ÎCCJ, decizie (scj.ro #83535)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83535) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract de
vănzare
–
cumpărare
.
Clauză
compromisorie
.
Competență
materială
Pârâta nu mai putea invoca, prin recurs,
nelegalitatea soluției, care a stabilit că litigiul născut din neexecutarea
celor doua contracte, de vânzare-cumpărare și custodie, este
de competența Tribunalului Arbitral, în primă instanță,
întrucât și-a fundamentat criticile pe excepția necompetenței materiale,
care fiind o excepție de ordine publică, ar fi presupus posibilitatea
formulării contestației în anulare,situație în care acțiunea în anularea
hotărârii arbitrale și recursul devin inadmisibile.
(Secția comercială,decizia nr.278 din 27 ianuarie 2004)
Prin sentința civilă
nr.961/P din 22 mai 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea
formulată de reclamanta S.C. M. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. L. S.R.L., pe
care a obligat-o să predea reclamantei 192 buc. saltele
tip „P.”
Prima
instanță
a
reținut
că
,
între
părțile
în
litigiu
s-a
încheiat
contractul
de
vânzare
cumpărare
din 27
iulie
1999,
în
temeiul
căruia
reclamanta
a
livrat
pârâtei
diferite
cantități
de
saltele
tip „P.”,
preluate
în
custodie
de
pârâtă
,
în
baza
contractului
încheiat
la 29
iulie
1999,
că
,
deși
existența
produselor
în
depozitele
pârâtei
a
fost
confirmată
prin
anexa
nr
. 2 la
contractul
de
custodie
,
aceasta
nu
a
achitat
prețul
mărfii
dar
nu
a
procedat
nici
la
restituirea
lor
.
Pârâta a declarat recurs, susținând că, în mod greșit,
pricina a fost soluționată la instanța de drept comun, deși
competența materială revenea, conform clauzei compromisorii, înscrisă în
contractul de vânzare-cumpărare Tribunalului Arbitral de pe lângă Curtea de
Arbitraj Comercial Timiș.
Prin decizia nr.659/R din 26 septembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția
comercială și de contencios administrativ, a admis recursul pârâtei, a casat
sentința atacată și a trimis cauza spre soluționare Comisiei de
Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură
Timiș, reținând excepția privind existența clauzei compromisorii la art.16 din
contractul de vânzare cumpărare și implicit, excepția lipsei competenței
materiale de soluționare a pricinii de către instanțele de drept comun.
Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură
Timișoara-Comisia de Arbitraj, prin sentința nr.27 din 24 mai 2002, a admis
acțiunea, obligând pârâta să plătească contravaloarea mărfii
preluată în custodie și nerestituită,
reținând
că
este
legal
constituit
și
este
competent material
să
soluționeze
pricina
,
față
de
clauza
compromisorie
înscrisă
în
contractul
de
vânzare
cumpărare
(art.16)
chiar
dacă
în
contractul
de
custodie
,
părțile
nu
au
mai
inserat
o
asemenea
clauză
,
existând
o
interdependență
între
cele
două
contracte
,
contractul
de
vânzare
cumpărare
având
caracterul
de
contract principal.
Această ultimă hotărâre, a fost atacată cu acțiune în anulare de către pârâtă,
care a invocat ca temei de drept, dispozițiile art. 364 lit.b) și i) C.
proc. civ.
Prin decizia nr.1082
din 23 octombrie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de
contencios administrativ, a respins acțiunea în anulare formulată de pârâtă,
reținând că, nu pot face obiectul discuției pentru desființarea
sentinței arbitrale dispozițiile art. 364 lit.a) și lit.i),
întrucât prin decizia anterioară nr.659/R din 26 septembrie, irevocabilă, s-a
stabilit competența de soluționare a litigiului în primă instanță în favoarea
Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și
Agricultură Timiș ; în afara faptului că strânsa interdependență dintre
contractul de vânzare cumpărare, în care s-a inserat clauza compromisorie, și
contractul de custodie, în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză, justifică,
în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare are caracterul de
contract principal în raport cu contractul de custodie, stabilirea competenței
materiale de soluționare a litigiului în primă instanță în favoarea
tribunalului arbitral.
Ca atare, au fost
înlăturate susținerile pârâtei în sensul că din moment ce în contractul
subsecvent de custodie nu a fost prevăzută clauza compromisorie, competența
soluționării litigiului izvorât din acest contract ar fi revenit instanțelor de
drept comun.
