

de legiuitorul vremii   –   prin    emiteterea   unui    act  normativ

reparator -  Decretul nr.524/1955 – chiar dacă, în timp, prin modul greoit de

aplicare – selectiv și discriminator – acesta s-a dovedit a fi  formal.

Așadar, constatând că imobilul a fost greșit naționalizat

întrucât autorul reclamanților era exceptat de la această măsură și că,  în

aceste condiții, statul a deținut bunul fără titlu valabil, instanța de apel

și-a îndeplinit obligațiile ce derivă din prevederile Legii nr.213/1998 și a

pronunțat o decizie corectă.

Neîntemeiată este și critica a doua făcută de pârâtă deciziei

din apel vizând obligatoria icidență în speță a prevederilor Legii nr.10/2001.

Acțiunea de față, întemeiată în principal pe art.480 din C.civ.,

a fost formulată la 4 decembrie 2000, deci  anterior intrării în vigoare a

Legii nr.10/2001.

Este adevărat că potrivit art.15 alin.2 din Constituție, legea

civilă dispune numai pentru viitor. Complinitor, art.1 din C.civ. prevede că

legea civilă nu are putere retroactivă.

Textele legale amintite impun concluzia că, de principiu, legea

veche trebuie să respecte  suveranitatea  legii noi. Acesta este și motivul

pentru care a fost acceptat, unanim, principiul aplicării imediate a legii noi,

principiu potrivit căruia acțiunea noii legi civile se întinde  exclusiv,

asupra situațiilor juridice pendinte și asupra efectelor viitoare ale

raporturilor juridice trecute.

Nu este mai puțin adevărat că scopul, obiectul legii noi precum

și anumite interese sau nevoi practice, ocrotite prin normele legale civile

aflate în conflict pot determina, prin voința legiuitorului, supraviețuirea

legii vechi, adică limitarea vremelnică a abrogării ei. În acest caz, legea

veche rămâne în vigoare, cu titlu evident tranzitoriu, pentru situațiile

juridice pendinte la data când legea nouă a intrat în vigoare și, mai ales, în

privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute. Excepția de

ultraactivitate (supraviețuire) a legii vechi trebuie stipulată expres în legea

nouă, dar poate fi dedusă și prin interpretare, chiar fără text expres în legea

nouă, afară de cazul când aceasta din urmă ar dispune altfel.

În acest context, art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede că

persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (a dreptului

comun civil) dar numai în ipoteza acțiunilor aflate în curs de judecată la data

intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001). În situația că se

solicită continuarea judecării acestor acțiuni, judecătorii, respectând voința

legiuitorului și principiul disponibilității, sunt obligați să aplice excepția,

vădit tranzitorie, pentru situațiile juridice pendinte și efectele viitoare ale

unor situații juridice trecute.

În fața unei asemenea situații s-a aflat instanța de apel, care

în mod corect a soluționat pricina potrivit dreptului comun, invocat de

reclamanți pe tot parcursul judecății.

Instanța de apel, în considerentele deciziei atacate a reținut

că, de altfel R.A. –E. D.P.P. Constanța este un simplu administrator,

proprietarul bunului  nedeclarînd apel împotriva sentinței instanței de fond.

Aceeași parte pârâtă a declarat și recurs în cauză  dar printre

criticile făcute deciziei din apel nu se regăsește și una care să vizeze

calitatea ei procesuală activă în cauză.

La

termenul de judecată din 14 martie 2003, părțile, 6  în concluziile puse

(scrise și orale) au făcut referire la acest aspect.

Problema dacă  R.A.  – E.D.P.P.  Constanța avea  calitatea

procesuală să declare apel, respectiv recurs în condițiile în care nici

Municipiul Constanța, nici Consiliul Local al Municipiului Constanța și nici

Ministerul Finanțelor Publice nu au uzat de aceste căi de atac dar au susținut

demersurile făcute de prima pârâtă este, în principiu corectă, dar poate fi și

discutabilă – având în vedere interesele comune ale părților implicate și

reglementările legale în materie locativă și nu numai.

Acesta este și motivul pentru care Curtea a înțeles să analizeze

criticile de fond făcute deciziei instanței de apel de recurenta R.A. –

E.D.P.P. Constanța.

În consecință, recursul declarat în cauză se vădește a fi

neîntemeiat, astfel că urmează să fie respins ca nefondat.

Din aceleași considerente, urmează să fie respinsă și cererea de

intervenție accesorie formulată în cauză de A.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat

de pârâta Regia  Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța

împotriva deciziei nr.15/C din  29 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța –

secția civilă.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată  în cauză de

A. T.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2003.