ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1536/2003

La ordine, pronunțarea în recursul în anulare  declarat

de  Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 17/C   din 9 ianuarie 2002   a Curții de Apel

Constanța – Secția Civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 1 aprilie 2003 care face parte

integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 14 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 28

februarie 2001, reclamantul M.D.a chemat în judecată pe pârâta M.A.solicitând

Judecătoriei Constanța, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună desfacerea

căsătoriei încheiată la 17 aprilie 1982 din culpă comună, iar pârâta să-și reia

numele avut anterior.

Motivându-și

acțiunea reclamantul a arătat în esență, că din căsătorie s-a născut fiica lor

S.R.și că în ultimii ani neînțelegerile dintre părți s-au acutizat, astfel

încât conviețuirea a  devenit imposibilă, starea de nervozitate excesivă a

pârâtei determinându-l pe reclamant și pe fiica sa, supuși unor violențe fizice

și verbale, să plece din domiciliul comun. Că după despărțirea în fapt nici

pârâta și nici reclamantul nu au mai făcut demersuri pentru reluarea

conviețuirii, astfel că destrămarea relațiilor de familie a devenit definitivă.

Pârâta a

formulat întâmpinare și a cerut respingerea acțiunii arătând că destrămarea

căsătoriei a fost determinată de faptul că reclamantul întreținea o relație

extraconjugală și totodată a formulat cerere reconvențională prin care a

solicitat partajarea bunurilor comune.

Prin sentința

civilă nr. 6910 din 29 mai 2001, instanța a admis acțiunea principală și a

desfăcut căsătoria înregistrată sub nr. 844 din 26 aprilie 1982 la Consiliul

local Constanța, din culpă comună și a dispus ca pârâta să-și reia numele de M.

avut anterior căsătoriei.

Cererea

reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă privind împărțirea bunurilor

comune, a fost disjunsă.

Instanța de

fond a reținut pe baza probelor administrate, că la destrămarea relațiilor de

familie au contribuit atât reclamantul, cât și pârâta, culpa lor fiind concurentă.

Soluția

instanței de fond a fost confirmată de Tribunalul Constanța – secția civilă,

care, prin decizia nr.2091 din 18 octombrie 2001 a respins ca nefondat apelul

pârâtei M.A.

Decizia

instanței de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C.proc.civ.în susținerea cărora aceasta a

arătat că respectiva decizie este criticabilă sub aspectul analizei și

temeiniciei motivelor de divorț, reclamantul neprobând caracterul concurent al

culpei pârâtei care nu putea conduce ea singură la desfacerea căsătoriei.

Prin decizia

nr.17/C din 9 ianuarie 2002 Curtea de Apel Constanța – Secția civilă a admis

recursul, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelul, a

schimbat în tot sentința și a respins ca nefondată acțiunea principală.

Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul art.

330 pct. 2 C.proc.civ.astfel cum a fost modificat prin O.U. G. nr.59 din 27

aprilie 2001 a declarat recurs în anulare împotriva deciziei Curții de Apel

Constanța nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 susținând că a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond și că este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea

motivelor recursului în anulare se arată că, recurenta-pârâtă și-a întemeiat

cererea de recurs pe prevederile pct. 9 și 10 din art. 304 C.poc.civ. fără a le

încadra și dezvolta conform textului de lege, respectiv art. 303 alin. 2, că de

fapt a reiterat motivele din apel referitoare la nerespectarea dispozițiilor

art. 2 și art. 38 din C.fam., fără a invoca aspecte noi ce ar fi putut atrage

modificarea deciziei recurate.

Recursul în

anulare este întemeiat, instanța de recurs pronunțând o hotărâre nelegală și

netemeinică, pentru motivele ce succed.

Părțile s-au

căsătorit la data de 26 aprilie 1982, din căsătorie rezultând fiica acestora S.

R., născută la 3 martie 1983, împlinind majoratul la 3 martie 2001.

Anterior

prezentei acțiuni de divorț reclamantul a mai introdus o acțiune cu același

obiect (dosar nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanța) în cadrul căreia au fost

administrate probe, iar pârâta a avut aceeași poziție opunându-se la divorț,

acțiune la care acesta a renunțat.

Pe fondul

gravelor conflicte provocate de pârâtă, petrecute în ultimii ani de

conviețuire, conflicte care au degenerat și au culminat cu plecarea

reclamantului din domiciliul comun, s-a încercat o reluare a conviețuirii, dar

așa cum rezultă din probele administrate în cauză, pârâta în mod constant a

avut o atitudine ostilă reluării conviețuirii în acea perioadă, singurele

discuții acceptate fiind doar în legătură cu banii și împărțirea averii.

