ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 29 ianuarie 2001, SC R.I. SRL

Timișoara, a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală a Vămilor, Direcția

Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș și Administrația Financiară Trezoreria Timișoara, înființarea

popririi asupra contului, pe care Direcția Regională Vamală Interjudețeană

Timișoara îl are deschis la Trezoreria Timișoara, în vederea executării silite

a creanței, reprezentând valoarea în lei, la data plății, a sumei de 9.600,42 dolari

S.U.A., precum și a sumei de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a

arătat că, deși prin sentința nr. 880/PI din 7 iunie 2000, a Tribunalului

Timiș, secția civilă, învestită cu formulă executorie, debitoarea a fost

obligată la plata sumei menționate reprezentând contravaloarea cantității de

4.229 kg tablă, expediată de firma iugoslavă M.A., și valorificată, în mod

nelegal, de autoritatea vamală, refuză să execute de bună-voie această

obligație.

Judecătoria Timișoara, prin

Ordonanța din 5 februarie 2001, a dispus înființarea popririi asupra contului,

pe care Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara îl are deschis la Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la concurența sumei de 9.600,42 dolari

S.U.A. (sau echivalentul în lei la data plății), și de 10.845.000 lei

cheltuieli de judecată solicitate.

Ulterior, față de lipsa confirmării

înființării popririi, instanța a dispus, din nou, prin Ordonanța din 22

februarie 2001, înființarea popririi până la concurența sumei de 258.587.312

lei, precum și de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.

Același considerent a justificat și

emiterea celei de-a treia ordonanțe de înființare a popririi, la data de 15

martie 2001, asupra contului debitoarei deschis la Administrația Financiară

Trezoreria Timișoara, până la concurența sumelor menționate mai sus.

Direcția Regională Vamală

Interjudețeană Timișoara a formulat contestație la executare, arătând, pe de o

parte, că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu nu este încă

irevocabilă, cauza fiind în curs de soluționare, în recurs, pe rolul Curții

Supreme de Justiție, iar, pe de altă parte, că există riscul imposibilității

recuperării sumei menționate, în situația în care va fi necesară întoarcerea

executării silite, întrucât SC R.I. SRL Timișoara este în stare de insolvență

financiară.

Judecătoria Timișoara, prin sentința

civilă nr. 5379 din 5 aprilie 2001, a admis cererea formulată de SC R.I. SRL

Timișoara, și a validat poprirea înființată, prin Ordonanța din 15 martie 2001,

asupra contului pe care debitoarea îl are deschis la Administrația Financiară

Trezoreria Timișoara, până la concurența sumei de 258.587.312 lei, reprezentând

despăgubiri, și de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință, instanța a

invalidat popririle dispuse prin ordonanțele anterioare și a respins

contestația la executare formulată de Direcția Regională Vamală Interjudețeană

Timișoara, cu motivarea că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu

este definitivă și este învestită cu formulă executorie, iar recursul declarat,

în cauză, nu este suspensiv de executare, neputând constitui o piedică în calea

executării silite a creanței.

După un prim ciclu procesual,

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia civilă nr. 36/A din 17 ianuarie

2002, a respins apelul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană

Timișoara, și a respins, ca tardivă, cererea de aderare la apel formulată de SC

R.I. SRL Timișoara.

Instanța de apel și-a însușit

motivarea instanței de fond cu privire la netemeinicia contestației la

executare, reținând, în același timp, că pretinsa plată a sumei datoare,

invocată de debitoare, nu este dovedită.

În ce privește cererea de aderare la

apel, formulată de SC R.I. SRL Timișoara, instanța a reținut că, potrivit

prevederilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ., aceasta trebuia depusă până la

prima zi de înfățișare.

