ÎCCJ, Decizia nr. 114/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 noiembrie 1998, reclamanții C.M. și I.C. au chemat în judecată statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, municipiul Constanța, prin primar, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, L.P. și L.L., pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză, pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța. Totodată, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257 din 18 decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și soții L.P.

și L.L. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctei P.A., decedată la 27 ianuarie 1991. Soțul acesteia, P.N., a devenit proprietar al imobilului menționat, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1939. Imobilul a fost preluat abuziv de stat, în ianuarie 1951. După un prim ciclu procesual, prin sentința nr. 244 din 4 aprilie 2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis cererea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257/1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și soții L.P. și L.L. și au fost obligați pârâții, persoane fizice, să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța, compus din construcții și teren în suprafață de 396 metri pătrați, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.D.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că P.N. a dobândit imobilul în litigiu de la V.A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2738 din 13 septembrie 1928, transcris în Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni al Tribunalului Constanța, sub nr. 2632/1928. Imobilul format din 729 metri pătrați teren și construcție compusă din 4 camere și antreu , formează careul 0, lotul 13, situat în B-dul R.M. nr. 7, fost 5. Din suprafața totală menționată, P.N. a vândut, în 1947, suprafața de 333 metri pătrați, rămânând, astfel, cu casa și terenul în suprafață de 396 metri pătrați. În 1948, P.N. a testat întreaga sa avere mobilă și imobilă celei de a doua soții, P.A. (fostă C.A.), instituind-o legatar universal.

În 1950, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă la acesta. Din probele administrate a rezultat că P.N. era inginer agronom, iar soția acestuia, P.A., a locuit în imobil până în 1952, când i s-a stabilit domiciliu forțat în Bicaz. Prin urmare, imobilul revendicat era exceptat de la naționalizare, astfel că titlul statului nu este valabil. Potrivit art. 480-481C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Din dispoziția legală menționată rezultă necesitatea îndeplinirii a două condiții pentru transferul dreptului de proprietate de la o persoană fizică la stat, care nu se regăsesc, însă, în cauză, așa încât acțiunea în revendicare apare ca fiind întemeiată.

Reclamanții au solicitat restituirea imobilului în iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între regia autonomă menționată și pârâții L.P. și L.L., în decembrie 1996. S-a mai reținut că regia a fost informată de reclamanți cu privire la situația imobilului, astfel că pârâții nu pot invoca buna credință în momentul cumpărării imobilului. În consecință, instanța a apreciat că acest din urmă contract este lovit de nulitate absolută pentru motivele arătate. Mai mult, această sancțiune este prevăzută și de Legea nr. 112/1995, cu referire la imobilele care au fost preluate de stat fără titlu. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel pârâții, Consiliul Local al municipiului Constanța, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, L.P.

și L.L., pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 2/C din 11 ianuarie 2002, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257 din 18 decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și pârâții L.P. și L.L., privind imobilul situat în Constanța, B-dul M., nr. 7, compus din 2 camere și dependințe, plus 41,32 metri pătrați teren. Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins acțiunea reclamanților, privind revendicarea imobilului menționat, care este deținut cu act de vânzare-cumpărare de pârâții L.P.

și L.L. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că soții L. au cumpărat imobilul respectiv, în calitatea lor de chiriași, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea celor 6 luni prevăzute de art. 14 din aceeași lege. La data încheierii actului, cumpărătorii se bucurau de prezumția bunei credințe, ei nefiind notificați de către reclamanți cu privire la regimul juridic al imobilului, precum și cu privire la intenția de a-l revendica. Pe cale de consecință, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi sancționat cu nulitatea, în lipsa unor dovezi în sensul celor arătate ori a existenței unei înțelegeri între vânzător și cumpărători pentru eludarea drepturilor reclamanților.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceștia au susținut că și-au manifestat fără echivoc intenția revendicării imobilului, prin cererea adresată R.A. C.O.U., la data de 22 iunie 1992, precum și prin sesizarea, la data de 24 iulie 1996, a comisiei constituită, în conformitate cu Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte, în mod greșit a apreciat instanța de apel cu privire la notificarea chiriașilor, nici o dispoziție legală neinstituind o astfel de obligație. Totodată, instanța s-a pronunțat greșit și ca urmare a neobservării împrejurării că pârâții L.P. și L.L. nu erau titulari de contract de închiriere la data apariției Legii nr. 112/1995, astfel că nu beneficiază de prevederile art. 9 din acest act normativ.