Instanța de

fond în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale invocate în

considerentele sentinței, a apreciat că o continuare a căsătoriei dintre părți

este imposibilă, iar destrămarea acesteia este consecința culpabilă a ambilor

soți, asupra acestor aspecte instanța de apel insistând în motivare, iar

recurenta recunoscând suplimentarea analizării probatoriilor.

Pe fondul

stării conflictuale persistente în ultimii ani de conviețuire, anteriori anului

1999, din cauza discuțiilor provocate de recurenta-pârâtă, excesiv de nervoasă,

care profera diverse injurii și insulte la adresa reclamantului, acesta a fost

nevoit să părăsească domiciliul comun începând a întreține o relație cu altă

femeie, iar din această relație s-au născut doi copii.

Reluarea

conviețuirii este cu neputință în condițiile în care, așa cum s-a probat în

cauză, ambii soți au contribuit la destrămarea căsătoriei, iar aprecierea

moralității invocată de recurenta-pârâtă constituie un aspect ulterior

destrămării în fapt a căsniciei, care, prin evoluția faptelor, are caracter

irevocabil, culpa soției fiind concurentă cu cea a soțului și de natură prin ea

însăși să conducă la desfacerea căsătoriei.

Instanța de

fond și de apel în considerentele hotărârilor pronunțate au analizat

declarațiile martorilor audiați în cauză (filele 25 și 26 dosar nr. 2620/2001

al Judecătoriei Constanța) și au apreciat poziția părților fiind clară

inexistența oricărei intenții de reluare a conviețuirii, așa încât invocarea de

către recurenta-pârâtă a nemotivării soluțiilor date, nu are suport probator.

În mod greșit

instanța de recurs a considerat că starea conflictuală, injuriile și atitudinea

recurentei-pârâte nu ar constitui o culpă concurentă în destrămarea relațiilor

de familie sau că această culpă nu ar fi de aceeași gravitate cu cea a

reclamantului care a părăsit domiciliul conjugal.

Potrivit art.

38 alin.1 din C.fam. instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când

datorită unor motive întemeiate raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Se reține că,

printre altele, constituie motiv temeinic de divorț, și atitudinea necorespunzătoare

a unuia dintre soți, care se exprimă în acte de violență și alte asemenea

manifestări, ori care are drept consecință neînțelegeri grave între soți, care

fac imposibilă continuarea căsătoriei, așa cum este cazul în speță.

În altă ordine

de idei se reține că instanța de recurs a motivat respingerea acțiunii de

divorț pe baza probatoriilor administrate în altă cauză (dosarul nr.18049/1999

al Judecătoriei Constanța) având ca obiect divorțul între aceleași părți, dar

unde nu a intervenit împăcarea, ci, același reclamant a renunțat la judecată,

și nu s-a referit la probatoriile administrate în cauza dedusă judecății.

În

conformitate cu art. 617 alin. (1) din C.proc.civ.instanța poate pronunța

divorțul ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere

dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora.

Art. 618 (1)

din același cod prevede că reclamantul poate renunța la cererea de divorț în

tot cursul judecății, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că reclamantul

poate porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare și în acest caz

se va putea folosi și de faptele vechi.

În speță

neintervenind împăcarea părților instanța de recurs nu putea face aplicarea

art. 618 (3) C.proc.civ.

Raportat la

aspectele menționate, instanța de recurs nu a analizat și nu s-a pronunțat

asupra motivului de casare privind incidența art. 2 din C.fam. potrivit căruia

relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între

membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și

material.

Ori, a se

menține o astfel de căsătorie, destrămată irevocabil încă din anul 1998, în

care nu mai există încredere, sprijin și respect reciproc, așa cum s-a stabilit

cu probatoriul administrat în cauza dedusă judecății, se încalcă prevederile

art. 2 C.fam., deoarece reluarea conviețuirii a devenit imposibilă pentru

ambele părți, fiind îndeplinite cerințele privind desfacerea căsătoriei din

culpă comună.

Față de cele

ce preced, recursul în anulare se va admite, decizia pronunțată de instanța de

recurs se va casa, iar recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr.

2091 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Constanța – Secția Civilă se va

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 a

Curții de Apel Constanța – Secția Civilă.

Casează

decizia atacată și respinge recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei

nr.2091 din 18 octombrie 2001 a Tribunalului Constanța – Secția Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  14 aprilie   2003.