ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M.S.M.împotriva deciziei nr.62 din 5 martie 2001 a Curții de Apel Constanța. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă M.S.M., personal și asistată de avocatul D.G.care reprezintă și pe intervenienta Ș.A.S. Au lipsit intimații pârâți Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța – prin Primar și Regia Autonomă „Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța”. Procedura completă. Recursul este scutit de timbru. Neexistând cereri prealabile, instanța constată că pricina este în stare de judecată și dă cuvântul părților prezente cu privire la recurs. Avocatul D.G., pentru recurenta reclamantă M.S.M.și intervenienta Ș.A.S., solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelurilor.

C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 11.06.1999, reclamanta M.M.a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, solicitând lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului situat în Constanța Bdul Ferdinand nr.80 A și parțial 80 bis, în suprafață de 429 mp. În subsidiar, a solicitat obligarea la efectuarea unui schimb de terenuri, urmând a-i fi acordat un teren situat într-o zonă similară, cu aceeași suprafață și valoare. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu Ș.S.susținând că este moștenitoarea defunctului Ș.A.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr.630/18.09.2000, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a RAEDPP Constanța; a respins acțiunea formulată de reclamanta M.M.S. și cererea de intervenție formulată de Ș.S.în contradictroiu cu Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța. S-a reținut că terenul în litigiu, este ocupat efectiv de construcții în suprafață de 211 mp neputând fi restituit, diferența neconstruită fiind amplasată în spatele a două blocuri de locuințe, ca acces la acestea. În ce privește schimbul solicitat, acesta s-ar putea realiza numai prin operația juridică a unui contract de schimb, fiind necesar deci consimțământul coschimbașului, respectiv al municipiului Constanța..

Prin decizia civilă nr.62 din 5 martie 2001, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de intervenientă, împotriva sentinței civile nr.630/18.09.2000 a Tribunalului Constanța. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut pe cale de excepție invocată din oficiu în acest sens că în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, situație în care, raportat la prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 instanța nu mai poate verifica valabilitatea titlului de proprietate al statului, existând potrivit art.6 alin.2 teza finală, o lege specială de reparație.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, susținând că procedura prealabilă prevăzută de Legea 10/2001 este valabilă pentru cei care au urmat această procedură, în timp ce, pentru persoanele care s-au adresat instanței, Legea 10/2001 lasă la alegerea celui îndreptățit de a suspenda procesul sau de a continua judecata Recursul este întemeiat potrivit celor ce urmează: În adevăr instanța de apel, fără a mai cerceta fondul cauzei, după ce a pus în vedere apelantei reclamante prevederile art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 în sensul de a preciza opțiunea privind suspendarea judecății sau continuarea procesului pe calea dreptului comun, a soluționat cauza, apreciind de fapt că o astfel de acțiune, odată cu apariția Legii 10/2001, nu ar mai fi admisibilă.

Apreciind astfel, instanța a interpretat eronat dispozițiile art.47 din Legea 10/2001 precum și cele ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998. Acțiunea de față, întemeiată îm principal pe art.480 c.civ., este formulată pe calea dreptului comun, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, având ca obiect revendicarea unui imobil, pretins preluat de stat în perioada 1945-1989. Potrivit art.15 alin.2 din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor. Complinitor, art.1 C.civ.prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.

Rezultă că legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, motiv pentru care a fost acceptat, unanim, principiul aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia acțiunea noii legi civile se întinde, exclusiv, asupra situațiilor juridice pendinte ( facta pendenția ) și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute ( facta futura ). Nu mai puțin, scopul dar și obiectul legii noi ca și anumite interese sau nevoi practice învederate, ocrotite prin normele legale civile aflate în conflict, pot determina, prin voința legiuitorului, supraviețuirea legii vechi, adică limitarea vremelnică a abrogării ei. În acest caz, legea veche rămâne în vigoare, cu titlu tranzitoriu, privitor la situațiile juridice pendinte la data când legea nouă a intrat în vigoare și, mai ales, asupra efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.

Excepția de ultraactivitate (supraviețuire) a legii vechi trebuie stipulată expres în legea nouă, dar poate fi dedusă și prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul când aceasta din urmă ar dispune altfel. În acest context, art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001, prevede că persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi ( a dreptului comun civil), dar numai în ipoteza acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001). Dacă continuarea judecării acestor acțiuni este cerută, judecătorii, respectând voința legiuitorului și principiul disponibilității, sunt obligați să aplice excepția, vădit tranzitorie pentru situații juridice pendinte și efectele viitoare ale unor situații juridice trecute.

Adică, ei vor judeca litigiul prin aplicarea dreptului comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art.480 și urm. C.civ. În speță, cum în momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, pricina era în curs de judecată în sensul art.47 alin.1 din lege, și întrucât reclamanta, ca persoană îndreptățită, nu a uzat de dispozițiile acestui text de lege, sau, cel puțin, instanța nu a dat curs unei astfel de cereri, în sensul renunțării la judecarea pricinii în regim de drept comun, instanța de apel era datoare să respecte principiul disponibilității și să continue judecata în baza temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, adică în regimul dreptului comun. Or, contrar acestei obligații, instanța de apel a judecat cauza, în considerarea legii noi (Legea nr.10/2001) neglijând excepția de retroactivitate a legii vechi.

Așa fiind, se impune admiterea recursului și casarea, în baza art.314 C.proc.civ., a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei la instanța de apel, spre o nouă judecată cu soluționarea pe fond a apelului, cu respectarea dispozițiilor art.315 C.proc.civ.. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Admite recursul declarat de reclamanta M.S. M. împotriva deciziei nr.62 din 5 martie 2001 a Curții de Apel Constanța, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2003.