ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2837/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 9 din 9 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B.A. cetățean sirian în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. – S.S., acțiunea având ca obiect acordarea dreptului de ședere permanentă și stabilirea domiciliului în România. Pentru a pronunța această sentință, prima Instanță a reținut că prin adresa din 2 august 2005, autoritatea pârâtă i-a respins reclamantului cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă și stabilirea domiciliului în România, pentru că acesta nu a îndeplinit condiția esențială prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002 modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, aceea de a fi avut o ședere temporară continuă și legală pe teritoriul României cuprinsă între 16 februarie 2000 - 16 februarie 2005 (5 ani anterior depunerii cererii), fapt recunoscut chiar de reclamant prin cererea introdusă. A reținut Instanța de Fond că în situația dată reclamantul nu-și susține vătămarea în dreptul său de stabilire a domiciliului în România, conferit de lege, de vreme ce propria sa conduită împiedică ori întârzie acordarea acestui drept. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de modificare sau casare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Au fost invocate și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele. Recurentul susține prin motivele de recurs formulate că este îndreptățit a i se acorda dreptul de ședere permanentă și de a i se stabili domiciliul în România, întrucât se află în România din 1981 fiind absolvent al facultății de medicină, este căsătorit din anul 1993 cu B.L., cu care are doi copii, A.A. născut în 1985 și G. născut în 1993, copii care au nevoie să primească o educație în sânul unei familii normale. Precizează recurentul - reclamant că, contrar celor reținute de Instanța de Fond, aplicabil în speță este art. 70 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002 modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, conform căruia „străinilor de origine română sau născuți în România, precum și celor a căror ședere este în interesul statului român li se poate aproba stabilirea domiciliului fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1). În cazul de față, susține recurentul, interesul statului român se concretizează prin interesul acestuia față de familie, de copii și tineri, prevederile Constituției României fiind în sensul respectării drepturilor referitoare la familie și copii, statul ocrotind căsătoria și familia. Prevederile constituției sunt în concordanță cu cele ale Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificate prin Legea nr. 18/1990 republicate și ale celorlalte convenții internaționale în materie, la care România a aderat.

Se invocă de asemeni și prevederile Declarațiile Universale a Drepturilor Omului, care în art. 16 definește familia astfel: „Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”. Pârâta A.S. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Au formulat cereri de intervenție în interes accesoriu recurentului - reclamant soția B.L. în nume propriu și pentru minorul B.G., precum și fiul B.A.A., susținând admiterea cererii formulate de reclamantul - recurent. Atât recurentul - reclamant cât și intervenienții au invocat excepția de neconstituționalitate în ce privește art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată prin Legea nr. 482/2004 în raport de dispozițiile constituționale referitoare la familie și drepturile copilului și de dispozițiile C. fam. privind căsătoria și familia. Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 13 septembrie 2006, Instanța de Recurs a admis în principiu cererile de intervenție în interes alăturat recurentului - reclamant. Constatând întemeiată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Instanța a admis-o și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea acestei excepții, judecata recursului fiind astfel suspendată până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 157 din 27 februarie 2007 a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 70 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de A.B., L.B. și G.B. în Dosarul nr. 28508/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost repusă pe rol, iar la termenul din 24 mai 2007, constatând cauza în stare de judecată, Instanța a dat cuvântul părților pentru a pune concluzii. Analizând recursul formulat, precum și cererile de intervenție accesorii, în interesul recurentului - reclamant, în raport de motivele de recurs formulate, probele administrate și dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte le va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

La data de 16 februarie 2005, cetățeanul sirian B.A., recurent - reclamant în cauza de față s-a adresat S.S. al Municipiului București, cu cerere pentru a i se stabili domiciliul în România, la momentul analizării cererii, acesta fiind în evidențele Serviciului I pentru Străini al Municipiului București, având prelungit dreptul de ședere în scop de „reîntregire familială” până la data de 21 decembrie 2005. Cererea formulată de recurentul - reclamant de stabilire a domiciliului în România a fost respinsă de intimata – pârâtă, A.S., reținându-se că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 70 alin. (1), lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, conform căreia străinii își pot stabili domiciliul în România dacă „au ședere temporară continuă și legală în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii”.

