ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 278/2004

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.961/P din 22 mai 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis

acțiunea formulată de reclamanta S.C. M. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. L.

S.R.L., pe care a   obligat-o să predea reclamantei 192 buc. saltele tip

„Permaflex” în valoare de 147.984.000 lei și să plătească suma de 16.574.000

lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că, între părțile în

litigiu s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.68 din 27 iulie 1999,

în temeiul căruia reclamanta a livrat pârâtei diferite cantități de saltele tip

„Permaflex” care au fost preluate în custodie de pârâtă, în baza contractului

încheiat la 29 iulie 1999, și că deși existența produselor în depozitele

pârâtei a fost confirmată prin anexa 2 la contractul de custodie, aceasta nu a

achitat prețul mărfii și nici nu a procedat la restituirea acesteia.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. L. S.R.L., susținând, în esență,

că față de clauza compromisorie înscrisă în art.16 din contractul de vânzare

cumpărare, prin care părțile au convenit ca în cazul ivirii unor litigii

neconciliabile pe cale amiabilă, se va face apel la Camera de Arbitraj

Comercial, greșit pricina a fost soluționată de instanța de drept comun,

deoarece competența materială revenea conform clauzei compromisorii

Tribunalului Arbitral de pe lângă Curtea de Arbitraj Comercial Timiș.

Prin

decizia nr.659/R din 26 septembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, a admis recursul pârâtei, a casat

sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Comisiei de

Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură

Timiș, instanța reținând în fundamentarea soluției, excepția privind existența

clauzei compromisorii la art.16 din contractul de vânzare cumpărare nr.68/27

iulie 1999 și implicit, excepția lipsei competenței materiale de soluționare a

pricinii de către instanțele de drept comun.

Primind

dosarul, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Timișoara-Comisia de Arbitraj, prin sentința nr.27 din 24 mai 2002,

a admis cu opinia contrară a unui arbitru, acțiunea introdusă de reclamanta

S.C. M. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. L. S.R.L., pe care a   obligat-o să plătească

reclamantei suma de 147.984.000 lei cu titlu de contravaloare marfă preluată în

custodie și nerestituită, cu 6.359.680 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a soluționa astfel, Tribunalul Arbitral a reținut în esență, pe lângă aspectele

de fond, în baza cărora pârâta a fost obligată la plata sumei de 147.984.000

lei, că este legal constituit și că este competent material să soluționeze

pricina, față de clauza compromisorie înscrisă în contractul de vânzare

cumpărare (art.16) chiar dacă în contractul de custodie, părțile nu au mai

inserat o asemenea clauză, dat fiind interdependența existentă între cele două

contracte, dintre care contractul de vânzare cumpărare are caracterul de

contract principal.

Această

ultimă hotărâre, a fost atacată cu acțiune în anulare de către pârâta S.C. L.

S.R.L., care a invocat ca temei de drept în sprijinul admiterii cererii

dispozițiile art. 364 lit.b și i  C. proc. civ.

Prin

decizia nr.1082 din 23 octombrie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea în anulare

formulată de pârâta S.C. L. S.R.L., instanța reținând în fundamentarea soluției

că, în cauză nu mai pot face obiectul discuției pentru desființarea sentinței

arbitrale atacate nici dispozițiile art. 364 lit.a și nici cele ale aceluiași

articol din C. proc. civ. lit.i, întrucât prin decizia anterioară nr.659/R din

26 septembrie, care este irevocabilă, s-a stabilit competența de soluționare a

litigiului în primă instanță în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe

lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, aceasta în afara

faptului că strânsa interdependență între contractul de vânzare cumpărare în

care s-a inserat clauza compromisorie, și contractul de custodie în care nu s-a

prevăzut o asemenea clauză, justifica, în condițiile în care contractul de

vânzare cumpărare avea și caracterul de contract principal în raport cu

contractul de custodie, stabilirea competenței materiale de soluționare a

litigiului în primă instanță în favoarea Tribunalului Arbitral, și ca atare, au

fost înlăturate, ca fiind fără nici un temei, susținerile pârâtei în sensul că

din moment ce în contractul subsecvent de custodie nu a fost prevăzută clauza

compromisorie, competența soluționării litigiului izvorât din acest contract ar

fi revenit instanțelor de drept comun.

