ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 278/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.961/P din 22 mai 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. M. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. L. S.R.L., pe care a obligat-o să predea reclamantei 192 buc. saltele tip „Permaflex” în valoare de 147.984.000 lei și să plătească suma de 16.574.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că, între părțile în litigiu s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.68 din 27 iulie 1999, în temeiul căruia reclamanta a livrat pârâtei diferite cantități de saltele tip „Permaflex” care au fost preluate în custodie de pârâtă, în baza contractului încheiat la 29 iulie 1999, și că deși existența produselor în depozitele pârâtei a fost confirmată prin anexa 2 la contractul de custodie, aceasta nu a achitat prețul mărfii și nici nu a procedat la restituirea acesteia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. L. S.R.L., susținând, în esență, că față de clauza compromisorie înscrisă în art.16 din contractul de vânzare cumpărare, prin care părțile au convenit ca în cazul ivirii unor litigii neconciliabile pe cale amiabilă, se va face apel la Camera de Arbitraj Comercial, greșit pricina a fost soluționată de instanța de drept comun, deoarece competența materială revenea conform clauzei compromisorii Tribunalului Arbitral de pe lângă Curtea de Arbitraj Comercial Timiș.

Prin decizia nr.659/R din 26 septembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis recursul pârâtei, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, instanța reținând în fundamentarea soluției, excepția privind existența clauzei compromisorii la art.16 din contractul de vânzare cumpărare nr.68/27 iulie 1999 și implicit, excepția lipsei competenței materiale de soluționare a pricinii de către instanțele de drept comun. Primind dosarul, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara-Comisia de Arbitraj, prin sentința nr.27 din 24 mai 2002, a admis cu opinia contrară a unui arbitru, acțiunea introdusă de reclamanta S.C.

M. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. L. S.R.L., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 147.984.000 lei cu titlu de contravaloare marfă preluată în custodie și nerestituită, cu 6.359.680 lei cheltuieli de judecată. Pentru a soluționa astfel, Tribunalul Arbitral a reținut în esență, pe lângă aspectele de fond, în baza cărora pârâta a fost obligată la plata sumei de 147.984.000 lei, că este legal constituit și că este competent material să soluționeze pricina, față de clauza compromisorie înscrisă în contractul de vânzare cumpărare (art.16) chiar dacă în contractul de custodie, părțile nu au mai inserat o asemenea clauză, dat fiind interdependența existentă între cele două contracte, dintre care contractul de vânzare cumpărare are caracterul de contract principal.

Această ultimă hotărâre, a fost atacată cu acțiune în anulare de către pârâta S.C. L. S.R.L., care a invocat ca temei de drept în sprijinul admiterii cererii dispozițiile art. 364 lit.b și i C. proc. civ. Prin decizia nr.1082 din 23 octombrie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea în anulare formulată de pârâta S.C. L. S.R.L., instanța reținând în fundamentarea soluției că, în cauză nu mai pot face obiectul discuției pentru desființarea sentinței arbitrale atacate nici dispozițiile art. 364 lit.a și nici cele ale aceluiași articol din C. proc. civ.

lit.i, întrucât prin decizia anterioară nr.659/R din 26 septembrie, care este irevocabilă, s-a stabilit competența de soluționare a litigiului în primă instanță în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, aceasta în afara faptului că strânsa interdependență între contractul de vânzare cumpărare în care s-a inserat clauza compromisorie, și contractul de custodie în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză, justifica, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare avea și caracterul de contract principal în raport cu contractul de custodie, stabilirea competenței materiale de soluționare a litigiului în primă instanță în favoarea Tribunalului Arbitral, și ca atare, au fost înlăturate, ca fiind fără nici un temei, susținerile pârâtei în sensul că din moment ce în contractul subsecvent de custodie nu a fost prevăzută clauza compromisorie, competența soluționării litigiului izvorât din acest contract ar fi revenit instanțelor de drept comun.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. L. S.R.L., susținând în esență că potrivit încheierii din 24 mai 2000, reclamanta S.C. M. S.R.L.

