ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2003

Decizia nr. 1809 Dosar nr. 5443/2001 Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 martie 2000 reclamanta B.T. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați, în solidar, să plătească suma de 1.060.000.000 lei reprezentând contravaloarea cotei de ½ a construcției ce era situată în Constanța, la intersecția cu B-dul Mamaia, precum și suma de 1.245.000.000 lei reprezentând contravaloarea terenului de 328,20 mp pe care se află construcția, în prezent demolată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2337 din 28 septembrie 1945 de Tribunalul Constanța, secția a I-a, împreună cu soțul ei B.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 328,30 mp și construcții structurate pe trei nivele, pivniță, parter cu spațiu comercial și etaj format din două apartamente pentru locuit. Prin sentința penală nr. 282 din 12 martie 1962 pronunțată de fostul Tribunal Popular al orașului Constanța reclamanta a fost condamnată la pedeapsa de trei luni închisoare și la confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 268 28a C. pen.

anterior, constând în deținerea ilicită a unor monede de aur, soluție schimbată, doar parțial în recurs de fostul Tribunal Regional Dobrogea care a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, menținând pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii. În temeiul unor hotărâri judecătorești ulterioare s-a constatat că soțul reclamantei, numitul B.N. este proprietar asupra cotei de ½ din imobil și s-a dispus ieșirea din indiviziune, atribuindu-se Statului Român parterul și subsolul imobilului, iar lui B.N. etajul și anexele gospodărești, păstrându-se starea de indiviziune cu privire la teren. Prin decizia penală nr. 3952 din 5 noiembrie 1999 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat hotărârile penale arătate, a dispus achitarea reclamantei și înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării totale a averii.

Referitor la situația imobilului confiscat reclamanta a învederat că nu mai este posibilă restituirea lui în natură întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este ocupat în prezent de un nou edificiu. La data de 27 august 2000 reclamanta B.T. a decedat, în cauză intervenind descendenții acceptanți B.G. și L.A. (certificatul de moștenitor nr. 276 din 14 septembrie 2000 eliberat de B.N.P. – C.B., care au înțeles să susțină și să continue acțiunea pornită de defuncta lor mamă. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 205 din 4 decembrie 2000, a admis în parte acțiunea introdusă de B.T. și continuată de B.G. și L.A. și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 1.766.860.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea a ½ din construcția demolată ce a fost situată în Constanța.

Au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al Municipiului Constanța la plata către reclamanți a sumei de 1.060.040.000 lei reprezentând contravaloarea a ½ din terenul în suprafață de 328,20 mp situat în Constanța. Soluția tribunalului a fost păstrată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, care, prin decizia nr. 245/C din 25 septembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, tribunalul a reținut că “desființarea titlului statului în împrejurările evidențiate poate fi asimilată cu îndeplinirea condiției rezolutorii stabilite de părți într-un act de transmitere a proprietății sau cu proprietatea dobândită în temeiul unui act lovit de nulitate”, în timp ce instanța de apel a indicat ca temei juridic al pretențiilor formulate de reclamantă și însușite de moștenitorii legali ca fiind art. 504 și urm. C. proc. pen., ceea ce conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului, pentru cazurile în care o persoană ce a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că această faptă nu există.

Împotriva deciziei dată în apel prin care a fost menținută sentința tribunalului în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța în baza mandatului special nr. 583.831 din 30 iulie 2001, care a invocat următoarele motive de casare: instanțele au omis să se pronunțe, asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii; instanțele nu au lămurit obiectul cererii de chemare în judecată, recurentul apreciind că acțiunea promovată de reclamantă și continuată de moștenitori nu este una în despăgubiri, ci o acțiune în revendicare; se reproșează instanțelor că au schimbat nelegal temeiul juridic al acțiunii în sensul că reclamanta a invocat ca temei art. 992 C. civ., iar instanțele au rezolvat litigiul în baza art. 504-506 C. proc.

