ÎCCJ, Decizia nr. 291/2003

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin plângerea din 4 martie 1998,

S.C., în calitate de președinte al Sindicatului Gardienilor Publici Galați și

G.V., în calitate de consilier juridic al aceluiași sindicat, au solicitat

efectuarea de cercetări, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a președintelui Curții de Apel Galați, H.I.R., a

judecătorului-inspector I.C. și a judecătorului E.C., ambii de la Curtea de

Apel Galați, precum și a numiților C.I. și G.A., șef și respectiv consilier

juridic al Corpului Gardienilor Publici Galați, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 247 C. pen., art. 48 din Legea nr. 54/1991 și

art. 324 C. pen.

Petenții au susținut că faptele

numiților C.I. și G.A. de a formula contestație în anulare a deciziei nr. 851

din 25 noiembrie 1997 a Curții de Apel Galați, precum și a judecătorilor

menționați de a admite contestația, întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art.

247 C. pen., de împiedicare a exercițiului dreptului de liberă organizare sau

asociere sindicală prevăzută de art. 48 lit. a) din Legea nr. 54/1991, precum

și a infracțiunii de instigare publică și apologia infracțiunilor prevăzută de

art. 324 alin. (1) C. pen.

Prin rezoluția nr. 184/P/1998 din 22

aprilie 1998, Parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la

faptele reclamate.

Pentru a dispune astfel s-a apreciat

că nemulțumirea petenților, privitoare la soluția de admitere a contestației,

în lipsa unor date sau fapte care să poată fi apreciate ca elemente

constitutive ale unei infracțiuni, nu poate duce la angajarea răspunderii

penale.

Rezoluția a fost comunicată

petenților la data de 23 aprilie 1998.

Plângerea formulată de petenți

împotriva acestei rezoluții a fost respinsă de procurorul șef adjunct al

secției anticorupție, urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin rezoluția nr. 16514/6209 din 19

octombrie 1998, cu motivarea că lipsa dovezilor cu privire la săvârșirea unor

fapte penale nu poate duce la cercetarea penală a magistraților, întrucât

pronunțarea unor hotărâri judecătorești de diferite complete de judecată nu

poate angaja răspunderea penală a acestora.

Împotriva acestei din urmă rezoluții

petenții au formulat plângere.

Prin sentința nr. 9 din 8 martie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca

nefondată, reținând că în lipsa indiciilor sau datelor din care să rezulte

săvârșirea unor fapte de natură penală, plângerea petenților împotriva

rezoluției din 22 aprilie 1998, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi

penale, a fost corect respinsă.

Învestit cu soluționarea recursului

declarat împotriva acestei sentințe, Completul de 9 Judecători al Curții

Supreme de Justiție, prin decizia nr. 119 din 4 noiembrie 2002, a respins calea

de atac exercitată, ca tardiv declarată.

S-a reținut că petenții, prezenți la

dezbateri au declarat recurs împotriva sentinței pronunțate în data de 8 martie

2002, numai la 18 iunie 2002, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de

art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petenții G.V. și S.C. au formulat contestație în anulare, susținând că decizia

este netemeinică și nelegală, motivat de necitarea persoanelor la care se

referă sesizarea organelor de urmărire penală.

Contestatorii susțin că aceste

persoane trebuiau citate în cauză, iar excepția de tardivitate a declarării

recursului trebuia pusă în discuția tuturor părților, cu referire la persoanele

precizate în sesizare.

Contestația în anulare este

nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 386 C. proc. pen. au fost

reglementate 4 cazuri în care împotriva hotărârilor penale definitive se poate

face contestație în anulare.

Primul caz privește neîndeplinirea

legală a procedurii de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs.

Din modul de redactare a textului

legal menționat, cu referire la sintagma „procedura de citare a părții” rezultă

că nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de orice parte din

proces, însă numai în ceea ce privește citarea sa și exclude posibilitatea

pentru contestatori de a invoca, ca temei al contestației în anulare, nelegala

citare în recurs a altei părți.

