ÎCCJ, Decizia nr. 90/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 90/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 12 februarie 2001,

reclamantul L.A. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie

obligat să plătească acestuia 4.000.000 lei daune materiale și 25.000 dolari

SUA, la cursul de schimb de la data plății, reprezentând daune morale.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că prin rechizitoriul nr. 331/P/1998 din 25 ianuarie 1999 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Constanța a fost trimis în judecată pentru

complicitate la infracțiunea de contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen.

raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997.

În cursul urmăririi penale a fost

arestat preventiv în perioada 4 ianuarie 1999 - 8 aprilie 1999.

Prin sentința penală nr. 736 din 8

aprilie 1999 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 319

din 20 aprilie 2000 a Curții de Apel Constanța, acesta a fost achitat în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru

infracțiunea de complicitate la contrabandă, pentru care a fost trimis în

judecată, reținându-se că fapta nu există.

Prejudiciul material privește

cheltuielile ocazionate de încheierea contractelor de asistență juridică.

Reclamantul a mai arătat că, în

afara prejudiciului material, a suferit și un prejudiciu moral, ca urmare a

lipsirii de libertate, în mod nedrept, pe o perioadă de 3 luni. Dauna morală

constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, lipsirea de

libertate fiind de natură a-i produce acestuia suferințe pe plan moral, social

și profesional.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Prin sentința nr. 250 din 9 aprilie

2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de către reclamantul L.A. și a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească acestuia echivalentul în lei a sumei de 15.000

dolari SUA cu titlu de daune morale.

Celelalte pretenții au fost respinse

ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituția României, statul

român răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate de

erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Prevederea constituțională își

găsește aplicabilitatea în situațiile reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Incidența dispozițiilor art. 504

alin. (2) C. proc. pen. intervine dacă se constată că au survenit cazurile de

scoatere de sub urmărire sau achitare prevăzute de art. 10 lit. a) sau c din

același cod.

Dreptul la viață, dreptul la

integritatea fizică și psihică a persoanei, precum și inviolabilitatea

libertății individuale și a siguranței acesteia sunt garantate prin art. 15

pct. 1, art. 22 și art. 23 din Constituția României.

Totodată, sunt ocrotite onoarea,

reputația, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale

persoanei.

Atingerile aduse acestor drepturi și

libertăți, precum și atributelor fundamentale ale persoanei pot cauza

prejudicii morale și materiale pe care, în caz de cercetare nelegală și

netemeinică, statul este obligat să le suporte, în temeiul art. 504 alin. (2)

C. proc. pen. și sunt o garanție că autoritățile statului, prin care se

înfăptuiește actul de justiție, vor respecta aceste drepturi și libertăți

fundamentale.

În justificarea și aprecierea prejudiciului

suportat de reclamant, urmare a luării față de acesta a măsurii arestării

preventive pe o perioadă de trei luni, pentru comiterea unei infracțiuni, în

raport de care s-a stabilit definitiv, prin hotărâre judecătorească, că fapta

nu există, instanța a examinat dacă s-a adus atingere drepturilor și

libertăților fundamentale ale persoanei și în ce măsură au fost lezate, plecând

de la gravitatea faptei imputate, poziția socială, pregătirea profesională,

funcția ocupată și durata măsurii arestării preventive.

Reclamantul L.A. a fost comisionar

vamal la o firmă de agenturare. Acesta a fost acuzat că, în complicitate cu doi

lucrători vamali, a prezentat la autoritatea vamală documente false, pentru a

introduce ilegal în țară 3 containere cu țigări.

S-a adus atingere onoarei,

reputației și demnității reclamantului în mod netemeinic, întrucât prin luarea

măsurii arestării preventive s-a apreciat că există indicii temeinice cu

privire la săvârșirea faptei, așa încât, în mod eronat, acesta a fost calificat

ca infractor.

Totodată, s-a adus atingere

prestigiului profesional, în raport de împrejurarea că măsura arestării s-a

dispus pentru fapte în legătură cu serviciul, fiind astfel expus disprețului

colegilor de muncă și altor persoane cu care avea relații de serviciu. În

același timp, reclamantul a fost pus în imposibilitate de a-și exercita dreptul

la muncă.

De asemenea, în perioada detenției,

reclamantul a fost lipsit de modul de viață obișnuit, de relațiile cu colegii

și prietenii, fiind obligat să suporte condiții improprii de igienă și hrană.

Toate aceste atingeri au condus,

indubitabil, la suportarea unor suferințe psihice, accentuate de perioada

relativ lungă de deținere, consecințele acestor suferințe putând fi înlăturate

prin acordarea unor despăgubiri bănești care să îi asigure reclamantului

resursele financiare necesare reluării modului de viață obișnuit, a

desfășurării acelor activități de care a fost lipsit în perioada arestării

preventive, de reluare a activității profesionale, de recâștigare a încrederii

colegilor de muncă și de implicare în viața socială.

S-a mai reținut că reclamantul nu a

probat afectarea sănătății fizice, fapt pentru care despăgubirile solicitate cu

această justificare se vor respinge.

Totodată, cu referire la daunele

materiale, s-a reținut că despăgubirile civile reprezentând onorariul de avocat

nu pot fi acordate, deoarece aceste cheltuieli au fost ocazionate de procesul

penal în care a fost implicat și nu reprezintă costul asistenței juridice pe

durata arestării preventive.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, prin decizia nr. 248/C din 10 octombrie 2001, a admis apelul declarat

de către reclamant și a schimbat sentința atacată în sensul obligării pârâtului

și la plata sumei de 4.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și încă

10.000 dolari SUA daune morale.

Prin aceeași hotărâre, apelul

declarat de către pârât a fost respins, ca nefondat.

