ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1809                                                                                                        Dosar

nr.  5443/2001

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 29 martie 2000 reclamanta B.T. a chemat

în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin  Primar

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați, în solidar, să

plătească suma de 1.060.000.000 lei reprezentând contravaloarea cotei de

½ a construcției ce era situată în Constanța, la intersecția cu B-dul Mamaia,

precum și suma de 1.245.000.000 lei reprezentând contravaloarea terenului de

328,20 mp pe care se află construcția, în prezent demolată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2337 din 28 septembrie 1945 de

Tribunalul Constanța, secția a I-a, împreună cu soțul ei B.N., au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, compus din teren

în suprafață de 328,30 mp și construcții structurate pe trei nivele, pivniță,

parter cu spațiu comercial și etaj format din două apartamente pentru locuit.

Prin sentința penală nr. 282 din 12 martie 1962

pronunțată de fostul Tribunal Popular al orașului Constanța reclamanta a fost

condamnată la pedeapsa de trei luni închisoare și la confiscarea totală a

averii pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 268

28a

C.

pen. anterior, constând în deținerea ilicită a unor monede de aur, soluție

schimbată, doar parțial în recurs de  fostul Tribunal Regional Dobrogea care a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, menținând pedeapsa

complimentară a confiscării totale a averii.

În temeiul unor hotărâri judecătorești ulterioare

s-a  constatat că soțul reclamantei, numitul B.N. este proprietar asupra cotei

de ½ din imobil și s-a dispus ieșirea din indiviziune, atribuindu-se

Statului Român parterul și subsolul imobilului, iar lui B.N. etajul și anexele

gospodărești, păstrându-se starea de indiviziune cu privire  la teren.

Prin decizia penală nr. 3952 din 5 noiembrie 1999

Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul

General, a casat hotărârile penale arătate, a dispus achitarea reclamantei și

înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării totale a averii.

Referitor la situația imobilului confiscat reclamanta

a învederat că nu mai este posibilă restituirea lui în natură întrucât

construcția a fost demolată, iar terenul este ocupat în prezent de un nou

edificiu.

La data de 27 august 2000 reclamanta B.T. a

decedat, în cauză intervenind descendenții acceptanți B.G. și L.A. (certificatul

de moștenitor nr. 276 din 14 septembrie 2000 eliberat de B.N.P. – C.B., care au

înțeles să susțină și să continue acțiunea pornită de defuncta lor mamă.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 205 din 4 decembrie 2000, a admis

în parte acțiunea introdusă de B.T. și continuată de B.G. și L.A. și a obligat

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamanți a sumei de 1.766.860.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând

contravaloarea a ½ din construcția demolată ce a fost situată în

Constanța.  Au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Consiliul Local al Municipiului Constanța la plata către reclamanți

a sumei de  1.060.040.000 lei reprezentând contravaloarea a ½ din

terenul în suprafață de 328,20 mp situat în Constanța.

Soluția tribunalului a fost păstrată de Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, care, prin decizia nr. 245/C din 25 septembrie

2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Consiliul Local

Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța aceste hotărâri,

tribunalul a reținut că “desființarea titlului statului în împrejurările

evidențiate poate fi asimilată cu îndeplinirea condiției rezolutorii stabilite

de părți într-un act de transmitere a proprietății sau cu proprietatea

dobândită în temeiul unui act lovit de nulitate”, în timp ce instanța de apel a

indicat ca temei juridic al pretențiilor formulate de reclamantă și însușite de

moștenitorii legali ca fiind art. 504 și urm. C. proc. pen., ceea ce conferă

calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al

Statului, pentru cazurile în care o persoană ce a fost condamnată definitiv,

are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma

rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta

imputată ori că această faptă nu există.

Împotriva deciziei dată în apel prin care a fost

menținută sentința tribunalului în termen legal a declarat recurs pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța în baza mandatului special nr. 583.831

din 30 iulie 2001, care a invocat următoarele motive de casare: instanțele au

omis să se pronunțe, asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii;

instanțele nu au lămurit obiectul cererii de chemare în judecată, recurentul

apreciind că acțiunea promovată de  reclamantă și continuată de moștenitori nu

este una  în despăgubiri, ci o acțiune în revendicare; se reproșează

instanțelor că au schimbat nelegal temeiul juridic al acțiunii în sensul că

reclamanta a invocat ca temei art. 992 C. civ.,  iar instanțele au rezolvat

litigiul în baza art. 504-506 C. proc. pen.; instanțele au dat o interpretare

greșită prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în cauză fiind incidente

dispozițiile speciale de reparațiune cuprinse în Legea nr. 10/2001.