O altă interpretare și, pe cale de

consecință, extinderea acestui caz de contestație la alte situații, este

exclusă de scopul reglementării acestui caz de contestație în anulare, care

vizează desființarea hotărârii judecătorești definitive pronunțate în lipsa

părții căreia, nefiind legal citată, i-au fost vătămate drepturi procesuale

proprii și anume dreptul de a fi prezentă la ședința de judecată și de a-și

formula apărările.

Totodată, o altă interpretare este

exclusă și de finalitatea acestei căi extraordinare de atac, constând în

repunerea părții în drepturile pierdute din cauza unui act procedural nul, în

sensul că, urmare admiterii contestației în anulare, recursul se rejudecă cu

respectarea condițiilor formale de desfășurare a judecății și cu garantarea

drepturilor procesuale, legal recunoscute.

Ca atare, invocându-se de către

contestatori necitarea altor persoane, în cauză nu este incident cazul de

contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Pe de altă parte, criticile

contestatorilor privesc lipsa dispoziției de citare a persoanelor menționate în

plângerea adresată organului de urmărire penală, ceea ce nu face obiectul nici

unuia dintre cazurile de contestație în anulare reglementate în art. 386 C.

proc. pen.

Din dispozițiile generale privind

judecata prevăzute în art. 291 alin. (1) C. proc. pen., precum și din cele ale

art. 385

11

alin. (1) și (2) din același cod, privind judecata

recursului, rezultă că dispoziția de citare privește părțile în procesul penal,

determinate prin art. 23 și art. 24 C. proc. pen.

Or, persoanele la care se referă

contestatorii, în raport de împrejurarea că împotriva acestora nu a fost pusă

în mișcare acțiunea penală, nu sunt părți în procesul penal.

A hotărî altfel, ar însemna că

plângerea prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul

Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C.

proc. pen., sesizează instanța de judecată în vederea declanșării controlului

judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror sau pe baza

dispozițiilor acestuia, este echivalentă rechizitoriului ca act de sesizare a

instanței de judecată, în sensul dispozițiilor art. 264 C. proc. pen., în

vederea realizării scopului procesului penal, așa cum acesta este reglementat

prin art. 1 din același cod.

Or, această plângere privește

exclusiv posibilitatea sesizării instanței de judecată în vederea examinării

modului de soluționare a plângerilor și contestațiilor de competența altor

organe decât a celor din cadrul autorității judecătorești și are natura

juridică a unei căi de atac.

Ca atare, primind plângerea,

instanța de judecată este investită, exclusiv, cu examinarea legalității și

temeiniciei soluției de neîncepere a procesului penal, prin prisma normelor

legale care reglementează urmărirea penală.

În consecință, instanța de judecată

nu se substituie organului de urmărire penală, așa încât excede soluționării

plângerii realizarea obiectului urmăririi penale în sensul dispozițiilor art.

200 C. proc. pen., autosesizarea și soluționarea procesului penal prin

pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau achitare, după caz.

Așadar, soluționarea plângerii,

admisibilă în principiu în raport de dispozițiile art. 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, se înscrie

strict în limitele examinării legalității și temeiniciei soluției de neîncepere

a urmăririi penale și, orice extindere, reprezintă o încălcare a legalității

procesului penal, o activitate procesuală penală realizată cu nerespectarea

legii, ceea ce apare ca inadmisibil în ordinea de drept.

Este de reținut în acest sens că,

mai mult decât în orice alt sector al activității judiciare, legiuitorul a

reglementat procesul penal precizând în cele mai mici amănunte cum să se

procedeze în soluționarea cauzelor penale.

În raport de normele legale

menționate, nu există așadar nici un temei pentru citarea persoanelor față de

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, acestea neavând calitatea de

parte în prezenta cauză ce are ca obiect exclusiv examinarea legalității și

temeiniciei soluției de neîncepere a procesului penal în raport de normele

legale care reglementează urmărirea penală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge contestația în anulare, ca nefondată. Totodată,

în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., contestatorii vor fi

obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de G.V. și S.C. împotriva deciziei nr. 119 din 4 noiembrie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, Completul de 9 judecători, ca nefondată.

În baza art. 192 alin. (2) și (4) C.

proc. pen., obligă pe contestatori să plătească statului câte 1.000.000 lei,

fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 6 octombrie 2003.