ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2437/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 880/ PI din 7 iunie 2000, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC R. SRL Timișoara și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Vămilor București, Vama Timișoara, să plătească reclamantei suma de 960042 dolari S.U.A. cu titlu de contravaloare tablă cupru, valorificată abuziv și neachitată reclamantei, respingând în rest pretențiile reclamantei. Pârâta a fost obligată, către reclamantă, și la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 10.845.000 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că pârâta datorează despăgubiri pentru marfa valorificată fără drept și care nu mai poate fi restituită și, referitor la capetele de cerere respinse, că nerealizarea profitului nu este rezultatul direct al faptei ilicite săvârșită de pârâtă, ci eventual, o consecință ce decurge din ansamblul activității reclamantei și, respectiv, că obligarea pârâtei la plata contravalorii taxei de timbru, pentru contestațiile adresate autorităților, vamale este nejustificată, aceasta având reglementarea specială prevăzută de procedura administrativă. Prin decizia civilă nr. 26/ A din 15 ianuarie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca tardiv introdus, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate și, ca neîntemeiat, apelul pârâtei împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia nr. 1394 din 27 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței nr. 880/2000 a Tribunalului Timiș, menținând celelalte dispoziții ale deciziei. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii pronunțate de curtea de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 63 din 14 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 880/ PI din 7 iunie 2000 a Tribunalului Timiș, pe care a modificat-o în parte, în sensul că, admițând, în parte, cererea reclamantului, a obligat-o pe pârâtă să plătească acesteia suma de 3.263.000 lei contravaloare taxe de timbru, ce se va recalcula în funcție de rata inflației, începând cu data efectuării plăților și până la data executării. A menținut celelalte dispoziții . A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamanta a obținut despăgubiri echivalente cu valoarea din factură a tablei de cupru și, fiind în măsură să stingă datoria, nu a făcut plata acesteia către furnizor nici până la data soluționării apelului; rezultă că, de fapt, datoria nici nu există, fiind, într-adevăr, stinsă prin compensație sau, în orice caz, în împrejurări asupra cărora reclamanta înțelege a păstra confidențialitatea și, deci întârzierea acesteia, nu putea să producă nici un prejudiciu reclamantei. A concluzionat că, în aceste condiții, nu se poate reține existența unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, care să fi fost cauzat prin fapta ilicită a pârâtei și, nefiind întrunite condițiile art. 998 C. civ., pretențiile de despăgubiri ale reclamantei nu puteau fi primite.

A mai reținut și că, în situația admiterii contestației formulată de reclamantă în cadrul unei proceduri cu caracter administrativ, pârâta trebuia să facă aplicarea în privința taxelor de timbru, pentru identitate de rațiune, a dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 105/1997, în vigoare la data respectivă, și, de asemenea, că, pentru o exactă desdăunare, este justificată reactualizarea sumei datorate în funcție de criteriul ratei inflației, astfel cum s-a solicitat. Referitor la cheltuielile de judecată, a reținut că acestea trebuie acordate, potrivit art. 276 C. proc. civ., numai în parte, raportat la suma în privința căreia apelul a fost admis. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele: Reclamanta critică decizia curții de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului său în baza art. 312 C. proc. civ. și, în fond, admiterea acțiunii și pentru cele două capete ale acțiunii introductive și obligarea societății pârâte la plata profitului nerealizat, în sumă de 8458 dolari S.U.A., și, respectiv, 70.000 dolari S.U.A., în echivalent la data introducerii acțiunii, reactualizat la data executării efective cu dobânzile legale, conform art. 43 C. com., art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000, executabile în condițiile art. 371 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc.

civ. De asemenea, solicită și obligarea organelor fiscale la restituirea sumei de 54.008.703 lei, reprezentând taxa de timbru, la plata căreia a fost obligată de către curtea de apel. Recurenta-reclamantă susține astfel, în esență, că atâta timp cât culpa Vămii Timișoara, în confiscarea și valorificarea sub preț a cantității de 4.229 kg tablă de cupru, a fost reținută mai întâi de Direcția Generală a Vămilor București, apoi, prin hotărârile instanțelor, și, mai ales, prin decizia de casare cu trimitere nr. 1394/2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, înseamnă că a fost stabilită, în mod irevocabil, culpa pârâtei în producerea prejudiciului și se impune și angajarea răspunderii delictuale a acesteia, conform art. 998, 999 C. civ., pentru obținerea beneficiului nerealizat, indiferent de plata efectivă a contravalorii mărfii recepționate.