Pentru a respinge apelul declarat de

către pârât, instanța de apel a reținut că în mod greșit se susține că

prejudiciile de natură nepatrimonială produse reclamantului nu ar fi evaluabile

în bani.

Pentru a admite apelul declarat de

către reclamant, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a

stabilit corect cu privire la toate atingerile aduse personalității acestuia,

însă în mod eronat a defalcat prejudiciul moral solicitat pe daune pentru

afectarea stării fizice și daune pentru afectarea stării psihice.

Totodată, instanța de apel a reținut

că nu sunt motive de apreciere în sensul reducerii daunelor morale ce au fost

solicitate de către reclamant.

S-a mai reținut că, cele trei

contracte de asistență juridică au fost încheiate anterior măsurii liberării

reclamantului, ceea ce dovedește asistarea sa în procesul penal, inclusiv în

perioada arestării preventive.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâtul a declarat recurs, susținând că în mod greșit a fost obligat la plată.

Astfel, cu privire la daunele materiale, s-a susținut că cele trei contracte nu

au precizat obiectul asistenței, iar cu referire la daunele morale, s-a arătat

că acestea nu sunt cuantificabile și supuse reparării.

Prin decizia nr. 1024 din 12 martie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de

către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia

atacată, a admis apelul declarat de către aceeași parte și a stabilit cuantumul

daunelor morale la suma de 150.000.000 lei.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că simpla afirmare a

unui prejudiciu nu îndreptățește satisfacția prin echivalent bănesc, instanța

fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale,

corespunzător suferinței psihice efective a victimei.

Totodată, apare ca inadmisibil să se

producă o îmbogățire fără justă cauză pe calea unei astfel de cereri în

justiție.

Or, în cauză simpla afirmație a

reclamantului că urmare a detenției a suferit o puternică traumă psihică nu are

nici o relevanță, cât timp nu a fost probată.

Pe de altă parte, raportat la

nivelul venitului mediu pe economie a persoanelor încadrate în muncă timp de un

an, daunele morale acordate apar ca disproporționate.

S-a mai arătat că statutul

profesional și social al reclamantului, ulterior arestării preventive nu a

suferit nici o modificqre, iar faptul apariției unor articole în presă, nu

probează prin el însuși știrbirea prestigiului și reputației.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunțate în

cauză și trimiterea dosarului primei instanțe în vederea rejudecării cererii

reclamantului L.A.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept,

are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură

preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată,

stabilindu-se că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În cauză s-a făcut dovada luării

măsurii arestării preventive în ce-l privește pe reclamant și ulterior,

achitarea acestuia ca urmare a stabilirii că fapta imputată nu exista.

Totodată, nu s-a dovedit că

reclamantul, în cursul urmăririi penale a încercat să îngreuneze aflarea

adevărului.

Ca atare, în temeiul dispoziției

legale menționate, în mod judicios instanțele au reținut că reclamantul are

dreptul la repararea pagubei pentru luarea pe nedrept a măsurii arestării

preventive.

Critica hotărârilor pronunțate în

cauză, formulată prin recursul în anulare, privește pronunțarea acestora cu

încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul

neîndeplinirii obligației de a administra un probatoriu pertinent și

concludent, în vederea determinării justeței și temeiniciei cererii formulate

de către reclamant.

Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 al

Convenției europeane a drepturilor omului și libertăților fundamentale a fost

reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară în sensul că,

atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este

despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.

În dreptul nostru intern, prin art.

504 alin. (2) C. proc. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a

persoanei împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior,

pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiași articol, aceasta a fost

scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Reglementând dreptul la reparație,

dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menționat nu a fost

stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluționarea cererilor

întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele

Codului civil, art. 998 și art. 999 care, prin dispoziții de principiu,

concepute în termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a

realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei.

Dispozițiile legale menționate nu

fac distincție între prejudiciul material și prejudiciul moral, ambele fiind

supuse reparării.

Sub aspectul întinderii

prejudiciului suferit, este de reținut că prejudiciul material poate fi

cuantificat potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ. care stabilesc că acesta

cuprinde pierderea suferită și beneficiul nerealizat. În consecință, în măsura

în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi

acordate în limita celor două componente.

Cu privire la prejudiciul moral

suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care

influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții persoanei.

Aceeași măsură luată pe nedrept

afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, așa încât

cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului

material și nici nu este în funcție de gravitatea în sine a măsurii preventive

luate pe nedrept, ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.

Această apreciere privește aplicarea criteriilor referitoare la consecințele

negative, certe, însă nu palpabile și nici identice, suferite de cel în cauză

în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost

lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și

socială.

Ca atare, pentru ca instanța să

poată aplica aceste criterii, apare necesar într-adevăr ca cel ce pretinde

daunele morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte

în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura

luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce

urmează să compenseze prejudiciul suferit.

Or, în cauză, reclamantul a

evidențiat prin acțiunea formulată împrejurările, de genul criteriilor

menționate, pentru care a solicitat daunele morale.

Așa fiind, se constată că instanțele

de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluțiile

pronunțate fiind susținute de materialul probator administrat, așa încât

critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, în lipsa unor

criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să compenseze

prejudiciul moral nu se poate constata o încălcare esențială a legii care să fi

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Este de reținut că, stabilind

cuantumul daunelor morale, instanța de recurs a pronunțat o soluție temeinică,

corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul

intern, cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit

căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport de

principiile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

raportat la diferențierea naturală și condiționarea socială a personalității

umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul

venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare

prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul în

anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 250 din 9 aprilie 2001 a Tribunalului

Constanța, secția civilă, deciziei nr. 248/C din 10 octombrie 2001 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă și deciziei nr. 1024 din 12 martie 2002 a Curții

Supreme de Justiție, secția civilă, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.