ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1536/2003

La ordine, pronunțarea în recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția Civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 1 aprilie 2003 care face parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 14 aprilie 2003. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 28 februarie 2001, reclamantul M.D.a chemat în judecată pe pârâta M.A.solicitând Judecătoriei Constanța, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la 17 aprilie 1982 din culpă comună, iar pârâta să-și reia numele avut anterior.

Motivându-și acțiunea reclamantul a arătat în esență, că din căsătorie s-a născut fiica lor S.R.și că în ultimii ani neînțelegerile dintre părți s-au acutizat, astfel încât conviețuirea a devenit imposibilă, starea de nervozitate excesivă a pârâtei determinându-l pe reclamant și pe fiica sa, supuși unor violențe fizice și verbale, să plece din domiciliul comun. Că după despărțirea în fapt nici pârâta și nici reclamantul nu au mai făcut demersuri pentru reluarea conviețuirii, astfel că destrămarea relațiilor de familie a devenit definitivă. Pârâta a formulat întâmpinare și a cerut respingerea acțiunii arătând că destrămarea căsătoriei a fost determinată de faptul că reclamantul întreținea o relație extraconjugală și totodată a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat partajarea bunurilor comune.

Prin sentința civilă nr. 6910 din 29 mai 2001, instanța a admis acțiunea principală și a desfăcut căsătoria înregistrată sub nr. 844 din 26 aprilie 1982 la Consiliul local Constanța, din culpă comună și a dispus ca pârâta să-și reia numele de M. avut anterior căsătoriei. Cererea reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă privind împărțirea bunurilor comune, a fost disjunsă. Instanța de fond a reținut pe baza probelor administrate, că la destrămarea relațiilor de familie au contribuit atât reclamantul, cât și pârâta, culpa lor fiind concurentă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Tribunalul Constanța – secția civilă, care, prin decizia nr.2091 din 18 octombrie 2001 a respins ca nefondat apelul pârâtei M.A.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C.proc.civ.în susținerea cărora aceasta a arătat că respectiva decizie este criticabilă sub aspectul analizei și temeiniciei motivelor de divorț, reclamantul neprobând caracterul concurent al culpei pârâtei care nu putea conduce ea singură la desfacerea căsătoriei. Prin decizia nr.17/C din 9 ianuarie 2002 Curtea de Apel Constanța – Secția civilă a admis recursul, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelul, a schimbat în tot sentința și a respins ca nefondată acțiunea principală. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C.proc.civ.astfel cum a fost modificat prin O.U.

G. nr.59 din 27 aprilie 2001 a declarat recurs în anulare împotriva deciziei Curții de Apel Constanța nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 susținând că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că este și vădit netemeinică. În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se arată că, recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile pct. 9 și 10 din art. 304 C.poc.civ. fără a le încadra și dezvolta conform textului de lege, respectiv art. 303 alin. 2, că de fapt a reiterat motivele din apel referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 2 și art. 38 din C.fam., fără a invoca aspecte noi ce ar fi putut atrage modificarea deciziei recurate.

Recursul în anulare este întemeiat, instanța de recurs pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică, pentru motivele ce succed. Părțile s-au căsătorit la data de 26 aprilie 1982, din căsătorie rezultând fiica acestora S. R., născută la 3 martie 1983, împlinind majoratul la 3 martie 2001. Anterior prezentei acțiuni de divorț reclamantul a mai introdus o acțiune cu același obiect (dosar nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanța) în cadrul căreia au fost administrate probe, iar pârâta a avut aceeași poziție opunându-se la divorț, acțiune la care acesta a renunțat.

Pe fondul gravelor conflicte provocate de pârâtă, petrecute în ultimii ani de conviețuire, conflicte care au degenerat și au culminat cu plecarea reclamantului din domiciliul comun, s-a încercat o reluare a conviețuirii, dar așa cum rezultă din probele administrate în cauză, pârâta în mod constant a avut o atitudine ostilă reluării conviețuirii în acea perioadă, singurele discuții acceptate fiind doar în legătură cu banii și împărțirea averii. Instanța de fond în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale invocate în considerentele sentinței, a apreciat că o continuare a căsătoriei dintre părți este imposibilă, iar destrămarea acesteia este consecința culpabilă a ambilor soți, asupra acestor aspecte instanța de apel insistând în motivare, iar recurenta recunoscând suplimentarea analizării probatoriilor.