Pârâta, în recursul său, invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită modificarea în parte a deciziei recurate și, rejudecând pe fond cauza, respingerea în totalitate a cererilor contestatoarei. Recurenta-pârâtă susține că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că pârâta, în privința taxelor de timbru pentru identitate de rațiune, trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 105/1997, în vigoare la data respectivă, deoarece Legea nr. 141/1997, legea specială în materie vamală și aplicabilă în speță, nu prevede o asemenea dispoziție în situația admiterii contestației. Ca atare, consideră că, admițându-se în parte cererea reclamantei, greșit a fost obligată la plata sumei de 3.263.000 lei contravaloarea taxei de timbru, recalculată în funcție de rata inflației, începând cu data efectuării plăților și până la data executării.

Recursurile nu sunt fondate potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele: În ceea ce privește recursul reclamantei. Într-adevăr, în mod corect, instanțele au reținut că pârâta datorează reclamantei despăgubiri în sumă de 9.600,42 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea tablei de cupru, reținută și valorificată abuziv, așa cum, chiar și Direcția Generală a Vămilor, a recunoscut prin admiterea contestației reclamantei, considerând-o întemeiată. Corect s-a reținut și că nelegalitatea operațiunii de valorificare nu a constat în încălcarea procedurii prescrise de lege, ci în faptul că ea s-a derulat și finalizat, în timp ce contestația reclamantei era în curs de soluționare.

Este, însă, în afara oricărui dubiu că pârâta nu datorează sumele ce fac obiectul celorlalte capete de acțiune și acestea judicios au fost respinse ca neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, s-a demonstrat, prin probele administrate, că nerealizarea profitului din operațiunile juridice de vânzare-cumpărare nu sunt rezultatul direct al săvârșirii unei fapte ilicite de către organele vamale, iar, pe de altă parte, este evident că pârâta nu poate fi răspunzătoare de lipsa de diligență sau erorile reclamantei în îndeplinirea obligațiilor contractuale pe care aceasta și le-a asumat. Prin urmare, se reține că prejudiciul a fost integral reparat prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, în sumă de 9600,42 dolari S.U.A., și acordarea daunelor în completare pentru un pretins și nedovedit profit nerealizat nu se justifică, nefiind îndeplinite cerințele art. 998 și art. 999 C. civ.

În ce privește solicitarea obligării organelor financiare la restituirea sumei achitate, reprezentând taxa de timbru, este de menționat că nu a fost motivată și este, oricum, lipsită de temei legal. Referitor la recursul pârâtei, se reține că, în mod greșit, aceasta critică hotărârea pronunțată de curtea de apel sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, pentru identitate de rațiune, conform art. 6 din Legea nr. 105/1997, respectiv a sumei de 3.263.000 lei contravaloare taxe de timbru, recalculată în funcție de rata inflației, întrucât, contestația în procedura administrativă fiind obligatorie și, în speță, cheltuielile ocazionate de soluționarea litigiului revenind în apel părții căzute în pretenții, corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. civ., prin raportare la textul legal mai sus menționat și nu la Legea nr. 141/1997, lipsită de relevanță în chestiunea aflată în discuție.

În consecință, față de considerentele mai sus arătate, reținându-se că hotărârea pronunțată de curtea de apel este legală și temeinică și că părțile nu au formulat în recurs nici un motiv întemeiat, în conformitate cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ., urmează a fi respinse ambele recursuri formulate în cauză, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de reclamanta SC R. SRL Timișoara, prin administrator C.I., și de pârâta Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor București, împotriva deciziei nr. 63 din 14 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate. IREVOCABILE. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2003.