ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2837/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9 din 9 ianuarie 2006,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B.A. cetățean sirian

în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. – S.S., acțiunea având ca obiect acordarea dreptului

de ședere permanentă și stabilirea domiciliului în România.

Pentru a pronunța această sentință,

prima Instanță a reținut că prin adresa din 2 august 2005, autoritatea pârâtă

i-a respins reclamantului cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă

și stabilirea domiciliului în România, pentru că acesta nu a îndeplinit

condiția esențială prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002

modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, aceea de a fi avut o ședere

temporară continuă și legală pe teritoriul României cuprinsă între 16 februarie

2000 - 16 februarie 2005 (5 ani anterior depunerii cererii), fapt recunoscut

chiar de reclamant prin cererea introdusă.

A reținut Instanța de Fond

că în situația dată reclamantul nu-și susține vătămarea în dreptul său de

stabilire a domiciliului în România, conferit de lege, de vreme ce propria sa

conduită împiedică ori întârzie acordarea acestui drept.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie susținând în esență că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, motiv de modificare sau casare a hotărârii prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au fost invocate și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele.

Recurentul susține prin

motivele de recurs formulate că este îndreptățit a i se acorda dreptul de

ședere permanentă și de a i se stabili domiciliul în România, întrucât se află

în România din 1981 fiind absolvent al facultății de medicină, este căsătorit

din anul 1993 cu B.L., cu care are doi copii, A.A. născut în 1985 și G. născut

în 1993, copii care au nevoie să primească o educație în sânul unei familii

normale.

Precizează recurentul - reclamant

că, contrar celor reținute de Instanța de Fond, aplicabil în speță este art. 70

alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 modificată și completată prin Legea nr. 482/2004,

conform căruia „străinilor de origine română sau născuți în România, precum și celor

a căror ședere este în interesul statului român li se poate aproba stabilirea

domiciliului fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1).

În cazul de față, susține

recurentul, interesul statului român se concretizează prin interesul acestuia

față de familie, de copii și tineri, prevederile Constituției României fiind în

sensul respectării drepturilor referitoare la familie și copii, statul ocrotind

căsătoria și familia.

Prevederile constituției

sunt în concordanță cu cele ale Convenției O.N.U. cu privire la drepturile

copilului, ratificate prin Legea nr. 18/1990 republicate și ale celorlalte

convenții internaționale în materie, la care România a aderat.

Se invocă de asemeni și

prevederile Declarațiile Universale a Drepturilor Omului, care în art. 16 definește

familia astfel: „Familia constituie elementul natural și fundamental al

societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”.

Pârâta A.S. a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Au formulat cereri de

intervenție în interes accesoriu recurentului - reclamant soția B.L. în nume

propriu și pentru minorul B.G., precum și fiul B.A.A., susținând admiterea

cererii formulate de reclamantul - recurent.

Atât recurentul - reclamant

cât și intervenienții au invocat excepția de neconstituționalitate în ce

privește art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, modificată prin Legea nr. 482/2004 în raport de

dispozițiile constituționale referitoare la familie și drepturile copilului și

de dispozițiile C. fam. privind căsătoria și familia.

Prin încheierea pronunțată

în ședința publică din 13 septembrie 2006, Instanța de Recurs a admis în

principiu cererile de intervenție în interes alăturat recurentului - reclamant.

Constatând întemeiată

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate invocată, Instanța a admis-o și a sesizat Curtea

Constituțională cu soluționarea acestei excepții, judecata recursului fiind

astfel suspendată până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 157 din 27 februarie 2007 a respins excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 70 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, excepție ridicată de A.B., L.B. și G.B. în Dosarul nr. 28508/2/2005

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Cauza a fost repusă pe rol,

iar la termenul din 24 mai 2007, constatând cauza în stare de judecată, Instanța

a dat cuvântul părților pentru a pune concluzii.

Analizând recursul formulat,

precum și cererile de intervenție accesorii, în interesul recurentului - reclamant,

în raport de motivele de recurs formulate, probele administrate și dispozițiile

legale incidente cauzei, Înalta Curte le va respinge pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

La data de 16 februarie 2005,

cetățeanul sirian B.A., recurent - reclamant în cauza de față s-a adresat S.S. al

Municipiului București, cu cerere pentru a i se stabili domiciliul în România,

la momentul analizării cererii, acesta fiind în evidențele Serviciului I pentru

Străini al Municipiului București, având prelungit dreptul de ședere în scop de

„reîntregire familială” până la data de 21 decembrie 2005.