Or, în cauză, prima zi de

înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., a fost la data de 15 noiembrie

2001, fiind prorogată prin cererea de amânare formulată de apelantă la primul

termen de judecată în apel, din 18 octombrie 2001, iar cererea de aderare la

apel a fost depusă abia în ședința publică din 13 decembrie 2001, după

împlinirea termenului prevăzut prin dispozițiile legale menționate.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 2337 din 23 septembrie 2002, a admis recursul declarat

de SC R.I. SRL Timișoara, și a modificat, în parte, decizia pronunțată în apel,

în sensul obligării Direcției Regionale Vamale Interjudețeane Timișoara la plata

sumei de 2.457,6 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data plății,

reprezentând daune pentru întârzierea executării, aferente perioadei 15 martie

2001-26 noiembrie 2001.

În esență, instanța de recurs a

reținut că SC R.I. SRL Timișoara a pretins, în conformitate cu prevederile art.

404 alin. (2) C. proc. civ., acordarea de despăgubiri pentru pagubele cauzate

prin întârzierea executării titlului, precum și sancționarea debitoarei cu

amendă pentru exercitarea cu rea-credință a căilor de atac (în scopul

tergiversării executării silite), astfel că instanța de apel trebuia să se

pronunțe asupra acestor cereri, indiferent de soluția pronunțată, cu privire la

cererea de aderare la apel.

Aceeași instanță a mai reținut că

daunele pentru întârziere solicitate sunt întemeiate, întrucât debitoarea a

achitat cu întârziere suma stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, ceea

ce a produs consecințe de natură patrimonială, creditoarea neputându-și

îndeplini obligațiile decurgând din contractul încheiat cu furnizorul mărfii,

căruia îi datorează penalități de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere,

calculate la valoarea mărfii neachitate.

Pentru considerentele arătate,

instanța a obligat debitoarea, în temeiul prevederilor art. 404 alin. (2) C.

proc. civ., la plata penalităților de întârziere de 0,4% pe zi, începând cu

data de 15 martie 2001 (când s-a emis ordonanța de poprire), până la 26

noiembrie 2001 (când s-a achitat creanța).

Referindu-se la cererea privind

aplicarea unei amenzi judiciare, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite

cerințele art. 108 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut

dovada că debitoarea și-ar fi exercitat drepturile procesuale cu rea-credință.

Prin încheierea din 10 octombrie

2002, dată în camera de consiliu, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii

materiale (de calcul) strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 2237 din

23 septembrie 2002, a Curții de Apel Timișoara, în sensul că valoarea

despăgubirii datorate de debitoarea, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara,

însumează 9.830,4 dolari S.U.A., în loc de 2.457,6 dolari S.U.A., cum, în mod

eronat, s-a calculat inițial.

Considerând că decizia instanței de

recurs a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat

o soluționare greșită pe fond a pricinii, Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul art. 27 litera f) din Legea nr.

92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, în

cauză, solicitând casarea acesteia și respingerea recursului declarat de

creditoarea, SC R.I. SRL Timișoara, împotriva deciziei tribunalului.

Recursul în anulare vizează, în

esență, greșita soluționare a pretenției creditoarei, SC R.I. SRL Timișoara, de

a i se acorda, de către debitoare, despăgubiri (daune interese) pentru

întârzierea executării titlului, reclamată în dosarul Tribunalului Timiș , prin

cererea de aderare la apel.

Cu privire la acest aspect, se

invocă patru critici, după cum urmează:

Printr-o primă critică, se susține

că instanța de recurs, acordând, prin soluția pronunțată, daune interese

creditoarei, SC R.I. SRL Timișoara, care le reclamase, nu în fața primei

instanțe, ci, prin cererea de aderare la apel făcută în fața tribunalului, la

termenul din 13 decembrie 2001, a încălcat prevederile art. 294 C. proc. civ.,

care reglementează principiul inadmisibilității cererilor noi în apel.

Critica este întemeiată.

Potrivit prevederilor art. 404 alin.

(2) C. proc. civ., „în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi

obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea

executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi

obligat și la plata unei amenzi de la 500.000 la 7.000.000 lei”.

