ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1947/2003

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 135 din 15

martie 2001, Tribunalul Tulcea a respins excepția de necompetență a instanței,

ridicată de reclamanta, Administrația județului Galați, în litigiul purtat cu

pârâta SC R.M.S. SRL cu sediul în Tulcea, privind plata de către aceasta din

urmă a sumei de 11.351,36 dolari S.U.A., reprezentând taxe de navigație pe

canal, a sumei de 119,45 dolari S.U.A., reprezentând penalități, precum și a

sumei de 8.424.084 lei, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Reținând cauza spre judecare,

instanța a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, întrucât s-a constatat

că pârâta beneficiază de regimul de linie pentru navele ce fac obiectul

litigiului, neputând fi obligată să suporte plata integrală a voiajului pe

Dunăre, așa cum s-a pretins.

Apelul declarat de reclamantă,

împotriva sentinței, a fost respins, ca nefondat, de către secția comercială a

Curții de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 848/COM din 18 septembrie

2001, apelanta fiind obligată la plata sumei de 10.000.000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a înlăturat

criticile formulate de reclamantă constând în faptul că Arbitrajul Camerei de

Comerț și Industrie Galați era competentă să soluționeze litigiul și că navelor

D. și R., despre care este vorba în speță, li s-a anulat regimul de linie

acordat pentru tranzitarea canalului Sulina, așa încât ele datorau taxele de

tranzitare integral.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

reiterând criticile formulate în apel.

Recursul este nefondat.

Instanțele au reținut corect

competența lor.

Clauza compromisorie, care este o

convenție a părților, independentă de contractul în care a fost înscrisă, din

punct de vedere al validității sale, nu poate fi dedusă din înserarea în pct. 1

al capitolului VIII al contractului, a mențiunii că litigiile de orice fel

ivite pe parcursul contractului „vor fi soluționate pe cale amiabilă între

părți, iar în caz de nerezolvare, părțile se pot adresa Arbitrajului Camerei de

Comerț și Industrie Galați sau instanțelor judecătorești competente”.

Această mențiune nu îndeplinește

cerințele art. 343

1

și 343

2

C. proc. civ. pentru a fi

apreciată drept convenție arbitrală, descriind modalitățile de rezolvare a

conflictului ivit, o altă cale, în afara lor, nefiind de imaginat.

Cum, în lipsa clauzei compromisorii,

instanța judecătorească are, prin lege, competența de a soluționa litigiile

comerciale, soluționa adoptată prin hotărârea atacată, este legală.

Nici critica adusă pe fond hotărârii

nu este întemeiată.

Pe baza contractului nr. 52 din 5

decembrie 1997, reclamanta s-a obligat să efectueze prestațiile menținute la art.1,

Capitolul II, pârâta urmând să plătească contravaloarea acestora conform art. 1,

Capitolul IV din contract.

Conform instrucțiunilor nr. 7867 din

25 mai 1998 ale reclamantei, acordarea regimului de linie presupune o cerere

scrisă a armatorului sau agentului de navă, în care era obligatoriu a se

preciza numele și sediul armatorului (adresa acestuia completă) itinerarul și

numele navelor care deservesc linia (maxim patru nave ale aceluiași armator).

Reclamanta a acordat regim de linie

navelor pârâtei, pentru ca apoi, cu adresa nr. 20591 din 20 decembrie 1999,

după efectuarea curselor, să comunice ca fiind neîndeplinite condițiile cerute

de instrucțiuni, hotărând facturarea integrală a voiajului navelor.

Singurul motiv invocat este cel al

neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 3 pct. 4 din instrucțiuni –

„maximum patru nave ale aceluiași armator”.

Rezultă că această cerință a fost

respectată, neconcordanța rezultând numai din declarațiile căpitanului vasului,

luate în considerare.

Schimbarea poziției pe baza

declarațiilor căpitanilor de vas, fără cercetări în acest sens, este contrazisă

de adresa înaintată cu faxul 7136 din 8 mai 2000, prin care este recunoscut

armatorul real al vaselor la care se referă litigiul.

De altfel, obligarea acordării

regimului de linie s-a stabilit și prin sentința civilă nr. 700 din 5 iulie

2000 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin respingerea apelului actualei

reclamante de către secția comercială a Curții de Apel Constanța, prin decizia

civilă nr. 990/COM din 7 decembrie 2000.

Așa fiind, recursul declarat de

reclamantă urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta,

Administrația Fluvială a Dunării de Jos R.A. Galați, împotriva deciziei nr. 848/COM

din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 28 martie 2003.