a precizat că înțelege să investească Tribunalul Arbitral atât cu soluționarea pretențiilor sale derivând din neexecutarea contractului de vânzare cumpărare, în care s-a inserat clauza compromisorie în sensul că în cazul unor litigii neconciliabile pe cale amiabilă, se va apela la Camera de Arbitraj Comercial, cât și din contractul de custodie încheiat la 29 iulie 1999 (care nu conținea o astfel de clauză) și ca urmare, greșit Curtea de Apel Timișoara și-a însușit aprecierea Tribunalului Arbitral referitoare la interdependența dintre contractul de vânzare cumpărare, care a fost calificat ca fiind contractul principal dintre părți în raport de contractul de custodie încheiat ulterior (în care nu se prevăzuse clauza compromisorie) și a stabilit că în realitate raporturile comerciale dintre părți s-au realizat în fapt prin încheierea celor două contracte.

Chiar dacă ar exista autoritate de lucru judecat, arată pârâta în continuare, în ceea ce privește competența de soluționare a litigiului izvorât din neexecutarea contractului de vânzare cumpărare în favoarea Tribunalului Arbitral, această competență nu poate fi extinsă și referitor la litigiul izvorât din contractul de custodie, din moment ce în acesta se prevede expres competența materială a instanțelor de judecată de drept comun.

Ca atare, cum prin dispozitivul hotărârii arbitrale s-a prevăzut expres că „obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 147.984.000 lei cu titlu de contravaloare a mărfurilor preluate în custodie și nerestituite”, înseamnă că Tribunalul Arbitral a stabilit că temeiul juridic al obligației de plată l-a constituit contractul de custodie care, în absența unei clauze compromisorii exprese atributive de competență înscrisă în acest contract, nu îndrituia această instanță, respectiv Tribunalul Arbitral, să pășească la soluționarea litigiului în primă instanță, fiind irelevant sub aspectul competenței materiale dacă raporturile contractuale izvorâte din neîndeplinirea obligațiilor asumate prin cele două contracte sunt sau nu interdependente, și pe cale de consecință cum în speță este vorba de două contracte comerciale, care nu se suprapun sub aspectul efectelor juridice pe care le generează, nu se poate extinde având în vedere voința părților ca litigiile izvorâte din neexecutarea celor două contracte să fie soluționate de instanțe diferite, clauza compromisorie existentă în contractul de vânzare cumpărare și la cel de custodie, în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză, astfel, că față de dispozițiile art. 364 lit. b din C. proc.

civ., acțiunea în anulare promovată de pârâtă trebuia admisă și nu respinsă, întrucât competența de soluționare în primă instanță, derivând din obligațiile neîndeplinite asumate prin contractul de custodie, revenea instanțelor de drept comun și nu Tribunalului Arbitral. În ce privește criticile fundamentate pe dispozițiile art. 364 lit. i din C. proc. civ., pârâta S.C. L. S.R.L.

susține că din moment ce părțile nu au convenit prin acordul lor comun asupra prețului produselor livrate în baza contractului de vânzare cumpărare și acesta nici nu poate fi determinat, înseamnă că acestui contract îi lipsește un element esențial, și anume prețul care atrage sancțiunea nulității absolute, care fiind o excepție de ordine publică îndreptățea Tribunalul Arbitral să analizeze și această apărare, și nu să considere în baza anexei 2 la contractul de custodie, încheiat ulterior, în care s-a menționat tipul, numărul și prețul saltelelor preluate în custodie, că aceasta completează sub aspectul lipsei prețului în contractul de vânzare cumpărare, acest element esențial, mai ales în contextul în care nici o probă de la dosar nu poate duce la concluzia că voința tacită sau implicită a părților a fost în sensul de a practica același preț și în contractul anterior de vânzare cumpărare.

