ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5244/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 339 din 3 mai 1999 a

Tribunalului Constanța s-a admis în parte acțiunea principală formulată de

reclamanta C.L. în contradictoriu cu pârâtul D.I. și, în parte, cererea

reconvențională formulată de pârâtul reconvenient.

S-a constatat că părțile au dobândit în perioada

căsătoriei, cu contribuții egale, imobilul situat în Constanța (teren și

construcție) a cărui valoare de circulație este de 150.256.129 lei și bunuri

mobile în valoare de 10.739.800 lei. S-a dispus ieșirea din indiviziune

atribuindu-se toate bunurile comune reclamantei, care a fost obligată la o

sultă în valoare de 80.632.964 lei.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea

apelului conform deciziei nr. 82 din 15 noiembrie 1999 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă.

La 23 noiembrie 1999 C.L. a solicitat revizuirea

sentinței invocând în drept motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc.

civ., respectiv că această hotărâre se bazează pe un înscris fals (titlul de

proprietate emis de prefectură pe numele intimatului D.I.) și că, există

înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai

presus de voința acesteia (adresa nr. 8026 din 6 mai 1999 a Consiliului local

Constanța prin care i se face cunoscut că este proprietara imobilului ca urmare

a partajului).

Investit cu soluționarea cereri de revizuire,

Tribunalul Constanța a respins-o ca nefondată prin sentința civilă nr. 255 din

29 martie 2000, întrucât în speță nu poate fi reținută incidența  nici uneia

din motivele de revizuire invocate. Actul pretins a fi fals, ordinul nr. 15 din

28 februarie 1995 al Prefecturii Constanța privind suprafața de 200 mp teren de

la nr. 18 nu a fost anulat, iar actul nr. 8026 din 6 mai 1999 a fost emis pe

baza unei hotărâri judecătorești anterioare sentinței supuse revizuirii,

nefiind nici un impediment pentru ca acea hotărâre să fie prezentată în

instanță.

Apelul revizuientei împotriva sentinței nr.

255/2000 a Tribunalului Constanța a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 299 din 6 decembrie 2000.

Revizuienta a declarat recurs împotriva

menționatei decizii imputând instanței că ar fi aplicat greșit legea și că nu

ar fi ținut seama de actele existente la dosar, care atestau că este unica

proprietară a terenului și prin urmare nu are nici o datorie față de fostul

soț, decedatul D.I.

Recursul este nefondat.

Așa după  cum în mod corect a reținut

tribunalul, prin sentința menținută de instanța de apel, ordinul prefectului de

atribuire în proprietate a terenului către D.I. nu a fost anulat prin hotărâre

judecătorească, prin urmare nu a fost declarat fals. Astfel, revizuienta nici

nu a cerut Judecătoriei Constanța nu anularea, ci doar completarea ordinului în

sensul stabilirii dreptului de proprietate în favoarea ambelor părți.

Prin hotărârea a cărei revizuire s-a cerut,

instanța a stabilit caracterul de bun comun al imobilului -  teren și construcție

– care a fost atribuit revizuientei cu consecința obligării acesteia la plata

sultei reprezentând ½ din valoarea bunurilor.

Așadar, instanța nu putea reține incidența art.

322 pct. 4 C. proc. civ., înscrisul (ordinul 15 din 28 februarie 1995 al

prefectului) nefiind declarat fals așa cum cere textul de lege citat.

Adresa nr. 8026 din 6 mai 1999 a Consiliului

Local Constanța – Direcția de patrimoniu care confirmă dreptul de proprietate

al revizuientei ca urmare a partajului intervenit între foștii soți, nu

întrunește condițiile cerute de pct. 5 al art. 322 C. proc. civ.

Într-adevăr acest înscris a fost emis posterior

hotărârii a cărei revizuire s-a cerut și conține relații bazate pe o hotărâre

judecătorească de partaj, anterioară, nu a fost reținut de partea potrivnică și

nici nu a existat o împrejurare mai presus de voința recurentei-revizuiente

care să-l facă imposibil de a fi prezentat.

Din aceleași motive, nici noua decizie invocată

de recurenta-revizuientă  în concluziile orale, prin care, în baza sentinței

judecătorești irevocabile de împărțire a bunurilor comune, prefectul a atribuit

terenul acesteia, nu întrunește condițiile actului nou, de natură a  conduce la

admiterea cererii de revizuire.

Motivele invocate de recurenta-revizuientă

nefiind întemeiate, nu pot fi reținute.

Pentru considerentele ce preced, recursul

urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

revizuienta C.L. împotriva deciziei nr. 299 din 6 decembrie 2000 a Curții de

Apel Constanța, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi  9  decembrie 2003.