ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 29 ianuarie 2001, SC R.I. SRL Timișoara, a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală a Vămilor, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Administrația Financiară Trezoreria Timișoara, înființarea popririi asupra contului, pe care Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara îl are deschis la Trezoreria Timișoara, în vederea executării silite a creanței, reprezentând valoarea în lei, la data plății, a sumei de 9.600,42 dolari S.U.A., precum și a sumei de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că, deși prin sentința nr. 880/PI din 7 iunie 2000, a Tribunalului Timiș, secția civilă, învestită cu formulă executorie, debitoarea a fost obligată la plata sumei menționate reprezentând contravaloarea cantității de 4.229 kg tablă, expediată de firma iugoslavă M.A., și valorificată, în mod nelegal, de autoritatea vamală, refuză să execute de bună-voie această obligație. Judecătoria Timișoara, prin Ordonanța din 5 februarie 2001, a dispus înființarea popririi asupra contului, pe care Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara îl are deschis la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la concurența sumei de 9.600,42 dolari S.U.A. (sau echivalentul în lei la data plății), și de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată solicitate.

Ulterior, față de lipsa confirmării înființării popririi, instanța a dispus, din nou, prin Ordonanța din 22 februarie 2001, înființarea popririi până la concurența sumei de 258.587.312 lei, precum și de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată. Același considerent a justificat și emiterea celei de-a treia ordonanțe de înființare a popririi, la data de 15 martie 2001, asupra contului debitoarei deschis la Administrația Financiară Trezoreria Timișoara, până la concurența sumelor menționate mai sus. Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara a formulat contestație la executare, arătând, pe de o parte, că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu nu este încă irevocabilă, cauza fiind în curs de soluționare, în recurs, pe rolul Curții Supreme de Justiție, iar, pe de altă parte, că există riscul imposibilității recuperării sumei menționate, în situația în care va fi necesară întoarcerea executării silite, întrucât SC R.I.

SRL Timișoara este în stare de insolvență financiară. Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 5379 din 5 aprilie 2001, a admis cererea formulată de SC R.I. SRL Timișoara, și a validat poprirea înființată, prin Ordonanța din 15 martie 2001, asupra contului pe care debitoarea îl are deschis la Administrația Financiară Trezoreria Timișoara, până la concurența sumei de 258.587.312 lei, reprezentând despăgubiri, și de 10.845.000 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, instanța a invalidat popririle dispuse prin ordonanțele anterioare și a respins contestația la executare formulată de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, cu motivarea că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu este definitivă și este învestită cu formulă executorie, iar recursul declarat, în cauză, nu este suspensiv de executare, neputând constitui o piedică în calea executării silite a creanței.

După un prim ciclu procesual, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin decizia civilă nr. 36/A din 17 ianuarie 2002, a respins apelul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, și a respins, ca tardivă, cererea de aderare la apel formulată de SC R.I. SRL Timișoara. Instanța de apel și-a însușit motivarea instanței de fond cu privire la netemeinicia contestației la executare, reținând, în același timp, că pretinsa plată a sumei datoare, invocată de debitoare, nu este dovedită. În ce privește cererea de aderare la apel, formulată de SC R.I. SRL Timișoara, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ., aceasta trebuia depusă până la prima zi de înfățișare.

Or, în cauză, prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., a fost la data de 15 noiembrie 2001, fiind prorogată prin cererea de amânare formulată de apelantă la primul termen de judecată în apel, din 18 octombrie 2001, iar cererea de aderare la apel a fost depusă abia în ședința publică din 13 decembrie 2001, după împlinirea termenului prevăzut prin dispozițiile legale menționate. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 2337 din 23 septembrie 2002, a admis recursul declarat de SC R.I. SRL Timișoara, și a modificat, în parte, decizia pronunțată în apel, în sensul obligării Direcției Regionale Vamale Interjudețeane Timișoara la plata sumei de 2.457,6 dolari S.U.A.

sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând daune pentru întârzierea executării, aferente perioadei 15 martie 2001-26 noiembrie 2001. În esență, instanța de recurs a reținut că SC R.I. SRL Timișoara a pretins, în conformitate cu prevederile art. 404 alin. (2) C. proc. civ., acordarea de despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării titlului, precum și sancționarea debitoarei cu amendă pentru exercitarea cu rea-credință a căilor de atac (în scopul tergiversării executării silite), astfel că instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra acestor cereri, indiferent de soluția pronunțată, cu privire la cererea de aderare la apel.

