ÎCCJ, Decizia nr. 291/2003

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea din 4 martie 1998, S.C., în calitate de președinte al Sindicatului Gardienilor Publici Galați și G.V., în calitate de consilier juridic al aceluiași sindicat, au solicitat efectuarea de cercetări, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a președintelui Curții de Apel Galați, H.I.R., a judecătorului-inspector I.C. și a judecătorului E.C., ambii de la Curtea de Apel Galați, precum și a numiților C.I. și G.A., șef și respectiv consilier juridic al Corpului Gardienilor Publici Galați, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 247 C. pen., art. 48 din Legea nr. 54/1991 și art. 324 C. pen.

Petenții au susținut că faptele numiților C.I. și G.A. de a formula contestație în anulare a deciziei nr. 851 din 25 noiembrie 1997 a Curții de Apel Galați, precum și a judecătorilor menționați de a admite contestația, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 247 C. pen., de împiedicare a exercițiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală prevăzută de art. 48 lit. a) din Legea nr. 54/1991, precum și a infracțiunii de instigare publică și apologia infracțiunilor prevăzută de art. 324 alin. (1) C. pen. Prin rezoluția nr. 184/P/1998 din 22 aprilie 1998, Parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la faptele reclamate.

Pentru a dispune astfel s-a apreciat că nemulțumirea petenților, privitoare la soluția de admitere a contestației, în lipsa unor date sau fapte care să poată fi apreciate ca elemente constitutive ale unei infracțiuni, nu poate duce la angajarea răspunderii penale. Rezoluția a fost comunicată petenților la data de 23 aprilie 1998. Plângerea formulată de petenți împotriva acestei rezoluții a fost respinsă de procurorul șef adjunct al secției anticorupție, urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin rezoluția nr. 16514/6209 din 19 octombrie 1998, cu motivarea că lipsa dovezilor cu privire la săvârșirea unor fapte penale nu poate duce la cercetarea penală a magistraților, întrucât pronunțarea unor hotărâri judecătorești de diferite complete de judecată nu poate angaja răspunderea penală a acestora.

Împotriva acestei din urmă rezoluții petenții au formulat plângere. Prin sentința nr. 9 din 8 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în lipsa indiciilor sau datelor din care să rezulte săvârșirea unor fapte de natură penală, plângerea petenților împotriva rezoluției din 22 aprilie 1998, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost corect respinsă. Învestit cu soluționarea recursului declarat împotriva acestei sentințe, Completul de 9 Judecători al Curții Supreme de Justiție, prin decizia nr. 119 din 4 noiembrie 2002, a respins calea de atac exercitată, ca tardiv declarată. S-a reținut că petenții, prezenți la dezbateri au declarat recurs împotriva sentinței pronunțate în data de 8 martie 2002, numai la 18 iunie 2002, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 385 3 alin. (1) C. proc.

pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenții G.V. și S.C. au formulat contestație în anulare, susținând că decizia este netemeinică și nelegală, motivat de necitarea persoanelor la care se referă sesizarea organelor de urmărire penală. Contestatorii susțin că aceste persoane trebuiau citate în cauză, iar excepția de tardivitate a declarării recursului trebuia pusă în discuția tuturor părților, cu referire la persoanele precizate în sesizare. Contestația în anulare este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 386 C. proc. pen. au fost reglementate 4 cazuri în care împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare. Primul caz privește neîndeplinirea legală a procedurii de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs.

Din modul de redactare a textului legal menționat, cu referire la sintagma „procedura de citare a părții” rezultă că nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de orice parte din proces, însă numai în ceea ce privește citarea sa și exclude posibilitatea pentru contestatori de a invoca, ca temei al contestației în anulare, nelegala citare în recurs a altei părți. O altă interpretare și, pe cale de consecință, extinderea acestui caz de contestație la alte situații, este exclusă de scopul reglementării acestui caz de contestație în anulare, care vizează desființarea hotărârii judecătorești definitive pronunțate în lipsa părții căreia, nefiind legal citată, i-au fost vătămate drepturi procesuale proprii și anume dreptul de a fi prezentă la ședința de judecată și de a-și formula apărările.

Totodată, o altă interpretare este exclusă și de finalitatea acestei căi extraordinare de atac, constând în repunerea părții în drepturile pierdute din cauza unui act procedural nul, în sensul că, urmare admiterii contestației în anulare, recursul se rejudecă cu respectarea condițiilor formale de desfășurare a judecății și cu garantarea drepturilor procesuale, legal recunoscute. Ca atare, invocându-se de către contestatori necitarea altor persoane, în cauză nu este incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. Pe de altă parte, criticile contestatorilor privesc lipsa dispoziției de citare a persoanelor menționate în plângerea adresată organului de urmărire penală, ceea ce nu face obiectul nici unuia dintre cazurile de contestație în anulare reglementate în art. 386 C. proc.

pen. Din dispozițiile generale privind judecata prevăzute în art. 291 alin. (1) C. proc. pen., precum și din cele ale art. 385 11 alin. (1) și (2) din același cod, privind judecata recursului, rezultă că dispoziția de citare privește părțile în procesul penal, determinate prin art. 23 și art. 24 C. proc. pen. Or, persoanele la care se referă contestatorii, în raport de împrejurarea că împotriva acestora nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nu sunt părți în procesul penal. A hotărî altfel, ar însemna că plângerea prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., sesizează instanța de judecată în vederea declanșării controlului judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror sau pe baza dispozițiilor acestuia, este echivalentă rechizitoriului ca act de sesizare a instanței de judecată, în sensul dispozițiilor art. 264 C. proc.

pen., în vederea realizării scopului procesului penal, așa cum acesta este reglementat prin art. 1 din același cod. Or, această plângere privește exclusiv posibilitatea sesizării instanței de judecată în vederea examinării modului de soluționare a plângerilor și contestațiilor de competența altor organe decât a celor din cadrul autorității judecătorești și are natura juridică a unei căi de atac. Ca atare, primind plângerea, instanța de judecată este investită, exclusiv, cu examinarea legalității și temeiniciei soluției de neîncepere a procesului penal, prin prisma normelor legale care reglementează urmărirea penală. În consecință, instanța de judecată nu se substituie organului de urmărire penală, așa încât excede soluționării plângerii realizarea obiectului urmăririi penale în sensul dispozițiilor art. 200 C. proc.

pen., autosesizarea și soluționarea procesului penal prin pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau achitare, după caz. Așadar, soluționarea plângerii, admisibilă în principiu în raport de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, se înscrie strict în limitele examinării legalității și temeiniciei soluției de neîncepere a urmăririi penale și, orice extindere, reprezintă o încălcare a legalității procesului penal, o activitate procesuală penală realizată cu nerespectarea legii, ceea ce apare ca inadmisibil în ordinea de drept. Este de reținut în acest sens că, mai mult decât în orice alt sector al activității judiciare, legiuitorul a reglementat procesul penal precizând în cele mai mici amănunte cum să se procedeze în soluționarea cauzelor penale.

În raport de normele legale menționate, nu există așadar nici un temei pentru citarea persoanelor față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, acestea neavând calitatea de parte în prezenta cauză ce are ca obiect exclusiv examinarea legalității și temeiniciei soluției de neîncepere a procesului penal în raport de normele legale care reglementează urmărirea penală. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge contestația în anulare, ca nefondată. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de G.V. și S.C. împotriva deciziei nr. 119 din 4 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, Completul de 9 judecători, ca nefondată. În baza art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., obligă pe contestatori să plătească statului câte 1.000.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2003.