Cererea, având ca obiect despăgubirile

menționate, poate fi formulată doar în fața instanței de executare (care se

pronunță, prin aceeași hotărâre, atât asupra contestației la executare, cât și

cu privire la cererea de despăgubiri), sau, în mod excepțional, direct în apel,

în condițiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (respectiv, dacă se

solicită dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri

ivite după darea hotărârii primei instanțe).

Datorită funcției fundamentale a

instanței de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei

instanțe cu privire la pretențiile care au fost aduse în fața acesteia, art. 294

C. proc. civ. reglementează principiul inadmisibilității cererilor noi în apel,

respectiv interdicția valorificării unor pretenții direct în fața instanței de

apel (cu excluderea primului grad de jurisdicție), iar prevederile art. 404 alin.

(2) C. proc. civ. nu derogă de la acest principiu.

Ca atare, instanța de apel,

procedând la rejudecarea în fond a litigiului, nu poate reaborda fondul nici

ultra

apellatum

, peste ceea ce s-a apelat, nici

ultra iudicati

, peste ceea

ce s-a judecat deja la nivelul primei instanțe.

În cauză, SC R.I. SRL Timișoara nu a

formulat cererea de despăgubiri în fața instanței de executare, ci abia prin

cererea de aderare la apel, depusă în ședința publică din 13 decembrie 2001.

Or, cererea de aderare la apel

trebuie să întrunească toate condițiile de fond și formă ale apelului,

întrucât, în realitate, aderarea la apel nu este decât o varietate de apel.

În consecință, prin aderarea la apel,

nu se poate trece dincolo de limitele efectului devolutiv al apelului, astfel

încât intimatul care formulează o asemenea cerere nu poate pune în discuție, pe

această cale, direct în fața instanței de apel, altceva decât ceea ce s-a judecat

în fața primei instanțe.

Având în vedere că daunele interese

solicitate de SC R.I. SRL Timișoara, prin cererea de aderare la apel, nu au

format obiectul judecății în fața primei instanțe și nici nu se încadrează în

categoria dobânzilor, ratelor, veniturilor sau altor despăgubiri, reglementate

prin art. 294 alin. (2) C. proc. civ., reiese că soluția pronunțată de instanța

de recurs, prin care ele au fost acordate în sensul cerut, este dată cu

încălcarea esențială a principiului inadmisibilității cererilor noi în apel,

consacrat prin textul legal menționat.

Prin cea de a doua critică,

Procurorul General reproșează instanței de recurs că, prin decizia dată, a

încălcat prevederile art. 293 alin. (1) fraza a II-a C. proc. civ.

Și această critică este fondată.

Potrivit art. 293 alin. (1) fraza a

II-a C. proc. civ., cererea de aderare la apel se poate face doar până la prima

zi de înfățișare.

În cauză, SC R.I. SRL Timișoara a

depus cererea de aderare la apel în ședința publică din 13 decembrie 2001, după

prima zi de înfățișare în apel (care a fost data de 15 noiembrie 2001, ca

urmare a prorogării, prin cererea de amânare formulată de apelantă la primul

termen de judecată din 18 octombrie 2001).

Ca atare, în mod corect instanța de

apel a respins cererea de aderare la apel ca fiind tardivă, iar soluția

instanței de recurs, prin care se confirmă tardivitatea, dar, totuși, se

soluționează pe fond pretențiile ce formează obiectul aderării tardive la apel,

apare ca fiind nelegală și contradictorie.

Critica a treia din recursul în

anulare vizează nelegalitatea deciziei pronunțate, sub aspectul încălcării

prevederilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ.

Critica este fondată.

Potrivit art. 312 alin. (4) C. proc.

civ., în cazul în care instanța, a cărei hotărâre este recurată, a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare,

trimite cauza, spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată.