Aceeași instanță a mai reținut că daunele pentru întârziere solicitate sunt întemeiate, întrucât debitoarea a achitat cu întârziere suma stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, ceea ce a produs consecințe de natură patrimonială, creditoarea neputându-și îndeplini obligațiile decurgând din contractul încheiat cu furnizorul mărfii, căruia îi datorează penalități de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii neachitate. Pentru considerentele arătate, instanța a obligat debitoarea, în temeiul prevederilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., la plata penalităților de întârziere de 0,4% pe zi, începând cu data de 15 martie 2001 (când s-a emis ordonanța de poprire), până la 26 noiembrie 2001 (când s-a achitat creanța).

Referindu-se la cererea privind aplicarea unei amenzi judiciare, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 108 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada că debitoarea și-ar fi exercitat drepturile procesuale cu rea-credință. Prin încheierea din 10 octombrie 2002, dată în camera de consiliu, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale (de calcul) strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 2237 din 23 septembrie 2002, a Curții de Apel Timișoara, în sensul că valoarea despăgubirii datorate de debitoarea, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, însumează 9.830,4 dolari S.U.A., în loc de 2.457,6 dolari S.U.A., cum, în mod eronat, s-a calculat inițial.

Considerând că decizia instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită pe fond a pricinii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul art. 27 litera f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, în cauză, solicitând casarea acesteia și respingerea recursului declarat de creditoarea, SC R.I. SRL Timișoara, împotriva deciziei tribunalului. Recursul în anulare vizează, în esență, greșita soluționare a pretenției creditoarei, SC R.I. SRL Timișoara, de a i se acorda, de către debitoare, despăgubiri (daune interese) pentru întârzierea executării titlului, reclamată în dosarul Tribunalului Timiș , prin cererea de aderare la apel.

Cu privire la acest aspect, se invocă patru critici, după cum urmează: Printr-o primă critică, se susține că instanța de recurs, acordând, prin soluția pronunțată, daune interese creditoarei, SC R.I. SRL Timișoara, care le reclamase, nu în fața primei instanțe, ci, prin cererea de aderare la apel făcută în fața tribunalului, la termenul din 13 decembrie 2001, a încălcat prevederile art. 294 C. proc. civ., care reglementează principiul inadmisibilității cererilor noi în apel. Critica este întemeiată. Potrivit prevederilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., „în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi de la 500.000 la 7.000.000 lei”.

Cererea, având ca obiect despăgubirile menționate, poate fi formulată doar în fața instanței de executare (care se pronunță, prin aceeași hotărâre, atât asupra contestației la executare, cât și cu privire la cererea de despăgubiri), sau, în mod excepțional, direct în apel, în condițiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (respectiv, dacă se solicită dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe). Datorită funcției fundamentale a instanței de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile care au fost aduse în fața acesteia, art. 294 C. proc. civ. reglementează principiul inadmisibilității cererilor noi în apel, respectiv interdicția valorificării unor pretenții direct în fața instanței de apel (cu excluderea primului grad de jurisdicție), iar prevederile art. 404 alin. (2) C. proc.

civ. nu derogă de la acest principiu. Ca atare, instanța de apel, procedând la rejudecarea în fond a litigiului, nu poate reaborda fondul nici ultra apellatum , peste ceea ce s-a apelat, nici ultra iudicati , peste ceea ce s-a judecat deja la nivelul primei instanțe. În cauză, SC R.I. SRL Timișoara nu a formulat cererea de despăgubiri în fața instanței de executare, ci abia prin cererea de aderare la apel, depusă în ședința publică din 13 decembrie 2001. Or, cererea de aderare la apel trebuie să întrunească toate condițiile de fond și formă ale apelului, întrucât, în realitate, aderarea la apel nu este decât o varietate de apel. În consecință, prin aderarea la apel, nu se poate trece dincolo de limitele efectului devolutiv al apelului, astfel încât intimatul care formulează o asemenea cerere nu poate pune în discuție, pe această cale, direct în fața instanței de apel, altceva decât ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe.

Având în vedere că daunele interese solicitate de SC R.I. SRL Timișoara, prin cererea de aderare la apel, nu au format obiectul judecății în fața primei instanțe și nici nu se încadrează în categoria dobânzilor, ratelor, veniturilor sau altor despăgubiri, reglementate prin art. 294 alin. (2) C. proc. civ., reiese că soluția pronunțată de instanța de recurs, prin care ele au fost acordate în sensul cerut, este dată cu încălcarea esențială a principiului inadmisibilității cererilor noi în apel, consacrat prin textul legal menționat. Prin cea de a doua critică, Procurorul General reproșează instanței de recurs că, prin decizia dată, a încălcat prevederile art. 293 alin. (1) fraza a II-a C. proc.