pen.; instanțele au dat o interpretare greșită prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în cauză fiind incidente dispozițiile speciale de reparațiune cuprinse în Legea nr. 10/2001. În majoritate, recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele care succed: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2337 din 28 septembrie 1945 de Tribunalul Constanța, secția a I –a, B.T. și B.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța compus din teren în suprafață de 328,30 mp și “o clădire cu pivniță, parter compus din prăvălii și un etaj cu două apartamente pentru locuințe”. Reclamanta B.T. fost condamnată la trei luni închisoare corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 268 28 a C. pen.

anterior cu referire la art. 1, art. 2, art. 4 și art. 38 din Decretul nr. 210/1960 prin sentința penală nr. 282 din 21 martie 1962 a fostului Tribunal Popular al orașului Constanța, pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii fiind menținută în recurs de fostul Tribunal Regional Dobrogea. Prin sentința civilă nr. 4828 din 19 decembrie 1968 Judecătoria Constanța a admis acțiunea promovată de soțul reclamantei, numitul B.N., și s-a constatat că acesta era proprietar asupra cotei indivize de ½ din imobilul situat în Constanța, restul de ½ devenind proprietatea statului ca urmare a executării pedepsei complimentare a confiscării averii reclamantei B.T. Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 17 din 30 iunie 1970 a admis acțiunea promovată de B.N.

și s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului, soțului reclamantei atribuindu-i-se etajul imobilului din Constanța, precum și anexele gospodărești, iar Statului Român parterul și întregul subsol, terenul de 328,30 mp urmând a fi stăpânit în indiviziune de ambele părți. Prin decizia nr. 3952 din 5 noiembrie 1999 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a casat cele două hotărâri penale date de fostul Tribunal Popular al orașului Constanța și de fostul Tribunal Regional Dobrogea, și a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii aplicată reclamantei B.T.

Față de situația expusă mai sus se constată că instanțele au fost investite în cauză cu soluționarea unei acțiuni civile prin care reclamanta a cerut obligarea pârâților Statul Român și Consiliul Local al Municipiului Constanța să-i restituie contravaloarea bunului confiscat în procesul penal ca urmare a înlăturării (eliminării) pedepsei complimentare a confiscării averii. Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 în C. proc. civ. materia întoarcerii executării nu a fost rezolvată în mod clar, dar doctrina și jurisprudența, pornind de la interpretarea prevederilor art. 311 din același cod, au acceptat unanim ideea că problema întoarcerii executării se deduce în toate acele situații în care titlul pus în executare a fost ulterior desființat, prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege, urmând a se restabili situația anterioară executării.

Aceasta este situația pentru demersul judiciar întreprins de reclamanta B.T. și continuat de cei doi descendenți, situație în care s-a executat o hotărâre definitivă referitoare la confiscarea averii reclamantei, hotărâre care apoi a fost casată ca urmare a admiterii recursului în anulare, cu consecința înlăturării măsurii de confiscare. De principiu este că prin desființarea titlului (hotărârea penală de confiscare a averii), creditorul (Statul Român în favoarea căruia s-a confiscat averea reclamantei) trebuie obligat să restituie debitoarei (reclamantei ori moștenitorilor săi) ceea ce a luat prin executarea hotărârilor ce ulterior au fost casate. Dar litigiul s-a judecat în apel la data de 25 septembrie 2001, deci în plină aplicare a prevederilor art. 404 1 – 404 3 C. proc.

civ. Noua reglementare procesuală, consacrată prin O.U.G. nr. 138/2000, are darul de a acoperi lipsa unei reglementări riguroase privitoare la întoarcerea executării. În acest scop, în Codul de procedură civilă, s-a introdus, după secțiunea a VI a din Capitolul I al Cărții V, o nouă secțiune, a VI 1-a, intitulată “Întoarcerea executării”. Potrivit textelor menționate, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioară acesteia. Pe cale de consecință, textele consacră dreptul reclamantei, care a obținut casarea hotărârilor, la desființarea executării și restabilirea situației anterioare.