Pe fondul stării conflictuale persistente în ultimii ani de conviețuire, anteriori anului 1999, din cauza discuțiilor provocate de recurenta-pârâtă, excesiv de nervoasă, care profera diverse injurii și insulte la adresa reclamantului, acesta a fost nevoit să părăsească domiciliul comun începând a întreține o relație cu altă femeie, iar din această relație s-au născut doi copii. Reluarea conviețuirii este cu neputință în condițiile în care, așa cum s-a probat în cauză, ambii soți au contribuit la destrămarea căsătoriei, iar aprecierea moralității invocată de recurenta-pârâtă constituie un aspect ulterior destrămării în fapt a căsniciei, care, prin evoluția faptelor, are caracter irevocabil, culpa soției fiind concurentă cu cea a soțului și de natură prin ea însăși să conducă la desfacerea căsătoriei.

Instanța de fond și de apel în considerentele hotărârilor pronunțate au analizat declarațiile martorilor audiați în cauză (filele 25 și 26 dosar nr. 2620/2001 al Judecătoriei Constanța) și au apreciat poziția părților fiind clară inexistența oricărei intenții de reluare a conviețuirii, așa încât invocarea de către recurenta-pârâtă a nemotivării soluțiilor date, nu are suport probator. În mod greșit instanța de recurs a considerat că starea conflictuală, injuriile și atitudinea recurentei-pârâte nu ar constitui o culpă concurentă în destrămarea relațiilor de familie sau că această culpă nu ar fi de aceeași gravitate cu cea a reclamantului care a părăsit domiciliul conjugal. Potrivit art. 38 alin.1 din C.fam.

instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când datorită unor motive întemeiate raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Se reține că, printre altele, constituie motiv temeinic de divorț, și atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți, care se exprimă în acte de violență și alte asemenea manifestări, ori care are drept consecință neînțelegeri grave între soți, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, așa cum este cazul în speță. În altă ordine de idei se reține că instanța de recurs a motivat respingerea acțiunii de divorț pe baza probatoriilor administrate în altă cauză (dosarul nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanța) având ca obiect divorțul între aceleași părți, dar unde nu a intervenit împăcarea, ci, același reclamant a renunțat la judecată, și nu s-a referit la probatoriile administrate în cauza dedusă judecății.

În conformitate cu art. 617 alin. (1) din C.proc.civ.instanța poate pronunța divorțul ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora. Art. 618 (1) din același cod prevede că reclamantul poate renunța la cererea de divorț în tot cursul judecății, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că reclamantul poate porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare și în acest caz se va putea folosi și de faptele vechi. În speță neintervenind împăcarea părților instanța de recurs nu putea face aplicarea art. 618 (3) C.proc.civ. Raportat la aspectele menționate, instanța de recurs nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra motivului de casare privind incidența art. 2 din C.fam.

potrivit căruia relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material. Ori, a se menține o astfel de căsătorie, destrămată irevocabil încă din anul 1998, în care nu mai există încredere, sprijin și respect reciproc, așa cum s-a stabilit cu probatoriul administrat în cauza dedusă judecății, se încalcă prevederile art. 2 C.fam., deoarece reluarea conviețuirii a devenit imposibilă pentru ambele părți, fiind îndeplinite cerințele privind desfacerea căsătoriei din culpă comună. Față de cele ce preced, recursul în anulare se va admite, decizia pronunțată de instanța de recurs se va casa, iar recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr. 2091 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Constanța – Secția Civilă se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția Civilă. Casează decizia atacată și respinge recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr.2091 din 18 octombrie 2001 a Tribunalului Constanța – Secția Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2003.