ÎCCJ, Decizia nr. 90/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 februarie 2001, reclamantul L.A. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 4.000.000 lei daune materiale și 25.000 dolari SUA, la cursul de schimb de la data plății, reprezentând daune morale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 331/P/1998 din 25 ianuarie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracțiunea de contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997.

În cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv în perioada 4 ianuarie 1999 - 8 aprilie 1999. Prin sentința penală nr. 736 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 319 din 20 aprilie 2000 a Curții de Apel Constanța, acesta a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea de complicitate la contrabandă, pentru care a fost trimis în judecată, reținându-se că fapta nu există. Prejudiciul material privește cheltuielile ocazionate de încheierea contractelor de asistență juridică. Reclamantul a mai arătat că, în afara prejudiciului material, a suferit și un prejudiciu moral, ca urmare a lipsirii de libertate, în mod nedrept, pe o perioadă de 3 luni.

Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, lipsirea de libertate fiind de natură a-i produce acestuia suferințe pe plan moral, social și profesional. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Prin sentința nr. 250 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul L.A. și a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească acestuia echivalentul în lei a sumei de 15.000 dolari SUA cu titlu de daune morale. Celelalte pretenții au fost respinse ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituția României, statul român răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Prevederea constituțională își găsește aplicabilitatea în situațiile reglementate de art. 504 C. proc. pen. Incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. intervine dacă se constată că au survenit cazurile de scoatere de sub urmărire sau achitare prevăzute de art. 10 lit. a) sau c din același cod. Dreptul la viață, dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei, precum și inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței acesteia sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 și art. 23 din Constituția României. Totodată, sunt ocrotite onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale persoanei. Atingerile aduse acestor drepturi și libertăți, precum și atributelor fundamentale ale persoanei pot cauza prejudicii morale și materiale pe care, în caz de cercetare nelegală și netemeinică, statul este obligat să le suporte, în temeiul art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. și sunt o garanție că autoritățile statului, prin care se înfăptuiește actul de justiție, vor respecta aceste drepturi și libertăți fundamentale. În justificarea și aprecierea prejudiciului suportat de reclamant, urmare a luării față de acesta a măsurii arestării preventive pe o perioadă de trei luni, pentru comiterea unei infracțiuni, în raport de care s-a stabilit definitiv, prin hotărâre judecătorească, că fapta nu există, instanța a examinat dacă s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei și în ce măsură au fost lezate, plecând de la gravitatea faptei imputate, poziția socială, pregătirea profesională, funcția ocupată și durata măsurii arestării preventive.

Reclamantul L.A. a fost comisionar vamal la o firmă de agenturare. Acesta a fost acuzat că, în complicitate cu doi lucrători vamali, a prezentat la autoritatea vamală documente false, pentru a introduce ilegal în țară 3 containere cu țigări. S-a adus atingere onoarei, reputației și demnității reclamantului în mod netemeinic, întrucât prin luarea măsurii arestării preventive s-a apreciat că există indicii temeinice cu privire la săvârșirea faptei, așa încât, în mod eronat, acesta a fost calificat ca infractor. Totodată, s-a adus atingere prestigiului profesional, în raport de împrejurarea că măsura arestării s-a dispus pentru fapte în legătură cu serviciul, fiind astfel expus disprețului colegilor de muncă și altor persoane cu care avea relații de serviciu.

În același timp, reclamantul a fost pus în imposibilitate de a-și exercita dreptul la muncă. De asemenea, în perioada detenției, reclamantul a fost lipsit de modul de viață obișnuit, de relațiile cu colegii și prietenii, fiind obligat să suporte condiții improprii de igienă și hrană. Toate aceste atingeri au condus, indubitabil, la suportarea unor suferințe psihice, accentuate de perioada relativ lungă de deținere, consecințele acestor suferințe putând fi înlăturate prin acordarea unor despăgubiri bănești care să îi asigure reclamantului resursele financiare necesare reluării modului de viață obișnuit, a desfășurării acelor activități de care a fost lipsit în perioada arestării preventive, de reluare a activității profesionale, de recâștigare a încrederii colegilor de muncă și de implicare în viața socială.

S-a mai reținut că reclamantul nu a probat afectarea sănătății fizice, fapt pentru care despăgubirile solicitate cu această justificare se vor respinge. Totodată, cu referire la daunele materiale, s-a reținut că despăgubirile civile reprezentând onorariul de avocat nu pot fi acordate, deoarece aceste cheltuieli au fost ocazionate de procesul penal în care a fost implicat și nu reprezintă costul asistenței juridice pe durata arestării preventive. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 248/C din 10 octombrie 2001, a admis apelul declarat de către reclamant și a schimbat sentința atacată în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 4.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și încă 10.000 dolari SUA daune morale.

