ÎCCJ, Decizia nr. 114/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 114/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 noiembrie 1998,

reclamanții C.M. și I.C. au chemat în judecată statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, municipiul Constanța, prin primar, Regia Autonomă pentru

Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, L.P. și L.L., pentru ca, prin

hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză, pârâții să fie obligați să

le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța.

Totodată, reclamanții au solicitat

să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257

din 18 decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea

Domeniului Public și Privat Constanța și soții L.P. și L.L.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii defunctei P.A., decedată la 27 ianuarie 1991.

Soțul acesteia, P.N., a devenit proprietar

al imobilului menționat, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23

noiembrie 1939.

Imobilul a fost preluat abuziv de

stat, în ianuarie 1951.

După un prim ciclu procesual, prin

sentința nr. 244 din 4 aprilie 2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a

admis cererea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 28257/1996, încheiat între Regia Autonomă pentru

Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și soții L.P. și L.L. și au

fost obligați pârâții, persoane fizice, să lase reclamanților, în deplină

proprietate și posesie, imobilul situat în Constanța, compus din construcții și

teren în suprafață de 396 metri pătrați, identificat prin raportul de expertiză

întocmit de expert B.D.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că P.N. a dobândit imobilul în litigiu de la V.A., prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2738 din 13 septembrie 1928, transcris în

Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni al Tribunalului Constanța, sub nr. 2632/1928.

Imobilul format din 729 metri

pătrați teren și construcție compusă din 4 camere și antreu , formează careul

0, lotul 13, situat în B-dul R.M. nr. 7, fost 5.

Din suprafața totală menționată, P.N.

a vândut, în 1947, suprafața de 333 metri pătrați, rămânând, astfel, cu casa și

terenul în suprafață de 396 metri pătrați.

În 1948, P.N. a testat întreaga sa

avere mobilă și imobilă celei de a doua soții, P.A. (fostă C.A.), instituind-o

legatar universal.

În 1950, imobilul a fost trecut în

proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă

la acesta.

Din probele administrate a rezultat

că P.N. era inginer agronom, iar soția acestuia, P.A., a locuit în imobil până

în 1952, când i s-a stabilit domiciliu forțat în Bicaz.

Prin urmare, imobilul revendicat era

exceptat de la naționalizare, astfel că titlul statului nu este valabil.

Potrivit art. 480-481C. civ., nimeni

nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate

publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Din dispoziția legală menționată

rezultă necesitatea îndeplinirii a două condiții pentru transferul dreptului de

proprietate de la o persoană fizică la stat, care nu se regăsesc, însă, în

cauză, așa încât acțiunea în revendicare apare ca fiind întemeiată.

Reclamanții au solicitat restituirea

imobilului în iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

între regia autonomă menționată și pârâții L.P. și L.L., în decembrie 1996.

S-a mai reținut că regia a fost informată

de reclamanți cu privire la situația imobilului, astfel că pârâții nu pot

invoca buna credință în momentul cumpărării imobilului.

În consecință, instanța a apreciat

că acest din urmă contract este lovit de nulitate absolută pentru motivele

arătate. Mai mult, această sancțiune este prevăzută și de Legea nr. 112/1995,

cu referire la imobilele care au fost preluate de stat fără titlu.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel pârâții, Consiliul Local al municipiului Constanța, Regia

Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, L.P. și L.L.,

pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, prin decizia nr. 2/C din 11 ianuarie 2002, a admis apelurile și a schimbat

în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea reclamanților privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257 din 18

decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului

Public și Privat Constanța și pârâții L.P. și L.L., privind imobilul situat în

Constanța, B-dul M., nr. 7, compus din 2 camere și dependințe, plus 41,32 metri

pătrați teren.

Prin aceeași decizie, instanța de

apel a respins acțiunea reclamanților, privind revendicarea imobilului

menționat, care este deținut cu act de vânzare-cumpărare de pârâții L.P. și L.L.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că soții L. au cumpărat imobilul respectiv, în

calitatea lor de chiriași, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995,

după expirarea celor 6 luni prevăzute de art. 14 din aceeași lege.

La data încheierii actului,

cumpărătorii se bucurau de prezumția bunei credințe, ei nefiind notificați de

către reclamanți cu privire la regimul juridic al imobilului, precum și cu

privire la intenția de a-l revendica.

Pe cale de consecință, contractul de

vânzare-cumpărare nu poate fi sancționat cu nulitatea, în lipsa unor dovezi în

sensul celor arătate ori a existenței unei înțelegeri între vânzător și

cumpărători pentru eludarea drepturilor reclamanților.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Aceștia au susținut că și-au

manifestat fără echivoc intenția revendicării imobilului, prin cererea adresată

R.A. C.O.U., la data de 22 iunie 1992, precum și prin sesizarea, la data de 24

iulie 1996, a comisiei constituită, în conformitate cu Legea nr. 112/1995.

Pe de altă parte, în mod greșit a

apreciat instanța de apel cu privire la notificarea chiriașilor, nici o

dispoziție legală neinstituind o astfel de obligație.

Totodată, instanța s-a pronunțat

greșit și ca urmare a neobservării împrejurării că pârâții L.P. și L.L. nu erau

titulari de contract de închiriere la data apariției Legii nr. 112/1995, astfel

că nu beneficiază de prevederile art. 9 din acest act normativ.

