ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9720/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 august 2000 reclamanta C.M. a contestat dispoziția nr. 2125 din 7 iulie 2000 emisă de Primarul Municipiului Constanța prin care i s-a respins cererea de restituire a terenului în suprafață de 337,5 mp din Constanța. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că soluția adoptată de pârât este ilegală deoarece este proprietara terenului, afectat parțial de construcții și cum nu există posibilitatea de a fi restituit în natură, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la atribuirea unui alt teren în schimb. Investită inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 13083 din 16 noiembrie 2000 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Constanța pe motiv că „natura litigiului este în contencios-administrativ”.

Tribunalul Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 18/CA din 23 ianuarie 2001, apreciind că „cererea reclamantei este formulată în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (5) și (6) din Legea nr. 18/1991” și-a declinat, la rându-i, competența în favoarea Judecătoriei Constanța și constatând că s-a ivit conflict negativ de competență, a sesizat Curtea de Apel Constanța pentru pronunțarea regulatorului de competență. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 8 din 13 martie 2001, a stabilit competența Judecătoriei Constanța de a soluționa cauza cu motivarea că cererea reclamantei vizează prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991. În rejudecare, la Judecătoria Constanța, s-au depus anexele la Decretul de expropriere nr. 344 din 5 octombrie 1984 emis de fostul Consiliu de Stat din care rezultă că de la reclamanta C.M.

s-a preluat cu acest titlu imobilul din municipiul Constanța, compus din construcții și teren în suprafață de 337,50 mp. La aceeași instanță, prin cererile din 17 mai 2001 (fila 9) și 14 martie 2002 (fila 41), reclamanta a precizat că demersul adresat justiției vizează Legea nr. 33/1994 și art. 481 C. civ. și se referă la un imobil ce a format obiectul unui decret de expropriere. Prin sentința civilă nr. 5427 din 14 martie 2002 Judecătoria Constanța a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 2631 din 24 octombrie 2002, a admis recursul declarat de reclamanta C.M., a casat sentința Judecătoriei Constanța și a reținut cauza pentru soluționare în fond cu motivarea că solicitându-se restituirea unui teren care a fost expropriat, competența de soluționare a cauzei revine, potrivit art. 2 pct. 3 lit. e) C. proc.

civ., tribunalului în primă instanță. Prin sentința nr. 1401 din 28 noiembrie 2003 Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei C.M. și a obligat pârâții Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța să-i restituie terenul liber în suprafață de 337,50 mp situat în Constanța. Împotriva acestei sentințe a declarat apel numai reclamanta C.M. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 1372/c din 7 decembrie 2004, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 1401 din 28 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanța și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut și motivat că terenul în litigiu este ocupat de Punctul Termic, aferent unui bloc de locuințe, precum și cu alei de acces.

Pe de altă parte, tribunalul a încălcat principiul disponibilității întrucât prin cererile adresate instanței reclamanta a cerut fie acordarea unui teren echivalent, fie despăgubiri bănești, iar instanța a restituit terenul în natură, încălcând, astfel, principiul enunțat. Prin decizia nr. 49/c din 28 martie 2006 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei cu motivarea că imobilul expropriat nu este liber, iar scopul exproprierii pentru utilitate publică a fost realizat încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994. De asemenea, instanța de apel a făcut trimitere și la prevederile art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs C.M., care a invocat următoarele critici: instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., precum și principiul disponibilității în procesul civil; instanța de apel a încălcat prevederile art. 296, teza a II-a C. proc. civ. întrucât a creat reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac; au fost aplicate greșit prevederile art. 33-37 din Legea nr. 33/1994, au fost ignorate probele administrate în cauză și nu s-a ținut seama de împrejurarea că recurenta nu a fost despăgubită pentru terenul expropriat. Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed: Potrivit art. 296 C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 103 din O.U.G. nr. 138/2000, modificat, ulterior, prin art. I pct. 43 din Legea nr. 219/2005 „instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.

Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac. Analizând incidența principiului nou reformatio in pejus în procesul civil, se constată că el se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Într-o asemenea situație instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părțile, adeseori ar fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situație mai grea în urma propriului lor demers.

O chestiune de interes practic este aceea de a cunoaște dacă principiul non reformatio in pejus vizează numai soluționarea propriu-zisă a căii de atac sau și faza rejudecării fondului după casare, respectiv a anulării sentinței. Soluția care a prevalat atât în doctrină, cât și în jurisprudență a fost aceea a aplicării plenare a principiului enunțat, respectiv și în faza rejudecării fondului după casare (anulare). În caz contrar, principiul non reformatio in pejus și-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu este de acceptat. În speță, se constată că Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1401 din 28 noiembrie 2003, a admis acțiunea și a dispus retrocedarea terenului către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel doar reclamanta. Curtea de Apel Constanța, după admiterea apelului, anularea sentinței și reținerea cauzei pentru evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 49/c din 28 martie 2006, hotărâre ce face obiect al recursului de față, a respins ca nefondată acțiunea, soluție prin care s-a agravat situația reclamantei în propria sa cale de atac. Întrucât decizia a fost pronunțată cu încălcarea textului citat și a principiului pe care îl enunță, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și reluarea judecății în apel, urmând ca celelalte susțineri din recurs să fie analizate sub formă de apărări, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 49/C din 28 martie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2006.