ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9720/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 4 august 2000 reclamanta

C.M. a contestat dispoziția nr. 2125 din 7 iulie 2000 emisă de Primarul

Municipiului Constanța prin care i s-a respins cererea de restituire a

terenului în suprafață de 337,5 mp din Constanța.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că soluția adoptată de pârât este ilegală deoarece este proprietara

terenului, afectat parțial de construcții și cum nu există posibilitatea de a

fi restituit în natură, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la atribuirea

unui alt teren în schimb.

Investită inițial cu soluționarea

cauzei, Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 13083 din 16 noiembrie

2000 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Constanța pe motiv că

„natura litigiului este în contencios-administrativ”.

Tribunalul Constanța, secția

comercială, prin sentința nr. 18/CA din 23 ianuarie 2001, apreciind că „cererea

reclamantei este formulată în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (5) și (6)

din Legea nr. 18/1991” și-a declinat, la rându-i, competența în favoarea

Judecătoriei Constanța și constatând că s-a ivit conflict negativ de

competență, a sesizat Curtea de Apel Constanța pentru pronunțarea regulatorului

de competență.

Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, prin sentința nr. 8 din 13 martie 2001, a stabilit competența

Judecătoriei Constanța de a soluționa cauza cu motivarea că cererea reclamantei

vizează prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991.

În rejudecare, la Judecătoria

Constanța, s-au depus anexele la Decretul de expropriere nr. 344 din 5

octombrie 1984 emis de fostul Consiliu de Stat din care rezultă că de la

reclamanta C.M. s-a preluat cu acest titlu imobilul din municipiul Constanța,

compus din construcții și teren în suprafață de 337,50 mp.

La aceeași instanță, prin cererile din

17 mai 2001 (fila 9) și 14 martie 2002 (fila 41), reclamanta a precizat că

demersul adresat justiției vizează Legea nr. 33/1994 și art. 481 C. civ. și se

referă la un imobil ce a format obiectul unui decret de expropriere.

Prin sentința civilă nr. 5427 din 14

martie 2002 Judecătoria Constanța a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin decizia nr. 2631 din 24 octombrie 2002, a admis recursul declarat de

reclamanta C.M., a casat sentința Judecătoriei Constanța și a reținut cauza

pentru soluționare în fond cu motivarea că solicitându-se restituirea unui

teren care a fost expropriat, competența de soluționare a cauzei revine,

potrivit art. 2 pct. 3 lit. e) C. proc. civ., tribunalului în primă instanță.

Prin sentința nr. 1401 din 28

noiembrie 2003 Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea

reclamantei C.M. și a obligat pârâții Primarul Municipiului Constanța și

Consiliul Local al Municipiului Constanța să-i restituie terenul liber în

suprafață de 337,50 mp situat în Constanța.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel numai reclamanta C.M.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, prin decizia nr. 1372/c din 7 decembrie 2004, a admis apelul declarat

de reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 1401 din 28 noiembrie 2003 a

Tribunalului Constanța și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut și motivat că terenul în litigiu este ocupat de Punctul Termic,

aferent unui bloc de locuințe, precum și cu alei de acces. Pe de altă parte,

tribunalul a încălcat principiul disponibilității întrucât prin cererile

adresate instanței reclamanta a cerut fie acordarea unui teren echivalent, fie

despăgubiri bănești, iar instanța a restituit terenul în natură, încălcând,

astfel, principiul enunțat.

Prin decizia nr. 49/c din 28 martie

2006 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei cu motivarea că imobilul expropriat nu este liber, iar

scopul exproprierii pentru utilitate publică a fost realizat încă înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994. De asemenea, instanța de apel a făcut

trimitere și la prevederile art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă decizii,

în termen legal, a declarat recurs C.M., care a invocat următoarele critici:

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

precum și principiul disponibilității în procesul civil; instanța de apel a

încălcat prevederile art. 296, teza a II-a C. proc. civ. întrucât a creat

reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac; au fost aplicate

greșit prevederile art. 33-37 din Legea nr. 33/1994, au fost ignorate probele

administrate în cauză și nu s-a ținut seama de împrejurarea că recurenta nu a

fost despăgubită pentru terenul expropriat.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

Potrivit art. 296 C. proc. civ.,

modificat prin art. I pct. 103 din O.U.G. nr. 138/2000, modificat, ulterior,

prin art. I pct. 43 din Legea nr. 219/2005 „instanța de apel poate păstra ori

schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă

crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea

atacată”.

Aplicarea acestui principiu în

procesul civil face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale

de atac. Analizând incidența principiului nou

reformatio in pejus

în

procesul civil, se constată că el se aplică în toate acele situații în care

partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Într-o asemenea situație

instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze

părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată.

Altminteri, părțile, adeseori ar fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept

procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situație mai grea în

urma propriului lor demers.

O chestiune de interes practic este

aceea de a cunoaște dacă principiul

non reformatio in pejus

vizează

numai soluționarea propriu-zisă a căii de atac sau și faza rejudecării fondului

după casare, respectiv a anulării sentinței. Soluția care a prevalat atât în

doctrină, cât și în jurisprudență a fost aceea a aplicării plenare a

principiului enunțat, respectiv și în faza rejudecării fondului după casare

(anulare). În caz contrar, principiul

non reformatio in pejus

și-ar găsi

o aplicare excesiv formală, ceea ce nu este de acceptat.

În speță, se constată că Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 1401 din 28 noiembrie 2003, a admis

acțiunea și a dispus retrocedarea terenului către reclamantă. Împotriva acestei

sentințe a declarat apel doar reclamanta. Curtea de Apel Constanța, după

admiterea apelului, anularea sentinței și reținerea cauzei pentru evocarea

fondului, prin decizia civilă nr. 49/c din 28 martie 2006, hotărâre ce face

obiect al recursului de față, a respins ca nefondată acțiunea, soluție prin

care s-a agravat situația reclamantei în propria sa cale de atac.

Întrucât decizia a fost pronunțată

cu încălcarea textului citat și a principiului pe care îl enunță, se impune

admiterea recursului, casarea hotărârii și reluarea judecății în apel, urmând

ca celelalte susțineri din recurs să fie analizate sub formă de apărări, în

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta

C.M. împotriva deciziei nr. 49/C din 28 martie 2006 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie

2006.