Împotriva aceleași decizii a

declarat recurs și pârâta Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public

și Privat Constanța, criticile privind greșita respingere a excepției de

inadmisibilitate a acțiunii.

Prin decizia nr. 4132 din 19

noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins

recursurile, ca nefondate.

Împotriva ultimelor două hotărâri

pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct.

2 C. proc. civ.

S-a susținut că imobilul în litigiu

era exceptat de la naționalizare.

Ca atare, neexistând temei juridic

pentru preluarea imobilului de către stat, dreptul de proprietate al autorului

reclamanților a fost menținut în timp, iar posesia statului a fost nelegitimă.

Pe de altă parte, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 112/1995, pârâții L.P. și L.L. nu erau titulari de

contract de închiriere, astfel că aceștia nu puteau beneficia de prevederile

acestui act normativ.

Totodată, aceștia nu au dovedit

eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare cu privire la titlul statului asupra

imobilului.

În raport cu cele arătate, hotărârile

judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată, acestea

sunt și vădit netemeinicie.

În concluzie, Procurorul General a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

criticate și menținerea hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Imobilul menționat a intrat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum rezultă din

certificatul nr. 24459 din 13 octombrie 1978, emis de Circumscripția financiară

– Serviciul impozite și taxe al Consiliului Popular al municipiului Constanța

(dosar nr. 4908/R/2000 al Tribunalului Constanța).

P.N., proprietar la acea dată a

imobilului menționat, era intelectual, având profesia de inginer agronom și nu

avea altă locuință.

Or, potrivit art. 2 din Decretul nr.

92/1950, privind naționalizarea unor imobile, „nu intră în prevederile

decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor,

funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor, profesioniști și

pensionarilor”.

Ca atare, nu a existat temei juridic

pentru preluarea imobilului de către stat, așa încât criticile formulate prin

recursul în anulare, cu referire la pronunțarea de către instanțe de hotărâri

nelegale ca urmare a neobservării împrejurărilor privitoare la menținerea în

timp a dreptului de proprietate al reclamanților și posesiei nelegitime a

statului, sunt întemeiate.

În acest sens, este de reținut că,

potrivit art. 8 din Constituția din 1948 a României, sub imperiul căreia a fost

adoptat Decretul nr. 92/1950, „proprietatea particulară și dreptul de moștenire

sunt recunoscute și garantate prin lege”. Alin. (2) al aceluiași articol statua

și că „proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură

de o protecție specială”.

De asemenea, art. 10 din legea

fundamentală prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate

publică, pe baza legii și cu o dreaptă despăgubire.

Interzicerea cedării silite a

proprietății, afară numai pentru cauză de utilitate publică, în condiții

determinate, era consfințită și în art. 481 C. civ.

În fine, Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 statua că orice persoană are dreptul

la o proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate

fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

În consecință, în situația

imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de

către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice de la care a fost

preluat bunul, nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar.

În cauză, din probatoriul

administrat a rezultat că trecerea imobilului în discuție în proprietatea

statului s-a făcut cu încălcarea Constituției de la 1948, a Codului civil, a

Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Mai mult,

măsura naționalizării a fost abuzivă inclusiv în raport cu dispozițiile

decretului de naționalizare menționat.

Ca atare, în mod corect instanța de

fond a reținut că statul nu poate invoca dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu dobândit în baza unui titlu valabil.

Din această perspectivă, art. 6 din

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, stabilește că fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă

nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Așadar, în raport cu dispozițiile

legale menționate și situația de fapt corect stabilită de prima instanță,

hotărârea instanței de apel, menținută de instanța de recurs, de respingere a acțiunii

în revendicare formulată de reclamanți, ca succesori ai fostei proprietare a

imobilului în litigiu este susceptibilă de casare în temeiul art. 330 pct. 2

teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general.

Pe de altă parte, dovedindu-se că

autorul reclamanților a făcut parte dintr-o categorie socio-profesională

exceptată în mod expres și imperativ de la naționalizare, se constată

caracterul abuziv al măsurii de naționalizare.

Drept urmare, cum statul nu poate

invoca un titlu valid, în speță nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995,

instanțele de control judiciar, prin hotărârile criticate, apreciind eronat și

sub acest aspect.

În același timp, buna credință a

pârâților, cumpărători ai imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995,

nu este susținută de probatoriul administrat în cauză, așa încât hotărârile

criticate, vădit netemeinice fiind, sunt supuse și cazului de casare prevăzut

de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., de asemenea, invocat de procurorul

general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia

instanței de recurs, va admite recursurile declarate de reclamanții C.M. și I.C.,

precum și de pârâta, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public și

Privat Constanța, împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care o va schimba,

în sensul că va respinge apelurile declarate de pârâții L.P. și L.L. împotriva

hotărârii primei instanțe, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție. Casează decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă.

Admite recursurile declarate de

reclamanții C.M. și I.C., precum și de pârâta, Regia Autonomă Exploatarea

Domeniului Public și Privat Constanța, împotriva deciziei nr. 2/C din 11

ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o modifică în

sensul că:

Respinge apelurile declarate de

pârâții L.P. și L.L. împotriva sentinței nr. 244 din 4 aprilie 2001 a

Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o menține.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.