ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 39/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul H.M., a chemat în judecată Ministerul de Interne pentru refuzul nejustificat de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului în România, solicitând obligarea pârâtului să-i aprobe această cerere. In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a venit în România pentru studii la 2.02.1977, fiind trimis de statul sirian, iar la finalizarea acestora, în luna iunie 1982 a plecat din România. A revenit în luna august l987, s-a înscris la doctorat și a rămas în România unde locuiește din 10 decembrie 1993 fiind căsătorit cu O.S.M., cetățean român.

Pentru aceste motive a solicitat stabilirea domiciliului în România însă cererea, în mod nejustificat, i-a fost respinsă de Ministerul de Interne. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 462 din 24 aprilie 2002 a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul face obiectul unor dosare de cercetare penală fiind incidente prevederile art. 36 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2000. Din acest motiv nu se pot reține susținerile reclamantului vizând un refuz nejustificat de aprobare a cererii de stabilire, a domiciliului în România, în speță refuzul fiind raportat situației obiective și normelor în materie.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul M.H. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Recurentul a susținut în esență că instanța de fond a făcut o vădită confuzie între vize, ședere și stabilirea domiciliului. Că normele metodologice în baza cărora a fost respinsă cererea reclamantului adaugă la lege. Că Legea nr. 123/2001art. 24 alin. (3) abilitează executivul să stabilească doar condițiile în care se poate aproba stabilirea domiciliului, nu și condițiile privind persoana solicitării lui. A apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 6.2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale potrivit cărora „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită” iar soluția instanței de fond contravine practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin cererea înregistrată la instanța de contencios reclamantul M.H. a solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i aprobe stabilirea domiciliului în România. Prin Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor din România art. 23 alin. (3), a fost abilitat Executivul să stabilească prin norme metodologice condițiile stabilirii domiciliului străinilor în România. Astfel că, potrivit art. 36 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 23/2001 aprobate prin H.G.

nr. 476/2001, raportat la art. 11 lit. a) din Legea nr. 123/2001 – străinilor care au desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol siguranța națională, ordinea, sănătatea sau morala publică, drepturile și libertățile cetățenilor li se poate refuza stabilirea domiciliului în România. In cauză, din decizia penală nr. 1062 din 23 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Constanța rezultă că H.M. fost trimis în judecată pentru infracțiunea de contrabandă, fals și uz de fals, împrejurare obiectivă care reprezintă un indiciu temeinic că străinul desfășoară activități de natură să pună în pericol valori sociale fundamentale.

Instanța nu reține că s-ar fi adus atingere prezumție ide vinovăție întrucât dispozițiile legale vorbesc despre indicii temeinice, iar nu despre stabilirea în mod definitiv și irevocabil a unei situații de fapt. De altfel așa cum s-a comunicat și petentului de către autoritatea competentă, după finalizarea dosarului penal în care este cercetat, poate reanaliza situația acestuia conform prevederilor în materie. Rezultă așadar, că Ministerul de Interne a respins, în mod justificat cererea petentului, hotărârea instanței de fond fiind în acest sens legală și temeinică. Pentru motivele ce au precedat și cum în cauză nu există nici motive de casare de ordine publică, în sensul art. 306 pct. 2 C. proc.

civ., se va respinge recursul în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de M.H. împotriva sentinței nr.462 din 24 aprilie a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi14 ianuarie 2003.