civ. Și această critică este fondată. Potrivit art. 293 alin. (1) fraza a II-a C. proc. civ., cererea de aderare la apel se poate face doar până la prima zi de înfățișare. În cauză, SC R.I. SRL Timișoara a depus cererea de aderare la apel în ședința publică din 13 decembrie 2001, după prima zi de înfățișare în apel (care a fost data de 15 noiembrie 2001, ca urmare a prorogării, prin cererea de amânare formulată de apelantă la primul termen de judecată din 18 octombrie 2001). Ca atare, în mod corect instanța de apel a respins cererea de aderare la apel ca fiind tardivă, iar soluția instanței de recurs, prin care se confirmă tardivitatea, dar, totuși, se soluționează pe fond pretențiile ce formează obiectul aderării tardive la apel, apare ca fiind nelegală și contradictorie.

Critica a treia din recursul în anulare vizează nelegalitatea deciziei pronunțate, sub aspectul încălcării prevederilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ. Critica este fondată. Potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în cazul în care instanța, a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza, spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată. Menirea acestei soluții legislative este aceea de a se respecta principiul celor două grade de jurisdicție, singura cale, în situația evocată, fiind aceea a trimiterii cauzei la instanța inferioară, pentru a se pronunța ea însăși, mai întâi, asupra chestiunii litigioase deduse judecății.

Or, prin hotărârea criticată, instanța a soluționat pentru prima oară, în recurs, pretențiile formulate de SC R.I. SRL Timișoara, răpind părții adverse posibilitatea de a exercita căile de atac firești împotriva hotărârii pronunțate în defavoarea sa. Prin cea de a patra critică, se susține că hotărârea instanței de recurs, nelegală pentru deficiențele procedurale menționate mai sus, este și vădit netemeinică, întrucât a fost pronunțată în lipsa unor probe edificatoare din care să rezulte dacă într-adevăr SC R.I. SRL Timișoara a plătit penalitățile de întârziere, reclamate prin cererea de aderare la apel. Se mai susține că instanța de recurs, administrând probe, altele decât înscrisurile, a încălcat și prevederile art. 305 C. proc.

civ. Critica este evident fondată. Se constată, sub acest aspect, că instanța a ignorat faptul că, în cadrul litigiului de fond (soluționat prin sentința civilă nr. 880/PI din 7 iunie 2000, titlu executoriu în cauză), SC R.I. SRL Timișoara a mai solicitat asemenea despăgubiri, care i-au fost respinse, pe considerentul că profitul nerealizat invocat nu este rezultatul direct al săvârșirii faptei ilicite. Ca atare, instanța nu putea admite o nouă cerere având ca obiect penalitățile de întârziere rezultate din contractul încheiat cu furnizorul de tablă, decât în situația în care s-ar fi dovedit că între fapta ilicită (valorificarea nelegală a mărfii de către autoritatea vamală) și pretinsele penalități de întârziere există raport de cauzalitate.

Pe de altă parte, însă, este de reținut că instanța de recurs nu putea administra probe în acest sens (cu excepția înscrisurilor), operând interdicția prevăzută prin art. 305 C. proc. civ. Ca atare, chiar dacă s-ar face abstracție de faptul că, în cauză, s-au încălcat norme imperative de procedură, este de necontestat însă, că, pe fond, soluția este lipsită de bază probatorie, întrucât SC R.I. SRL Timișoara nu a dovedit îndeplinirea cerințelor legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale (care constituie temeiul pretențiilor sale). Faptul că decizia instanței de recurs s-a vădit a fi, pentru considerentele arătate, esențial nelegală și vădit netemeinică, impune, prin consecință, constatarea că încheierea din 10 octombrie 2002, a aceleiași instanțe, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a unei erori materiale strecurată în decizie, formulată de creditoare, a rămas fără obiect.

Recursul în anulare declarat, în cauză, fiind, așadar, întemeiat, sub toate aspectele, urmează să fie admis, în sensul modificării deciziei criticate, prin respingerea recursului creditoarei declarat împotriva deciziei nr. 36 din 17 ianuarie 2002, a Tribunalului Timiș, secția civilă, și respingerea, ca rămasă fără obiect, a cererii de îndreptare a erorii materiale, formulată de aceeași parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul Generala la Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 2237 din 23 septembrie 2002, a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, și a încheierii din 10 octombrie 2002, a aceleiași curți, din dosarul nr. 2335/2002. Modifică decizia și încheierea menționate, în sensul că respinge recursul declarat de reclamanta, SC R.I. SRL Timișoara, împotriva deciziei nr. 36 din 17 ianuarie 2002, a Tribunalului Timiș, secția civilă. Respinge cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de aceeași reclamantă ca rămasă fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2004.