Prin aceeași hotărâre, apelul declarat de către pârât a fost respins, ca nefondat. Pentru a respinge apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că în mod greșit se susține că prejudiciile de natură nepatrimonială produse reclamantului nu ar fi evaluabile în bani. Pentru a admite apelul declarat de către reclamant, instanța de control judiciar a reținut că prima instanță a stabilit corect cu privire la toate atingerile aduse personalității acestuia, însă în mod eronat a defalcat prejudiciul moral solicitat pe daune pentru afectarea stării fizice și daune pentru afectarea stării psihice. Totodată, instanța de apel a reținut că nu sunt motive de apreciere în sensul reducerii daunelor morale ce au fost solicitate de către reclamant.

S-a mai reținut că, cele trei contracte de asistență juridică au fost încheiate anterior măsurii liberării reclamantului, ceea ce dovedește asistarea sa în procesul penal, inclusiv în perioada arestării preventive. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, susținând că în mod greșit a fost obligat la plată. Astfel, cu privire la daunele materiale, s-a susținut că cele trei contracte nu au precizat obiectul asistenței, iar cu referire la daunele morale, s-a arătat că acestea nu sunt cuantificabile și supuse reparării. Prin decizia nr. 1024 din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de către aceeași parte și a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 150.000.000 lei.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptățește satisfacția prin echivalent bănesc, instanța fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale, corespunzător suferinței psihice efective a victimei. Totodată, apare ca inadmisibil să se producă o îmbogățire fără justă cauză pe calea unei astfel de cereri în justiție. Or, în cauză simpla afirmație a reclamantului că urmare a detenției a suferit o puternică traumă psihică nu are nici o relevanță, cât timp nu a fost probată. Pe de altă parte, raportat la nivelul venitului mediu pe economie a persoanelor încadrate în muncă timp de un an, daunele morale acordate apar ca disproporționate.

S-a mai arătat că statutul profesional și social al reclamantului, ulterior arestării preventive nu a suferit nici o modificqre, iar faptul apariției unor articole în presă, nu probează prin el însuși știrbirea prestigiului și reputației. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea dosarului primei instanțe în vederea rejudecării cererii reclamantului L.A. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, stabilindu-se că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În cauză s-a făcut dovada luării măsurii arestării preventive în ce-l privește pe reclamant și ulterior, achitarea acestuia ca urmare a stabilirii că fapta imputată nu exista. Totodată, nu s-a dovedit că reclamantul, în cursul urmăririi penale a încercat să îngreuneze aflarea adevărului. Ca atare, în temeiul dispoziției legale menționate, în mod judicios instanțele au reținut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei pentru luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive. Critica hotărârilor pronunțate în cauză, formulată prin recursul în anulare, privește pronunțarea acestora cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul neîndeplinirii obligației de a administra un probatoriu pertinent și concludent, în vederea determinării justeței și temeiniciei cererii formulate de către reclamant.

Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției europeane a drepturilor omului și libertăților fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv. În dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C. proc. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiași articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Reglementând dreptul la reparație, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menționat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, art. 998 și art. 999 care, prin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei. Dispozițiile legale menționate nu fac distincție între prejudiciul material și prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării. Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reținut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ. care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită și beneficiul nerealizat. În consecință, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții persoanei. Aceeași măsură luată pe nedrept afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, așa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material și nici nu este în funcție de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere privește aplicarea criteriilor referitoare la consecințele negative, certe, însă nu palpabile și nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Ca atare, pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar într-adevăr ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit. Or, în cauză, reclamantul a evidențiat prin acțiunea formulată împrejurările, de genul criteriilor menționate, pentru care a solicitat daunele morale. Așa fiind, se constată că instanțele de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluțiile pronunțate fiind susținute de materialul probator administrat, așa încât critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să compenseze prejudiciul moral nu se poate constata o încălcare esențială a legii care să fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Este de reținut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanța de recurs a pronunțat o soluție temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport de principiile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferențierea naturală și condiționarea socială a personalității umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 250 din 9 aprilie 2001 a Tribunalului Constanța, secția civilă, deciziei nr. 248/C din 10 octombrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția civilă și deciziei nr. 1024 din 12 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2003.