ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3172/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3172/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 6351/30/2006,
reclamanta SC T.B. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G.
C.S. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea
ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 119.000 lei,
reprezentând contravaloare marfă neachitată, precum și la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin sentința civilă nr. 216/ PI din
8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș a fost respinsă acțiunea precizată, formulată
de reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, prima
instanță a reținut că, așa după cum rezultă din concluziile raportului de
expertiză, între părți a fost încheiat un proces verbal de custodie pentru
mărfurile respective, însă între părți nu există clauze referitoare la termen
sau întinderea prețului și a răspunderii pârâtei iar prețul încasat pe marfa
vândută a fost virat reclamantei, în stoc rămânând marfă în sumă de 81.334,48
lei.
Din cuprinsul procesului verbal
încheiat între părți nu rezultă însă, în sarcina pârâtei, altă obligație decât
cea de custodie și anume cea de păstrare corespunzătoare a mărfii și de virare
a sumelor obținute din vânzarea produselor.
De asemenea, prima instanță a mai
reținut că nu s-a făcut dovada faptului că pârâta nu și-ar fi îndeplinit
obligațiile sale, conform procesului-verbal de custodie.
Împotriva acestei sentințe a
formulat apel reclamanta SC T.B. SRL, iar prin decizia civilă nr. 174 din 9
noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a fost admis
apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată, în tot, sentința apelată, a
fost admisă acțiunea precizată a reclamantei, fiind obligată pârâta la plata
sumei de 78.540 lei precum și la 1.740 lei cheltuieli de judecată, către
reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța
de apel a reținut că la data de 1 februarie 2006 între cele două părți s-a
încheiat un proces-verbal de custodie mărfuri, care cuprinde obligațiile pentru
fiecare dintre părți.
Instanța de apel a reținut că prima
instanță a interpretat în mod greșit probele de la dosarul cauzei,
concluzionând, la rândul său, că reclamanta a predat pârâtei o serie de bunuri,
ce nu au fost vândute de către pârâtă, dar care s-au deteriorat, astfel că
pârâta datorează reclamantei contravaloarea acestor bunuri, în cauză fiind
aplicabile dispozițiile art. 59 C. com. și 1313 C. civ.
De asemenea, instanța de apel a mai
concluzionat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 977 C. civ., în
sensul că pârâta trebuie să răspundă pentru faptul că nu a păstrat marfa în
bune condiții.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs pârâta SC G.
C.S. SRL aducându-i
următoarele critici:
Hotărârea
instanței de apel cuprinde motive contradictorii.
Astfel, din
cuprinsul deciziei recurate nu rezultă, în mod cert, dacă suma la care a fost
obligată pârâta reprezintă contravaloarea întregii cantități de marfă sau doar
a celei lipsă ori degradată.
Recurenta apreciază că cele două
expertize sunt contradictorii și că nu trebuia efectuată o a doua expertiză, ci
o contraexpertiză, prin numirea a trei experți.
Instanța de apel a interpretat
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și
vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că deși există încheiat între părți
un proces-verbal de custodie, pârâta a fost obligată să cumpere marfa.
În cauză nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 59 C. com. și nici ale art. 977 și respectiv 1313 C. civ.,
între părți neexistând un raport contractual.
Recurenta mai susține că o custodie
poate fi formată legal doar pentru 3 zile, or, reclamanta a lăsat marfa la ea
timp de 3 ani, iar în această perioadă Garda Financiară i-a și confiscat
respectiva marfă, tocmai pe motiv că a păstrat-o în magazin fără documente
legale, vina pentru acest lucru aparținând reclamantei, care a refuzat să-și
ridice marfa sau să întocmească documentele legale pentru ea.
Analizând decizia recurată, prin
raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este
fondat, pentru următoarele considerente.
Instanța de apel a făcut o
greșită interpretate actului juridic dedus judecății atunci când a considerat
că între părți există raporturi contractuale de tipul vânzare-cumpărare de
marfă.
În acest sens a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor art. 59 C. com. și art. 1313 C. civ., aceste norme
legale aplicându-se doar în cazul contractelor de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că, potrivit art. 977
C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, însă această intenție
comună trebuie să rezulte din termenii contractului, or, așa cum în mod legal a
reținut prima instanță din cuprinsul procesului-verbal de custodie nu rezultă
intenția părților de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, după cum nu rezultă
nici care sunt obligațiile reciproce ale părților.
Mai mult, în cauză sunt
aplicabile dispozițiile art. 1169 C. civ., în sensul că cel ce face o propunere
înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Potrivit art. 969 C. civ.,
convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, însă din
interpretarea cuprinsului convenției intitulate „proces-verbal de custodie” din
1 iunie 2006, încheiată între cele două părți, prin raportare la materialul
probator administrat în cauză, nu rezultă, în mod cert, că pârâta nu și-ar fi
respectat obligația de a păstra marfa în bune condiții, mai ales că reclamanta
a fost somată să-și ridice marfa sau să întocmească documentele legale pentru
ea, reclamanta neîndeplinindu-și aceste îndatoriri.
Având în vedere cele de mai sus,
Înalta Curte a constatat că decizia recurată a fost dată cu greșita aplicarea a
dispozițiilor art. 969, 977 și 1313 C. civ. și art. 59 C. com., astfel că în
baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
va admite recursul, va modifica decizia recurată și va respinge apelul declarat
de reclamantă împotriva sentinței nr. 216/PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș.
În baza art. 274 C. proc. civ., va
obliga pe reclamantă, către pârâta-recurentă, la plata sumei de 3069 lei
cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta
SC G.
C.S. SRL ARAD împotriva deciziei nr. 174
din 9 noiembrie
2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.
Modifică decizia recurată, în sensul
că respinge apelul declarat de reclamanta SC T.B. SRL Timișoara împotriva
sentinței nr. 216/ PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș.
Obligă intimata, către
recurenta-pârâtă, la plata sumei de 3069 lei reprezentând cheltuieli de
judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 7 octombrie 2010.