Menirea acestei soluții legislative

este aceea de a se respecta principiul celor două grade de jurisdicție, singura

cale, în situația evocată, fiind aceea a trimiterii cauzei la instanța

inferioară, pentru a se pronunța ea însăși, mai întâi, asupra chestiunii

litigioase deduse judecății.

Or, prin hotărârea criticată,

instanța a soluționat pentru prima oară, în recurs, pretențiile formulate de SC

R.I. SRL Timișoara, răpind părții adverse posibilitatea de a exercita căile de

atac firești împotriva hotărârii pronunțate în defavoarea sa.

Prin cea de a patra critică, se

susține că hotărârea instanței de recurs, nelegală pentru deficiențele

procedurale menționate mai sus, este și vădit netemeinică, întrucât a fost

pronunțată în lipsa unor probe edificatoare din care să rezulte dacă

într-adevăr SC R.I. SRL Timișoara a plătit penalitățile de întârziere,

reclamate prin cererea de aderare la apel.

Se mai susține că instanța de

recurs, administrând probe, altele decât înscrisurile, a încălcat și

prevederile art. 305 C. proc. civ.

Critica este evident fondată.

Se constată, sub acest aspect, că

instanța a ignorat faptul că, în cadrul litigiului de fond (soluționat prin

sentința civilă nr. 880/PI din 7 iunie 2000, titlu executoriu în cauză), SC R.I.

SRL Timișoara a mai solicitat asemenea despăgubiri, care i-au fost respinse, pe

considerentul că profitul nerealizat invocat nu este rezultatul direct al

săvârșirii faptei ilicite.

Ca atare, instanța nu putea admite o

nouă cerere având ca obiect penalitățile de întârziere rezultate din contractul

încheiat cu furnizorul de tablă, decât în situația în care s-ar fi dovedit că

între fapta ilicită (valorificarea nelegală a mărfii de către autoritatea

vamală) și pretinsele penalități de întârziere există raport de cauzalitate.

Pe de altă parte, însă, este de

reținut că instanța de recurs nu putea administra probe în acest sens (cu

excepția înscrisurilor), operând interdicția prevăzută prin art. 305 C. proc.

civ.

Ca atare, chiar dacă s-ar face

abstracție de faptul că, în cauză, s-au încălcat norme imperative de procedură,

este de necontestat însă, că, pe fond, soluția este lipsită de bază probatorie,

întrucât SC R.I. SRL Timișoara nu a dovedit îndeplinirea cerințelor legale

necesare antrenării răspunderii civile delictuale (care constituie temeiul

pretențiilor sale).

Faptul că decizia instanței de

recurs s-a vădit a fi, pentru considerentele arătate, esențial nelegală și

vădit netemeinică, impune, prin consecință, constatarea că încheierea din 10

octombrie 2002, a aceleiași instanțe, prin care a fost admisă cererea de

îndreptare a unei erori materiale strecurată în decizie, formulată de

creditoare, a rămas fără obiect.

Recursul în anulare declarat, în

cauză, fiind, așadar, întemeiat, sub toate aspectele, urmează să fie admis, în

sensul modificării deciziei criticate, prin respingerea recursului creditoarei

declarat împotriva deciziei nr. 36 din 17 ianuarie 2002, a Tribunalului Timiș,

secția civilă, și respingerea, ca rămasă fără obiect, a cererii de îndreptare a

erorii materiale, formulată de aceeași parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

în anulare declarat de Procurorul Generala la Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 2237 din 23 septembrie 2002, a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, și a încheierii din 10 octombrie 2002,

a aceleiași curți, din dosarul nr. 2335/2002.

Modifică decizia și încheierea

menționate, în sensul că respinge recursul declarat de reclamanta, SC R.I. SRL

Timișoara, împotriva deciziei nr. 36 din 17 ianuarie 2002, a Tribunalului

Timiș, secția civilă.

Respinge cererea de îndreptare a

erorii materiale formulată de aceeași reclamantă ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 27 februarie 2004.