Cum instanțele au soluționat litigiul în temeiul unor prevederi legale străine acțiunii ce a fost promovată în cauză (art. 505 și urm. C. proc. pen.), se impune admiterea recursului declarat de pârât și reluarea judecății. Dacă instituția întoarcerii executării este guvernată de principiul restabilirii situației anterioare acesteia, principiu consacrat în adagiul “restitutio in integrum”, atunci este de datoria instanței de control judiciar de a verifica, chiar și din oficiu, criteriile avute în vedere de instanțele de fond și de apel la stabilirea cuantumului despăgubirilor compensatorii atunci când bunul ce a format obiectul executării nu mai poate fi restituit, din motive obiective, în natură.

De aceea, în rejudecare, instanța de trimitere va analiza și va hotărî cu privire la realitatea și exactitatea elementelor și datelor avute în vedere de expertul tehnic V.C.E. în expertiza pe care a întocmit-o. Este astfel de cercetat cum expertul, folosind criterii împrumutate din operațiuni de oferte și tranzacții în valută de pe piața imobiliară, criterii, de altfel, imposibil de verificat, a ajuns la concluzia că o cotă indiviză de ½ din construcțiile demolate, așa cum au fost descrise în actul de vânzare-cumpărare din 1945, dar edificate în anul 1926, are o valoare stabilită în octombrie 2000 de 1.766.860.000 lei, iar cota de ½ dintr-o suprafață de teren de numai 328,20 mp are o valoare de circulație stabilită la aceeași dată de 1.060.040.000 lei.

În temeiul aceluiași principiu al restabilirii situației anterioare executării, instanțele de fond și de apel erau datoare să verifice apărarea pârâților conform căreia imobilul litigios a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, iar construcțiile demolate ca o consecință a exproprierii. Astfel, deși în adresa nr. 57325 din17 august 2000 a Primăriei Municipiului Constanța se menționează că imobilul nu figurează în anexa la Decretul nr. 341/1979, totuși, din înscrisurile depuse de pârâți în apel rezultă că același imobil a fost prevăzut la pct. 142 din anexa la Decretul de expropriere nr. 398/29 decembrie 1981, edictat pentru construirea unui număr de 308 apartamente, în blocuri de locuințe.

De aceea, în rejudecare, instanța de trimitere va administra dovezi pentru a verifica dacă imobilul ce a fost proprietatea codevălmașă a reclamantei B.T. a format obiect al exproprierii și al demolării construcțiilor în baza acestui temei și, totodată, va cerceta dacă scopul exproprierii a fost atins. Această constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite moștenitorilor reclamantei, deoarece, exproprierea a reprezentat un eveniment obiectiv, și dacă el s-a produs în adevăr, a creat aceleași efecte, fiind indiferent dacă nemișcătorul a fost ori nu confiscat. Cu alte cuvinte, exproprierea imobilului a produs efecte identice față de toate bunurile și persoanele expropriate prin același decret, moștenitorii reclamantei având drept doar la despăgubirile, actualizate, ce reclamanta le-ar fi primit din expropriere ca și cum bunul nu ar fi făcut obiectul confiscării.

Pe cale de consecință, o situație identică generată de un eveniment obiectiv și de neînlăturat, nu poate crea reclamanților o poziție patrimonială mai favorabilă față de persoanele ale căror bunuri au fost supuse aceleași exproprieri. Față de cele ce preced, în majoritate, recursul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunțate în cauză cu consecința reluării judecății în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: În majoritate, Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei nr. 245 din C din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 205 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă, și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal. Cu opinia separată a doamnei judecător care este pentru respingerea recursului ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2003. Opinie separată Potrivit opiniei separate soluția casării cu trimitere nu se justifică întrucât și motivul de recurs pe care s-a întemeiat parțial soluția dată în recurs cu majoritate, anume schimbarea nelegală a temeiului juridic al acțiunii, în sensul că reclamanta a invocat dispozițiile art. 992 C. civ., iar instanțele au rezolvat litigiul în baza art. 504-506 C. proc.