Măsura luată de intimata - pârâtă a fost menținută de Instanța de Fond care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de recurentul - reclamant, reținându-se că acesta nu întrunește condițiile prevăzute de textul de lege, art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 modificată și completată cu Legea nr. 482/2004. Într-adevăr acest text de lege instituie o condiție esențială, aceea a „unei șederi temporare continue și legale în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii”. Cum recurentul - reclamant a depus cererea la 16 februarie 2005, rezultă că acesta trebuie să aibă „o ședere temporară, continuă și legală pe teritoriul României”, în perioada 16 februarie 2000 - 16 februarie 2005, ori din Raportul M.A.I.

reiese faptul că a avut drept de ședere pe teritoriul României începând cu anul 2003, în concret de la data de 18 decembrie 2003, când s-a prezentat la sediul intimatului - pârât pentru a solicita prelungirea dreptului de ședere temporară acordat în baza vizei de intrare în România în scopul reîntregirii familiei. Este de observat, însă, faptul că, chiar prin acțiunea introductivă recurentul - reclamant recunoaște că în perioada 1994 - 2003, nu s-a aflat pe teritoriul României, fiind plecat în Siria pentru a-și satisface stagiul militar. Așadar, prin sentința atacată, Instanța de Fond, în mod corect a statuat că recurentul nu a îndeplinit condiția imperativă și primordială prevăzută de O.U.G.

nr. 194/2002, pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România și anume existența unei șederi temporare legale și continue în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de stabilire a domiciliului. Recurentul susține prin motivele de recurs formulate că aplicabil în speță este art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 modificată prin Legea nr. 482/2004, conform căruia „străinilor a căror ședere este în interesul statului român li se poate aproba stabilirea domiciliului fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1)”. Arată că interesul statului român este în sensul ca el să aibă domiciliul stabil în România, întrucât soția este cetățean român și are doi copii ce sunt cetățeni români, copiii fiind în întreținerea sa, întreținerea și asigurarea traiului zilnic unei familii românești, echivalând cu „interesul statului român”.

Nu este fondată susținerea recurentului - reclamant, sub acest aspect, nefiind aplicabil textul de lege invocat, „interesul statului român” la care face referire textul de lege, având în vedere cu totul altor valori a căror apreciere trebuie înțeleasă, valori cu un impact mai larg, de interes general pentru societate și nu interese particulare, private, ale unor persoane, de genul celor invocate de recurent. Susținerea recurentului, cum că respingerea cererii sale de stabilire a domiciliului în România l-ar prejudicia în ce privește exercitarea dreptului la viața de familie, este și ea neîntemeiată, pentru că acestuia îi este pe deplin recunoscut dreptul de ședere temporară, și deci i se respecta dreptul la viața de familie în sensul de a fi alături de aceasta și de a se ocupa de cei doi fii ai săi, nefiind favorizat în nici un fel abandonul de familie așa cum încearcă să justifice recurentul prin recursul declarat.

Trebuie avută în vedere și reglementarea în această materie a Tratatelor și Convențiilor Internaționale la care România a aderat, așa cum susține recurentul - reclamant, dar nu trebuie ignorată nici legislația țării, care impune respectarea anumitor condiții ce trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca un cetățean străin să i se poată acorda drept de ședere permanentă și să i se stabilească domiciliul în România, condiții pe care acesta nu le îndeplinește așa încât nu se poate spune că este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Constatând deci că soluția pronunțată de Instanța de Fond, este legală și temeinică, neexistând nici unul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. sau art. 304 1 C. proc. civ., recursul formulat de reclamant va fi respins ca nefondat, cu aplicarea și a art. 312 C. proc. civ. Pe cale de consecință, vor fi respinse și cererile de intervenție formulate în interes accesoriu de către B.L. în nume propriu și pentru minorul B.G. și de către B.A.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.A. împotriva sentinței civile nr. 5 din 9 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererile de intervenție accesorie formulate de B.L. în nume propriu și pentru minorul B.G. și de B.A.A., ca nefondate. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 mai 2007.