Împotriva

acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. L. S.R.L., susținând în

esență că potrivit încheierii din 24 mai 2000, reclamanta S.C. M. S.R.L. a

precizat că înțelege să investească Tribunalul Arbitral atât cu soluționarea

pretențiilor sale derivând din neexecutarea contractului de vânzare cumpărare,

în care   s-a inserat clauza compromisorie în sensul că în cazul unor litigii

neconciliabile pe cale amiabilă, se va apela la Camera de Arbitraj Comercial,

cât și din contractul de custodie încheiat la 29 iulie 1999 (care nu conținea o

astfel de clauză) și ca urmare, greșit Curtea de Apel Timișoara și-a însușit

aprecierea Tribunalului Arbitral referitoare la interdependența dintre

contractul de vânzare cumpărare, care a fost calificat ca fiind contractul

principal dintre părți în raport de contractul de custodie încheiat ulterior

(în care nu se prevăzuse clauza compromisorie) și a stabilit că în realitate

raporturile comerciale dintre părți s-au realizat în fapt prin încheierea celor

două contracte.

Chiar

dacă ar exista autoritate de lucru judecat, arată pârâta în continuare, în ceea

ce privește competența de soluționare a litigiului izvorât din neexecutarea

contractului de vânzare cumpărare în favoarea Tribunalului Arbitral, această

competență nu poate fi extinsă și referitor la litigiul izvorât din contractul

de custodie, din moment ce în acesta se prevede expres competența materială a

instanțelor de judecată de drept comun.

Ca

atare, cum prin dispozitivul hotărârii arbitrale s-a prevăzut expres că „obligă

pârâta să plătească reclamantei suma de 147.984.000 lei cu titlu de

contravaloare a mărfurilor preluate în custodie și nerestituite”, înseamnă că

Tribunalul Arbitral a stabilit că temeiul juridic al obligației de plată l-a

constituit contractul de custodie care, în absența unei clauze compromisorii

exprese atributive de competență înscrisă în acest contract, nu îndrituia

această instanță, respectiv Tribunalul Arbitral, să pășească la soluționarea

litigiului în primă instanță, fiind irelevant sub aspectul competenței

materiale dacă raporturile contractuale izvorâte din neîndeplinirea

obligațiilor asumate prin cele două contracte sunt sau nu interdependente, și

pe cale de consecință cum în speță este vorba de două contracte comerciale,

care nu se suprapun sub aspectul efectelor juridice pe care le generează, nu se

poate extinde având în vedere voința părților ca litigiile izvorâte din

neexecutarea celor două contracte să fie soluționate de instanțe diferite,

clauza compromisorie existentă în contractul de vânzare cumpărare și la cel de

custodie, în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză, astfel, că față de

dispozițiile art. 364 lit. b din C. proc. civ., acțiunea în anulare promovată

de pârâtă trebuia admisă și nu respinsă, întrucât competența de soluționare în

primă instanță, derivând din obligațiile neîndeplinite asumate prin contractul

de custodie, revenea instanțelor de drept comun și nu Tribunalului Arbitral.

În ce

privește criticile fundamentate pe dispozițiile art. 364 lit. i din C. proc.

civ., pârâta S.C. L. S.R.L. susține că din moment ce părțile nu au convenit

prin acordul lor comun asupra prețului produselor livrate în baza contractului

de vânzare cumpărare și acesta nici nu poate fi determinat, înseamnă că acestui

contract îi lipsește un element esențial, și anume prețul care atrage

sancțiunea nulității absolute, care fiind o excepție de ordine publică

îndreptățea Tribunalul Arbitral să analizeze și această apărare, și nu să

considere în baza anexei 2 la contractul de custodie, încheiat ulterior, în

care s-a menționat tipul, numărul și prețul saltelelor preluate în custodie, că

aceasta completează sub aspectul lipsei prețului în contractul de vânzare

cumpărare, acest element esențial, mai ales în contextul în care nici o probă

de la dosar nu poate duce la concluzia că voința tacită sau implicită a

părților a fost în sensul de a practica același preț și în contractul anterior

de vânzare cumpărare.

În

consecință, pârâta solicită admiterea recursului pentru și în sensul motivelor

scrise depuse la dosar.

Recursul

pârâtei nu este fondat.

Competența

soluționării pricinii a fost stabilită prin decizia nr.659/R din 26 septembrie

2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, care admițând recursul pârâtei S.C. L. S.R.L., a casat sentința

atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Comisiei de Arbitraj de

pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, reținând existența

clauzei compromisorii inserată de părți la art.16 din contractul de vânzare

cumpărare.