pen., este vădit nefondat pentru următoarele considerente: - Prin acțiunea introdusă la 10 mai 2000, după desființarea titlului executoriu în baza căruia i s-a confiscat întreaga proprietate imobiliară preluată de stat, reclamanta B.T. a solicitat conform cu scopul urmărit restabilirea situației anterioare executării, în modalitatea plății echivalentului bunurilor, justificată, motivată și dovedită, de imposibilitatea întoarcerii executării în natură prin restituirea efectivă a bunurilor confiscate în materialitatea lor, ca urmare a demolării construcțiilor și a indisponibilizării terenului prin construirea unor blocuri. - Corespunzător situației juridice create prin desființarea titlului, acțiunea a fost motivată explicit în fapt și în drept pe dispozițiile art. 992 C. civ., invocându-se lipsa titlului și astfel a unei cauze ce ar mai justifica legal păstrarea în continuare de către pârâtă a bunurilor reclamantei ori a echivalentului acestora.

- Așa cum a fost legată, între reclamanta îndreptățită la repunerea în situația anterioară și pârâtul obligat după desființarea titlului să consimtă de bună voie la restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei în modalitățile legal posibile, acțiunea de față numită în doctrina și practica juridică de “întoarcere a executării” se constituie sub aspect procedural într-o acțiune de drept comun, supusă condițiilor generale de formă și de fond în vigoare la data sesizării instanței. - Completarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, de la data intrării în vigoare, 2 mai 2001 cu Secțiunea VI art. 404 1 - 404 3 sub titlul “întoarcerea executării” nu a modificat nici temeiul de drept, nici cadrul procesual de soluționare a litigiului început anterior.

Așa încât, consider că nu se poate imputa instanțelor care au pronunțat hotărârile atacate, că “ar fi soluționat acțiunea , introdusă anterior intrării în vigoare a textelor mai sus menționate, în temeiul unor prevederi legale “străine” celor introduse în legea de procedură pe parcursul soluționării cauzei, cum ar fi art. 505 din C. proc. pen. pentru următoarele motive: - Temeiul de drept al admiterii acțiunii prin decizia civilă nr. 205 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă, menținută de instanța de apel, l-a constituit obligația de restabilire a situației anterioare izvorâtă din îmbogățirea fără justă cauză, sens în care prima instanță a trimis explicit la dispozițiile art. 992, art. 996, art. 1082 și art. 1084 C. civ.

Invocarea dispozițiilor art. 505 C. proc. pen. în hotărârea instanței de apel numai pentru a justifica odată în plus calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului, nu este nici în contradicție, nici străină de procedura reglementată de art. 404 2 - 404 3 C. proc. civ. Cadrul legal creat prin reglementarea dreptului material la întoarcerea executării, a dreptului la acțiune și a ipotezelor acțiunii, este doar consacrarea unui principiu dinainte existent și a căilor de realizare care nu contravin, nu derogă și nu adaugă la procedura de drept comun după care a fost soluționat litigiul de față nici în privința condițiilor de formă, nici a celor de fond.

Dimpotrivă ipoteza reglementată de art. 402 2 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și alin. (2) (adică de către instanța care a desființat titlul executoriu, sau de către instanța care a rejudecat fondul), cel îndreptățit o poate cere instanței judecătorești competente, ratifică, confirmă, faptul că acțiunea se impune a fi judecată potrivit dreptului comun. În același timp consider că instanța de casare nu avea a se pronunța din oficiu prin îndrumările date instanței de trimitere asupra cuantumului despăgubirilor, câtă vreme chestiunea nu a fost dedusă judecății nici prin motivele de recurs, nici prin punerea sa în discuție în ședință publică, în contradictoriu cu părțile.