Cererea formulată de

recurentul - reclamant de stabilire a domiciliului în România a fost respinsă

de intimata – pârâtă, A.S., reținându-se că nu este îndeplinită condiția

prevăzută de art. 70 alin. (1), lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, modificată și completată prin Legea nr. 482/2004,

conform căreia străinii își pot stabili domiciliul în România dacă „au ședere

temporară continuă și legală în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii”.

Măsura luată de intimata - pârâtă

a fost menținută de Instanța de Fond care a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de recurentul - reclamant, reținându-se că acesta nu întrunește

condițiile prevăzute de textul de lege, art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr.

194/2002 modificată și completată cu Legea nr. 482/2004.

Într-adevăr acest text de

lege instituie o condiție esențială, aceea a „unei șederi temporare continue și

legale în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii”.

Cum recurentul - reclamant a

depus cererea la 16 februarie 2005, rezultă că acesta trebuie să aibă „o ședere

temporară, continuă și legală pe teritoriul României”, în perioada 16 februarie

2000 - 16 februarie 2005, ori din Raportul M.A.I. reiese faptul că a avut drept

de ședere pe teritoriul României începând cu anul 2003, în concret de la data

de 18 decembrie 2003, când s-a prezentat la sediul intimatului - pârât pentru a

solicita prelungirea dreptului de ședere temporară acordat în baza vizei de

intrare în România în scopul reîntregirii familiei.

Este de observat, însă,

faptul că, chiar prin acțiunea introductivă recurentul - reclamant recunoaște

că în perioada 1994 - 2003, nu s-a aflat pe teritoriul României, fiind plecat

în Siria pentru a-și satisface stagiul militar.

Așadar, prin sentința

atacată, Instanța de Fond, în mod corect a statuat că recurentul nu a

îndeplinit condiția imperativă și primordială prevăzută de O.U.G. nr. 194/2002,

pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România și anume existența unei

șederi temporare legale și continue în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii

de stabilire a domiciliului.

Recurentul susține prin

motivele de recurs formulate că aplicabil în speță este art. 70 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002 modificată prin Legea nr. 482/2004, conform căruia „străinilor a

căror ședere este în interesul statului român li se poate aproba stabilirea

domiciliului fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1)”.

Arată că interesul statului

român este în sensul ca el să aibă domiciliul stabil în România, întrucât soția

este cetățean român și are doi copii ce sunt cetățeni români, copiii fiind în

întreținerea sa, întreținerea și asigurarea traiului zilnic unei familii

românești, echivalând cu „interesul statului român”.

Nu este fondată susținerea recurentului

- reclamant, sub acest aspect, nefiind aplicabil textul de lege invocat,

„interesul statului român” la care face referire textul de lege, având în

vedere cu totul altor valori a căror apreciere trebuie înțeleasă, valori cu un

impact mai larg, de interes general pentru societate și nu interese

particulare, private, ale unor persoane, de genul celor invocate de recurent.

Susținerea recurentului, cum

că respingerea cererii sale de stabilire a domiciliului în România l-ar

prejudicia în ce privește exercitarea dreptului la viața de familie, este și ea

neîntemeiată, pentru că acestuia îi este pe deplin recunoscut dreptul de ședere

temporară, și deci i se respecta dreptul la viața de familie în sensul de a fi

alături de aceasta și de a se ocupa de cei doi fii ai săi, nefiind favorizat în

nici un fel abandonul de familie așa cum încearcă să justifice recurentul prin

recursul declarat.

Trebuie avută în vedere și

reglementarea în această materie a Tratatelor și Convențiilor Internaționale la

care România a aderat, așa cum susține recurentul - reclamant, dar nu trebuie

ignorată nici legislația țării, care impune respectarea anumitor condiții ce

trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca un cetățean străin să i se

poată acorda drept de ședere permanentă și să i se stabilească domiciliul în

România, condiții pe care acesta nu le îndeplinește așa încât nu se poate spune

că este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege, în sensul art. 1 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Constatând deci că soluția

pronunțată de Instanța de Fond, este legală și temeinică, neexistând nici unul

din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sau art. 304

1

C. proc. civ., recursul formulat de reclamant va fi

respins ca nefondat, cu aplicarea și a art. 312 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, vor

fi respinse și cererile de intervenție formulate în interes accesoriu de către

B.L. în nume propriu și pentru minorul B.G. și de către B.A.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.A. împotriva sentinței civile nr. 5 din 9 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererile de

intervenție accesorie formulate de B.L. în nume propriu și pentru minorul B.G. și

de B.A.A., ca nefondate.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 31 mai 2007.