Împotriva
acestei
ultime
hotărâri
,
pâtâta
a
declarat
recurs,
susținând
că
,
potrivit
încheierii
din 24
mai
2000,
reclamanta
a
precizat
că
înțelege
să
investească
tribunalul
arbitral
cu
soluționarea
pretențiilor
sale
derivând
din
neexecutarea
contractului
de
vânzare
cumpărare
,
în
care s-a
inserat
clauza
compromisorie
,
în
sensul
că
,
în
cazul
ivirii
unor
litigii
neconciliabile
pe
cale
amiabilă
,
soluționarea
acestora
se
va
face de
către
Camera
de
Arbitraj
Comercial
.
Curtea
de
Apel
Timișoara
,
în
mod
greșit
,
și
-a
însușit
aprecierea
Tribunalului
Arbitral
referitoare
la
interdependența
dintre
contractul
de
vânzare
cumpărare
,
calificat
ca
fiind
contractul
principal,
și
contractul
de
custodie
încheiat
ulterior,
în
care
nu
se
prevăzuse
clauza
compromisorie
,
și
a
stabilit
că
raporturile
comerciale
dintre
părți
s-au
realizat
,
în
fapt
,
prin
încheierea
celor
două
contracte
.
Chiar dacă ar exista autoritate de lucru judecat, în ceea ce privește
competența de soluționare a litigiului izvorât din neexecutarea contractului de
vânzare cumpărare în favoarea Tribunalului Arbitral, această competență nu
poate fi extinsă la litigiul izvorât din contractul
de custodie, din moment ce în acesta se prevede expres
competența materială a instanțelor de judecată de drept
comun.
Cum,
prin
dispozitivul
hotărârii
arbitrale
, s-a
prevăzut
expres
că
„
obligă
pârâta
să
plătească
reclamantei
suma
de 147.984.000
lei cu
titlu
de
contravaloare
a
mărfurilor
preluate
în
custodie
și
nerestituite
”,
înseamnă
că
Tribunalul
Arbitral a
stabilit
că
temeiul
juridic
al
obligației
de
plată
îl
constituie
contractul
de
custodie
care,
în
absența
unei
clauze
compromisorii
exprese
atributive
de
competență
,
nu
îndrituia
Tribunalul
Arbitral
să
pășească
la
soluționarea
litigiului
în
primă
instanță
,
fiind
irelevant
sub
aspectul
competenței
materiale
dacă
raporturile
contractuale
izvorâte
din
neîndeplinirea
obligațiilor
asumate
prin
cele
două
contracte
sunt
sau
nu
interdependente
.
Prin
urmare
,
fiind
vorba
de
două
contracte
comerciale
, care
nu
se
suprapun
sub
aspectul
efectelor
juridice
pe
care le
generează
,
nu
se
poate
extinde
,
având
în
vedere
voința
părților
, ca
litigiile
izvorâte
din
neexecutarea
celor
două
contracte
să
fie
soluționate
de
instanțe
diferite
,
nu
se
poate
extinde
clauza
compromisorie
din
contractul
de
vânzare
cumpărare
și
la
cel
de
custodie
,
în
care
nu
s-a
prevăzut
o
asemenea
clauză
,
astfel
,
că
față
de
dispozițiile
art. 364 lit. b) C. proc.
civ
.,
acțiunea
în
anulare
promovată
de
pârâtă
trebuia
admisă
,
întrucât
competența
de
soluționare
în
primă
instanță
,
derivând
din
obligațiile
neîndeplinite
asumate
prin
contractul
de
custodie
,
revenea
instanțelor
de
drept
comun
iar
nu
tribunalului
arbitral
.
În ceea ce privește criticile fundamentate pe dispozițiile art. 364 lit.
i) C. proc. civ., pârâta a susținut că din moment ce părțile nu au
convenit prin acordul lor asupra prețului produselor livrate, în baza
contractului de vânzare cumpărare și acesta nici nu poate fi determinat,
înseamnă că acestui contract îi lipsește un element esențial, și anume prețul,
care atrage sancțiunea nulității absolute, care fiind o excepție de ordine
publică îndreptățea tribunalul arbitral să analizeze această apărare, mai
ales, în contextul în care nici o probă de la dosar nu poate duce la concluzia
că voința tacită sau implicită a părților a fost în sensul de a practica
același preț și în contractul de vânzare cumpărare.
Recursul pârâtei nu
este fondat.
Competența soluționării pricinii a fost stabilită prin decizia nr.659/R din 26
septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios
administrativ, care admițând recursul pârâtei, a casat sentința atacată și a
trimis cauza spre competentă soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă
Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, reținând existența clauzei
compromisorii inserată de părți la art.16 din contractul de vânzare cumpărare.