În majoritate, recursul este fondat, în limitele și

pentru considerentele care succed:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 2337 din 28 septembrie 1945 de Tribunalul Constanța, secția a I –a, B.T. și

B.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța   compus

din teren în suprafață de 328,30 mp și “o clădire cu pivniță, parter compus din

prăvălii și un etaj cu două apartamente pentru locuințe”.

Reclamanta B.T.  fost condamnată la trei luni

închisoare corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 268

28 a

C. pen. anterior cu

referire la art. 1, art.  2, art. 4 și art. 38 din Decretul nr. 210/1960 prin

sentința penală nr. 282 din 21 martie 1962 a fostului Tribunal Popular al

orașului Constanța, pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii fiind

menținută în recurs de fostul Tribunal Regional Dobrogea.

Prin sentința civilă nr. 4828 din 19 decembrie 1968

Judecătoria Constanța a admis acțiunea promovată de soțul reclamantei, numitul B.N.,

și s-a constatat că acesta  era proprietar asupra cotei indivize de ½ din

imobilul situat în Constanța,  restul de ½ devenind proprietatea

statului ca urmare a executării pedepsei complimentare a confiscării averii

reclamantei B.T.

Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 17 din 30

iunie 1970 a admis acțiunea promovată de B.N. și s-a dispus ieșirea din

indiviziune asupra imobilului, soțului reclamantei atribuindu-i-se etajul

imobilului din Constanța, precum și anexele gospodărești, iar Statului Român

parterul și întregul subsol, terenul de 328,30 mp urmând a fi stăpânit în

indiviziune de ambele părți.

Prin decizia nr. 3952 din 5 noiembrie 1999 Curtea

Supremă  de Justiție, secția penală, a admis recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a

casat cele două hotărâri penale date de fostul Tribunal Popular al orașului

Constanța și de fostul Tribunal Regional Dobrogea, și a înlăturat pedeapsa

complimentară a confiscării totale a averii aplicată reclamantei B.T.

Față de situația expusă mai sus se constată că

instanțele au fost investite în cauză cu soluționarea unei acțiuni civile prin

care reclamanta a cerut obligarea pârâților Statul Român și Consiliul Local al

Municipiului Constanța să-i restituie contravaloarea bunului confiscat în

procesul penal ca urmare a înlăturării (eliminării) pedepsei complimentare a

confiscării averii.

Până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000

în C. proc. civ. materia întoarcerii executării nu a fost rezolvată în mod

clar, dar doctrina și jurisprudența, pornind de la interpretarea prevederilor

art. 311 din același cod, au acceptat unanim ideea că problema întoarcerii

executării se deduce în toate acele situații în care titlul pus în executare a

fost ulterior desființat, prin exercițiul căilor de atac prevăzute de  lege,

urmând a se restabili situația anterioară executării. Aceasta  este situația

pentru demersul judiciar întreprins de reclamanta B.T. și continuat de cei doi

descendenți, situație în care  s-a executat o hotărâre definitivă referitoare

la confiscarea averii reclamantei, hotărâre care apoi a fost casată ca urmare a

admiterii recursului în anulare, cu consecința  înlăturării măsurii de

confiscare.

De principiu este că prin desființarea titlului

(hotărârea penală de confiscare a averii), creditorul (Statul Român în

favoarea  căruia s-a confiscat averea reclamantei) trebuie obligat să restituie

debitoarei (reclamantei ori moștenitorilor săi) ceea ce a luat prin executarea

hotărârilor ce ulterior au fost casate.

Dar litigiul s-a judecat în apel la data de 25

septembrie  2001, deci în plină aplicare a prevederilor art. 404

1

–

404

3

C. proc. civ. Noua reglementare procesuală, consacrată prin

O.U.G. nr. 138/2000, are darul de a acoperi lipsa unei reglementări riguroase

privitoare la întoarcerea executării. În acest scop, în Codul de procedură

civilă, s-a  introdus, după secțiunea a VI a din Capitolul I al Cărții V, o

nouă secțiune, a VI 1-a, intitulată “Întoarcerea executării”.