Împotriva aceleași decizii a declarat recurs și pârâta Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, criticile privind greșita respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii. Prin decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins recursurile, ca nefondate. Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că imobilul în litigiu era exceptat de la naționalizare. Ca atare, neexistând temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat, dreptul de proprietate al autorului reclamanților a fost menținut în timp, iar posesia statului a fost nelegitimă.

Pe de altă parte, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pârâții L.P. și L.L. nu erau titulari de contract de închiriere, astfel că aceștia nu puteau beneficia de prevederile acestui act normativ. Totodată, aceștia nu au dovedit eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la titlul statului asupra imobilului. În raport cu cele arătate, hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată, acestea sunt și vădit netemeinicie. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești criticate și menținerea hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Imobilul menționat a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum rezultă din certificatul nr. 24459 din 13 octombrie 1978, emis de Circumscripția financiară – Serviciul impozite și taxe al Consiliului Popular al municipiului Constanța (dosar nr. 4908/R/2000 al Tribunalului Constanța). P.N., proprietar la acea dată a imobilului menționat, era intelectual, având profesia de inginer agronom și nu avea altă locuință. Or, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950, privind naționalizarea unor imobile, „nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor, profesioniști și pensionarilor”.

Ca atare, nu a existat temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare, cu referire la pronunțarea de către instanțe de hotărâri nelegale ca urmare a neobservării împrejurărilor privitoare la menținerea în timp a dreptului de proprietate al reclamanților și posesiei nelegitime a statului, sunt întemeiate. În acest sens, este de reținut că, potrivit art. 8 din Constituția din 1948 a României, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”. Alin. (2) al aceluiași articol statua și că „proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială”.

De asemenea, art. 10 din legea fundamentală prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza legii și cu o dreaptă despăgubire. Interzicerea cedării silite a proprietății, afară numai pentru cauză de utilitate publică, în condiții determinate, era consfințită și în art. 481 C. civ. În fine, Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 statua că orice persoană are dreptul la o proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. În consecință, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice de la care a fost preluat bunul, nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar.

În cauză, din probatoriul administrat a rezultat că trecerea imobilului în discuție în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea Constituției de la 1948, a Codului civil, a Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Mai mult, măsura naționalizării a fost abuzivă inclusiv în raport cu dispozițiile decretului de naționalizare menționat. Ca atare, în mod corect instanța de fond a reținut că statul nu poate invoca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu dobândit în baza unui titlu valabil.

Din această perspectivă, art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, stabilește că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Așadar, în raport cu dispozițiile legale menționate și situația de fapt corect stabilită de prima instanță, hotărârea instanței de apel, menținută de instanța de recurs, de respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, ca succesori ai fostei proprietare a imobilului în litigiu este susceptibilă de casare în temeiul art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general. Pe de altă parte, dovedindu-se că autorul reclamanților a făcut parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres și imperativ de la naționalizare, se constată caracterul abuziv al măsurii de naționalizare. Drept urmare, cum statul nu poate invoca un titlu valid, în speță nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995, instanțele de control judiciar, prin hotărârile criticate, apreciind eronat și sub acest aspect.

În același timp, buna credință a pârâților, cumpărători ai imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu este susținută de probatoriul administrat în cauză, așa încât hotărârile criticate, vădit netemeinice fiind, sunt supuse și cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., de asemenea, invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia instanței de recurs, va admite recursurile declarate de reclamanții C.M. și I.C., precum și de pârâta, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care o va schimba, în sensul că va respinge apelurile declarate de pârâții L.P.

și L.L. împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Admite recursurile declarate de reclamanții C.M. și I.C., precum și de pârâta, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, împotriva deciziei nr. 2/C din 11 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o modifică în sensul că: Respinge apelurile declarate de pârâții L.P. și L.L. împotriva sentinței nr. 244 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o menține. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.