ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3172/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 6351/30/2006, reclamanta SC T.B. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G. C.S. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 119.000 lei, reprezentând contravaloare marfă neachitată, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 216/ PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș a fost respinsă acțiunea precizată, formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, așa după cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, între părți a fost încheiat un proces verbal de custodie pentru mărfurile respective, însă între părți nu există clauze referitoare la termen sau întinderea prețului și a răspunderii pârâtei iar prețul încasat pe marfa vândută a fost virat reclamantei, în stoc rămânând marfă în sumă de 81.334,48 lei. Din cuprinsul procesului verbal încheiat între părți nu rezultă însă, în sarcina pârâtei, altă obligație decât cea de custodie și anume cea de păstrare corespunzătoare a mărfii și de virare a sumelor obținute din vânzarea produselor. De asemenea, prima instanță a mai reținut că nu s-a făcut dovada faptului că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile sale, conform procesului-verbal de custodie.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC T.B. SRL, iar prin decizia civilă nr. 174 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată, în tot, sentința apelată, a fost admisă acțiunea precizată a reclamantei, fiind obligată pârâta la plata sumei de 78.540 lei precum și la 1.740 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că la data de 1 februarie 2006 între cele două părți s-a încheiat un proces-verbal de custodie mărfuri, care cuprinde obligațiile pentru fiecare dintre părți.

Instanța de apel a reținut că prima instanță a interpretat în mod greșit probele de la dosarul cauzei, concluzionând, la rândul său, că reclamanta a predat pârâtei o serie de bunuri, ce nu au fost vândute de către pârâtă, dar care s-au deteriorat, astfel că pârâta datorează reclamantei contravaloarea acestor bunuri, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 59 C. com. și 1313 C. civ. De asemenea, instanța de apel a mai concluzionat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 977 C. civ., în sensul că pârâta trebuie să răspundă pentru faptul că nu a păstrat marfa în bune condiții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G. C.S. SRL aducându-i următoarele critici: Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă, în mod cert, dacă suma la care a fost obligată pârâta reprezintă contravaloarea întregii cantități de marfă sau doar a celei lipsă ori degradată. Recurenta apreciază că cele două expertize sunt contradictorii și că nu trebuia efectuată o a doua expertiză, ci o contraexpertiză, prin numirea a trei experți. 2. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că deși există încheiat între părți un proces-verbal de custodie, pârâta a fost obligată să cumpere marfa. 3. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 59 C. com. și nici ale art. 977 și respectiv 1313 C. civ., între părți neexistând un raport contractual.

Recurenta mai susține că o custodie poate fi formată legal doar pentru 3 zile, or, reclamanta a lăsat marfa la ea timp de 3 ani, iar în această perioadă Garda Financiară i-a și confiscat respectiva marfă, tocmai pe motiv că a păstrat-o în magazin fără documente legale, vina pentru acest lucru aparținând reclamantei, care a refuzat să-și ridice marfa sau să întocmească documentele legale pentru ea. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente. 1. Instanța de apel a făcut o greșită interpretate actului juridic dedus judecății atunci când a considerat că între părți există raporturi contractuale de tipul vânzare-cumpărare de marfă.

În acest sens a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 59 C. com. și art. 1313 C. civ., aceste norme legale aplicându-se doar în cazul contractelor de vânzare-cumpărare. 2. Este adevărat că, potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, însă această intenție comună trebuie să rezulte din termenii contractului, or, așa cum în mod legal a reținut prima instanță din cuprinsul procesului-verbal de custodie nu rezultă intenția părților de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, după cum nu rezultă nici care sunt obligațiile reciproce ale părților. 3. Mai mult, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1169 C. civ., în sensul că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, însă din interpretarea cuprinsului convenției intitulate „proces-verbal de custodie” din 1 iunie 2006, încheiată între cele două părți, prin raportare la materialul probator administrat în cauză, nu rezultă, în mod cert, că pârâta nu și-ar fi respectat obligația de a păstra marfa în bune condiții, mai ales că reclamanta a fost somată să-și ridice marfa sau să întocmească documentele legale pentru ea, reclamanta neîndeplinindu-și aceste îndatoriri. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a constatat că decizia recurată a fost dată cu greșita aplicarea a dispozițiilor art. 969, 977 și 1313 C. civ.

și art. 59 C. com., astfel că în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica decizia recurată și va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 216/PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe reclamantă, către pârâta-recurentă, la plata sumei de 3069 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC G. C.S. SRL ARAD împotriva deciziei nr. 174 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC T.B. SRL Timișoara împotriva sentinței nr. 216/ PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș. Obligă intimata, către recurenta-pârâtă, la plata sumei de 3069 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2010.