Decizia

sus menționată (nr.659/R din 26 septembrie 2001) este irevocabilă, astfel că

pârâta nu mai poate invoca, așa cum o face prin recursul de față, nelegalitatea

soluției, prin care s-a stabilit că litigiul născut din neexecutarea celor două

contracte, respectiv de vânzare cumpărare și custodie, este de competența în

primă instanță a Tribunalului Arbitral.

Cum,

excepția necompetenței materiale pe care își fundamentează pârâta criticile,

este de ordine publică, aceasta avea posibilitatea, bineînțeles cu respectarea

termenului prevăzut la art. 319 (2) să atace cu contestație în anulare această

hotărâre și nu să formuleze pe calea acțiunii în anulare și ulterior prin

recurs, critici împotriva unei hotărâri irevocabile.

Dar,

susținerile pârâtei nu sunt întemeiate nici pe fond.

Astfel,

în  ceea  ce  privește criticile  fundamentate  pe   dispozițiile

art. 364 lit. b din

C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desființată numai

prin acțiune în anulare, în cazul când litigiul nu este susceptibil de

soluționare pe calea arbitrajului, nu pot fi primite din moment ce temeiul

acțiunii inițiale l-a constituit plata prețului produselor livrate în temeiul

contractului de vânzare cumpărare, care au fost preluate de pârâtă în custodie,

în baza contractului subsecvent de custodie încheiat ulterior și în care a fost

indicat detaliat prețul pe număr de bucăți al saltelelor care au fost livrate

în considerarea primului contract (de vânzare cumpărare).

Deci,

temeiul acțiunii îl constituie contractul de vânzare cumpărare, în care, la

art. 16 a fost inserată clauza compromisorie.

Contractul

de custodie, fiind un contract accesoriu, nu dă naștere la drepturi

patrimoniale directe și deci pretențiile formulate prin acțiune nu derivă din

contractul de custodie, care are doar rolul de a completa drepturile și

obligațiile izvorâte din contractul de vânzare cumpărare și ca atare, așa cum

bine a reținut și Tribunalul Arbitral, între cele două contracte există o

strânsă legătură în sensul că se completează reciproc, concluzia ce se impune

față de faptul că ambele contracte se referă la aceeași cantitate de saltele

(vândută de reclamantă și preluată în custodie de pârâtă) astfel, se constată că,

susținerile recurentei în sensul că în ceea ce privește competența materială

privind litigiul izvorât din neexecutarea contractului de custodie ar reveni

instanțelor de drept comun, întrucât în acest contract nu a fost inserată

clauza compromisorie, nu pot fi primite, față de toate cele arătate mai sus și

ținând cont că în raport de contractul de custodie, contractul de vânzare

cumpărare are caracter de contract principal, și deci, cum în acesta a fost

inclusă clauza compromisorie iar ambele contracte, deși separate au fost

încheiate în executarea unui unic raport contractual (vânzarea saltelelor) se

constată că, în mod justificat s-a apreciat prin soluția criticată că litigiul,

în integralitatea sa este susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului.

În ce

privește susținerile recurentei fundamentate pe dispozițiile  art. 364 pct. 1

C. proc. civ., care prevăd că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai

prin acțiune în anulare, în situația în care aceasta încalcă ordinea publică,

bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii, se constată că în speță

nu-și găsește aplicarea aceste prevederi legale, deoarece lipsa prețului din

contractul de vânzare cumpărare (care într-adevăr ar fi atras nulitatea acestui

contract) a fost suplinită prin includerea în contractul de custodie, și ca

atare, dat fiind cele reținute anterior, în sensul că ambele contracte, deși au

fost încheiate separat, se află într-o strânsă interdependență și se

completează reciproc, înlătură susținerile pârâtei prin care aceasta pretinde

că în cauză contractul de vânzare cumpărare ar fi lovit de nulitate absolută,

pentru lipsa unui element esențial al acestuia, cu referire la faptul că

părțile nu au convenit expres asupra prețului produselor livrate.

Așa

fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat, cu obligarea acesteia

în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata sumei de 14.000.000 lei către

intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta S.C. L. S.R.L. împotriva deciziei nr.1082 din 23

octombrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Obligă

recurenta să plătească intimatei S.C. M. S.R.L., suma de 14.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2004.