Potrivit textelor menționate, în toate cazurile în

care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel

interesat are dreptul la întoarcerea executării,  prin restabilirea situației

anterioară acesteia. Pe cale de consecință, textele consacră dreptul

reclamantei, care a obținut casarea hotărârilor, la desființarea executării și

restabilirea situației anterioare.

Cum instanțele au soluționat litigiul în temeiul

unor prevederi legale străine acțiunii ce a fost promovată în cauză (art. 505

și urm. C. proc. pen.), se impune admiterea recursului declarat de pârât și

reluarea judecății.

Dacă instituția întoarcerii executării este

guvernată de principiul restabilirii situației anterioare acesteia, principiu

consacrat  în adagiul “restitutio in integrum”, atunci este de datoria

instanței de control judiciar de a verifica, chiar  și din oficiu,  criteriile

avute în vedere de instanțele de fond și de apel la stabilirea cuantumului

despăgubirilor compensatorii atunci când bunul ce a format obiectul executării

nu mai poate fi restituit, din motive obiective, în  natură.

De aceea, în rejudecare, instanța de trimitere va

analiza și va hotărî cu privire la realitatea și exactitatea elementelor  și

datelor avute în vedere de expertul tehnic V.C.E. în expertiza pe care a

întocmit-o.  Este  astfel de cercetat cum expertul, folosind criterii

împrumutate din operațiuni de oferte și tranzacții în valută de pe piața

imobiliară, criterii, de altfel, imposibil de verificat, a ajuns la concluzia

că o cotă indiviză de ½ din construcțiile demolate, așa cum au fost

descrise în actul de vânzare-cumpărare din 1945, dar edificate în anul 1926,

are o valoare stabilită în octombrie  2000 de 1.766.860.000 lei, iar cota de

½ dintr-o suprafață de teren de numai 328,20 mp are o valoare de

circulație stabilită la aceeași dată de 1.060.040.000 lei.

În temeiul  aceluiași principiu al restabilirii

situației anterioare executării, instanțele de fond și de apel erau datoare să

verifice apărarea pârâților conform căreia imobilul litigios a  fost expropriat

pentru cauză de utilitate publică, iar construcțiile demolate ca o consecință a

exproprierii. Astfel, deși în adresa nr. 57325 din17 august 2000 a Primăriei

Municipiului Constanța se menționează că imobilul nu figurează în anexa la

Decretul nr. 341/1979, totuși, din înscrisurile depuse de pârâți în apel

rezultă că același imobil a fost prevăzut la pct. 142 din anexa la Decretul de

expropriere nr. 398/29 decembrie 1981, edictat pentru construirea unui număr de

308 apartamente, în blocuri de locuințe.

De aceea, în rejudecare, instanța de trimitere va

administra dovezi pentru a verifica dacă imobilul ce a fost proprietatea

codevălmașă a reclamantei B.T. a format obiect al exproprierii și al demolării

construcțiilor în baza acestui temei și, totodată, va cerceta dacă scopul

exproprierii a fost atins. Această constatare are o înrâurire hotărâtoare

asupra stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite moștenitorilor

reclamantei, deoarece, exproprierea  a reprezentat un eveniment obiectiv, și

dacă el s-a produs în adevăr, a creat aceleași efecte, fiind indiferent dacă

nemișcătorul a fost ori nu confiscat. Cu alte cuvinte, exproprierea imobilului

a produs efecte identice față de toate bunurile și persoanele expropriate prin

același decret, moștenitorii reclamantei având drept doar la despăgubirile,

actualizate, ce reclamanta le-ar fi primit din expropriere ca și cum bunul nu

ar fi făcut obiectul confiscării.

Pe cale de consecință, o situație identică generată

de  un eveniment obiectiv și de neînlăturat, nu poate crea reclamanților o

poziție patrimonială mai favorabilă față de persoanele ale căror bunuri au fost

supuse aceleași exproprieri.

Față de cele ce preced, în majoritate, recursul

pârâtului Statul Român  reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice se

privește ca fondat și urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile

pronunțate în cauză cu consecința reluării judecății în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate,

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța împotriva deciziei nr. 245 din C  din 25 septembrie 2001 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă.

Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 205

din 4 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă, și trimite cauza

pentru rejudecare la același tribunal.

Cu opinia separată a doamnei judecător care este

pentru respingerea recursului ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  7 mai

2003.