Decizia menționată
(nr.659/R din 26 septembrie 2001) este irevocabilă, astfel că pârâta nu mai
poate invoca, așa cum o face prin recursul de față, nelegalitatea soluției,
prin care s-a stabilit că litigiul născut din neexecutarea celor două
contracte, de vânzare - cumpărare și custodie, este de competența în primă
instanță a tribunalului arbitral.
Cum, excepția
necompetenței materiale pe care își fundamentează pârâta criticile, este de
ordine publică, aceasta avea posibilitatea, cu respectarea termenului prevăzut
la art. 319 alin. (2) C.proc.civ. să atace cu contestație în anulare hotărârea
iar nu să formuleze pe calea acțiunii în anulare și ulterior prin recurs,
critici împotriva unei hotărâri irevocabile.
Dar, susținerile pârâtei nu sunt întemeiate nici pe fond.
Astfel, în ceea ce privește criticile
fundamentate pe dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc. civ.,
hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, în
cazul în care litigiul nu este susceptibil de soluționare pe calea
arbitrajului, neputând fi primite, cu atât mai mult cu cât temeiul
acțiunii inițiale l-a constituit plata prețului produselor livrate în temeiul
contractului de vânzare cumpărare, preluate de pârâtă în custodie, în baza contractului
subsecvent de custodie, încheiat ulterior și în care a fost indicat detaliat
prețul pe număr de bucăți al saltelelor, livrate în considerarea primului
contract (de vânzare cumpărare).
Deci, temeiul acțiunii îl constituie contractul de vânzare cumpărare, în care,
a fost inserată clauza compromisorie, la art.16.
Contractul
de
custodie
,
fiind
un contract
accesoriu
,
nu
dă
naștere
la
drepturi
patrimoniale
directe
,
astfel
că
pretențiile
formulate
prin
acțiune
nu
derivă
din
contractul
de
custodie
, care are
doar
rolul
de a
completa
drepturile
și
obligațiile
izvorâte
din
contractul
de
vânzare
cumpărare
și
ca
atare
,
așa
cum a
reținut
și
Tribunalul
Arbitral,
în
mod
corect
,
între
cele
două
contracte
există
o
strânsă
legătură
în
sensul
că
se
completează
reciproc
,
concluzie
ce
se
impune
față
de
faptul
că
ambele
contracte
se
referă
la
aceeași
cantitate
de
saltele
(
vândută
de
reclamantă
și
preluată
în
custodie
de
pârâtă
).
S-a
constatat
, din
susținerile
pârâtei
privind
competența
materială
în
soluționarea
litigiului
izvorât
din
neexecutarea
contractului
de
custodie
,
că
aceasta
ar
reveni
instanțelor
de
drept
comun
,
întrucât
în
contract
nu
a
fost
inserată
clauza
compromisorie
. Dar,
ținând
cont de
caracterul
accesoriu
al
contractului
de
custodie
și
de
caracterul
principal al
contractului
de
vânzare-cumpărare
,
în
care a
fost
inclusă
clauza
compromisorie
și
faptul
că
ambele
contracte
,
deși
separate, au
fost
încheiate
în
executarea
unui
unic
raport
contractual (
vânzarea
saltelelor
),
în
mod
justificat
, s-a
apreciat
că
litigiul
,
în
integralitatea
sa
este
susceptibil
de a
fi
soluționat
pe
calea
arbitrajului
.
În ceea ce
privește susținerile pârâtei recurente, fundamentate pe art. 364 C.
proc. civ., care prevede că hotărârea arbitrală poate fi desființată
numai prin acțiune în anulare, în situația în care aceasta
încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii,
s-a constatat că, în speță, nu-și găsește aplicarea, deoarece lipsa prețului
din contractul de vânzare cumpărare (care într-adevăr ar fi atras nulitatea
acestui contract) a fost suplinită prin includerea clauzei compromisorii și ca
atare, cele două contracte, deși au fost încheiate separat, se află într-o
strânsă interdependență și se completează reciproc, ceea ce înlătură
susținerile pârâtei conform cărora, contractul de vânzare cumpărare ar fi
lovit de nulitate absolută, pentru lipsa unui element esențial al acestuia, cu
referire la faptul că părțile nu au convenit expres asupra prețului produselor
livrate.
În
consecință
,
recursul
declarat
de
pârâtă
a
fost
respins
.