În consecință, pârâta solicită admiterea recursului pentru și în sensul motivelor scrise depuse la dosar. Recursul pârâtei nu este fondat. Competența soluționării pricinii a fost stabilită prin decizia nr.659/R din 26 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, care admițând recursul pârâtei S.C. L. S.R.L., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, reținând existența clauzei compromisorii inserată de părți la art.16 din contractul de vânzare cumpărare. Decizia sus menționată (nr.659/R din 26 septembrie 2001) este irevocabilă, astfel că pârâta nu mai poate invoca, așa cum o face prin recursul de față, nelegalitatea soluției, prin care s-a stabilit că litigiul născut din neexecutarea celor două contracte, respectiv de vânzare cumpărare și custodie, este de competența în primă instanță a Tribunalului Arbitral.

Cum, excepția necompetenței materiale pe care își fundamentează pârâta criticile, este de ordine publică, aceasta avea posibilitatea, bineînțeles cu respectarea termenului prevăzut la art. 319 (2) să atace cu contestație în anulare această hotărâre și nu să formuleze pe calea acțiunii în anulare și ulterior prin recurs, critici împotriva unei hotărâri irevocabile. Dar, susținerile pârâtei nu sunt întemeiate nici pe fond. Astfel, în ceea ce privește criticile fundamentate pe dispozițiile art. 364 lit. b din C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, în cazul când litigiul nu este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, nu pot fi primite din moment ce temeiul acțiunii inițiale l-a constituit plata prețului produselor livrate în temeiul contractului de vânzare cumpărare, care au fost preluate de pârâtă în custodie, în baza contractului subsecvent de custodie încheiat ulterior și în care a fost indicat detaliat prețul pe număr de bucăți al saltelelor care au fost livrate în considerarea primului contract (de vânzare cumpărare). Deci, temeiul acțiunii îl constituie contractul de vânzare cumpărare, în care, la art. 16 a fost inserată clauza compromisorie.

Contractul de custodie, fiind un contract accesoriu, nu dă naștere la drepturi patrimoniale directe și deci pretențiile formulate prin acțiune nu derivă din contractul de custodie, care are doar rolul de a completa drepturile și obligațiile izvorâte din contractul de vânzare cumpărare și ca atare, așa cum bine a reținut și Tribunalul Arbitral, între cele două contracte există o strânsă legătură în sensul că se completează reciproc, concluzia ce se impune față de faptul că ambele contracte se referă la aceeași cantitate de saltele (vândută de reclamantă și preluată în custodie de pârâtă) astfel, se constată că, susținerile recurentei în sensul că în ceea ce privește competența materială privind litigiul izvorât din neexecutarea contractului de custodie ar reveni instanțelor de drept comun, întrucât în acest contract nu a fost inserată clauza compromisorie, nu pot fi primite, față de toate cele arătate mai sus și ținând cont că în raport de contractul de custodie, contractul de vânzare cumpărare are caracter de contract principal, și deci, cum în acesta a fost inclusă clauza compromisorie iar ambele contracte, deși separate au fost încheiate în executarea unui unic raport contractual (vânzarea saltelelor) se constată că, în mod justificat s-a apreciat prin soluția criticată că litigiul, în integralitatea sa este susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului.

În ce privește susținerile recurentei fundamentate pe dispozițiile art. 364 pct. 1 C. proc.

civ., care prevăd că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, în situația în care aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii, se constată că în speță nu-și găsește aplicarea aceste prevederi legale, deoarece lipsa prețului din contractul de vânzare cumpărare (care într-adevăr ar fi atras nulitatea acestui contract) a fost suplinită prin includerea în contractul de custodie, și ca atare, dat fiind cele reținute anterior, în sensul că ambele contracte, deși au fost încheiate separat, se află într-o strânsă interdependență și se completează reciproc, înlătură susținerile pârâtei prin care aceasta pretinde că în cauză contractul de vânzare cumpărare ar fi lovit de nulitate absolută, pentru lipsa unui element esențial al acestuia, cu referire la faptul că părțile nu au convenit expres asupra prețului produselor livrate.

Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat, cu obligarea acesteia în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata sumei de 14.000.000 lei către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta S.C. L. S.R.L. împotriva deciziei nr.1082 din 23 octombrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Obligă recurenta să plătească intimatei S.C. M. S.R.L., suma de 14.000.000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2004.