Opinie separată

Potrivit opiniei separate soluția

casării cu trimitere nu se justifică întrucât și motivul de recurs pe care s-a

întemeiat parțial soluția dată în recurs cu majoritate, anume schimbarea

nelegală a temeiului juridic al acțiunii, în sensul că reclamanta a invocat

dispozițiile art. 992 C. civ., iar instanțele au rezolvat litigiul în baza art.

504-506 C. proc. pen., este vădit nefondat pentru următoarele considerente:

- Prin acțiunea introdusă la 10 mai 2000, după

desființarea titlului executoriu în baza căruia i s-a confiscat întreaga

proprietate imobiliară preluată de stat, reclamanta B.T. a solicitat conform cu

scopul urmărit restabilirea situației anterioare executării, în modalitatea

plății echivalentului bunurilor, justificată, motivată și dovedită, de

imposibilitatea întoarcerii executării în natură prin restituirea efectivă a

bunurilor confiscate în materialitatea lor, ca urmare a demolării

construcțiilor și a indisponibilizării terenului prin construirea unor blocuri.

- Corespunzător situației juridice

create prin desființarea titlului, acțiunea a fost motivată explicit în fapt și

în drept pe dispozițiile art. 992  C. civ., invocându-se lipsa titlului și

astfel a unei cauze ce ar mai justifica legal păstrarea în continuare de către

pârâtă a bunurilor reclamantei ori a echivalentului acestora.

- Așa cum a fost legată, între

reclamanta îndreptățită la repunerea în situația anterioară și pârâtul obligat

după desființarea titlului să consimtă de bună voie la restabilirea dreptului

de proprietate al reclamantei în modalitățile legal posibile, acțiunea de față

numită în doctrina și practica juridică de “întoarcere a executării” se

constituie sub aspect procedural într-o acțiune de drept comun, supusă

condițiilor generale de formă și de fond în vigoare la data sesizării

instanței.

- Completarea Codului de procedură

civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, de la data intrării în vigoare, 2 mai 2001 cu

Secțiunea VI art. 404

1

- 404

3

sub titlul “întoarcerea

executării” nu a modificat nici temeiul de drept, nici cadrul procesual de

soluționare a litigiului început anterior.

Așa încât, consider că nu se poate

imputa instanțelor care au pronunțat hotărârile atacate, că “ar fi soluționat

acțiunea , introdusă anterior intrării în vigoare a textelor mai sus

menționate, în temeiul unor prevederi legale “străine” celor introduse în legea

de procedură pe parcursul soluționării cauzei, cum ar fi art. 505 din C. proc.

pen. pentru următoarele motive:

- Temeiul de drept al admiterii

acțiunii prin decizia civilă nr. 205 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului

Constanța, secția civilă, menținută de instanța de apel, l-a constituit

obligația de restabilire a situației anterioare izvorâtă din îmbogățirea fără

justă cauză, sens în care prima instanță a trimis explicit la dispozițiile art.

992, art. 996, art. 1082 și art. 1084  C. civ.

Invocarea dispozițiilor art. 505 C.

proc. pen. în hotărârea instanței de apel numai pentru a justifica odată în

plus calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice ca

reprezentant al Statului, nu este nici în contradicție, nici străină de

procedura reglementată de art. 404

2

- 404

3

C. proc. civ.

Cadrul legal creat prin

reglementarea dreptului material la întoarcerea executării, a dreptului la

acțiune și a ipotezelor acțiunii, este doar consacrarea unui principiu dinainte

existent și a căilor de realizare care nu contravin, nu derogă și nu adaugă la

procedura de drept comun după care a fost soluționat litigiul de față nici în

privința condițiilor de formă, nici a celor de fond.

Dimpotrivă ipoteza reglementată de

art. 402

2

alin. (3)  C. proc. civ., potrivit căreia dacă nu s-a

dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și

alin. (2) (adică de către instanța care a desființat titlul executoriu, sau de

către instanța care a rejudecat fondul), cel îndreptățit o poate cere instanței

judecătorești competente, ratifică, confirmă, faptul că acțiunea se impune a fi

judecată potrivit dreptului comun.

În același timp consider că instanța

de casare nu avea a se pronunța din oficiu prin îndrumările date instanței de

trimitere asupra cuantumului despăgubirilor, câtă vreme chestiunea nu a fost

dedusă judecății nici prin motivele de recurs, nici prin punerea sa în discuție

în ședință publică, în contradictoriu cu părțile.