ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5244/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 339 din 3 mai 1999 a Tribunalului Constanța s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta C.L. în contradictoriu cu pârâtul D.I. și, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtul reconvenient. S-a constatat că părțile au dobândit în perioada căsătoriei, cu contribuții egale, imobilul situat în Constanța (teren și construcție) a cărui valoare de circulație este de 150.256.129 lei și bunuri mobile în valoare de 10.739.800 lei. S-a dispus ieșirea din indiviziune atribuindu-se toate bunurile comune reclamantei, care a fost obligată la o sultă în valoare de 80.632.964 lei.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului conform deciziei nr. 82 din 15 noiembrie 1999 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. La 23 noiembrie 1999 C.L. a solicitat revizuirea sentinței invocând în drept motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc. civ., respectiv că această hotărâre se bazează pe un înscris fals (titlul de proprietate emis de prefectură pe numele intimatului D.I.) și că, există înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința acesteia (adresa nr. 8026 din 6 mai 1999 a Consiliului local Constanța prin care i se face cunoscut că este proprietara imobilului ca urmare a partajului). Investit cu soluționarea cereri de revizuire, Tribunalul Constanța a respins-o ca nefondată prin sentința civilă nr. 255 din 29 martie 2000, întrucât în speță nu poate fi reținută incidența nici uneia din motivele de revizuire invocate.

Actul pretins a fi fals, ordinul nr. 15 din 28 februarie 1995 al Prefecturii Constanța privind suprafața de 200 mp teren de la nr. 18 nu a fost anulat, iar actul nr. 8026 din 6 mai 1999 a fost emis pe baza unei hotărâri judecătorești anterioare sentinței supuse revizuirii, nefiind nici un impediment pentru ca acea hotărâre să fie prezentată în instanță. Apelul revizuientei împotriva sentinței nr. 255/2000 a Tribunalului Constanța a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 299 din 6 decembrie 2000. Revizuienta a declarat recurs împotriva menționatei decizii imputând instanței că ar fi aplicat greșit legea și că nu ar fi ținut seama de actele existente la dosar, care atestau că este unica proprietară a terenului și prin urmare nu are nici o datorie față de fostul soț, decedatul D.I.

Recursul este nefondat. Așa după cum în mod corect a reținut tribunalul, prin sentința menținută de instanța de apel, ordinul prefectului de atribuire în proprietate a terenului către D.I. nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească, prin urmare nu a fost declarat fals. Astfel, revizuienta nici nu a cerut Judecătoriei Constanța nu anularea, ci doar completarea ordinului în sensul stabilirii dreptului de proprietate în favoarea ambelor părți. Prin hotărârea a cărei revizuire s-a cerut, instanța a stabilit caracterul de bun comun al imobilului - teren și construcție – care a fost atribuit revizuientei cu consecința obligării acesteia la plata sultei reprezentând ½ din valoarea bunurilor. Așadar, instanța nu putea reține incidența art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., înscrisul (ordinul 15 din 28 februarie 1995 al prefectului) nefiind declarat fals așa cum cere textul de lege citat. Adresa nr. 8026 din 6 mai 1999 a Consiliului Local Constanța – Direcția de patrimoniu care confirmă dreptul de proprietate al revizuientei ca urmare a partajului intervenit între foștii soți, nu întrunește condițiile cerute de pct. 5 al art. 322 C. proc. civ. Într-adevăr acest înscris a fost emis posterior hotărârii a cărei revizuire s-a cerut și conține relații bazate pe o hotărâre judecătorească de partaj, anterioară, nu a fost reținut de partea potrivnică și nici nu a existat o împrejurare mai presus de voința recurentei-revizuiente care să-l facă imposibil de a fi prezentat.

Din aceleași motive, nici noua decizie invocată de recurenta-revizuientă în concluziile orale, prin care, în baza sentinței judecătorești irevocabile de împărțire a bunurilor comune, prefectul a atribuit terenul acesteia, nu întrunește condițiile actului nou, de natură a conduce la admiterea cererii de revizuire. Motivele invocate de recurenta-revizuientă nefiind întemeiate, nu pot fi reținute. Pentru considerentele ce preced, recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de revizuienta C.L. împotriva deciziei nr. 299 din 6 decembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2003.