ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1842/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 10 septembrie 2001 și precizată la 11 octombrie 2001 și la 12 noiembrie

2001, reclamanta I.D.P. a solicitat anularea deciziei nr. 8456 din 15 iunie

2001 a Consiliului U.A.R., precum și a deciziei nr. 1034 din 15 decembrie 2000

a Comisiei Permanente a U.A.R. și recunoașterea dreptului său de a fi primită

în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că este absolventă a facultății de drept din anul 1998, cu examen de

licență în sesiunea februarie 1999, că în toamna anului 1999 a depus dosarul

complet pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen la

Baroul Vaslui, că prin decizia nr. 921 din 21 - 22 iunie 2000 Comisia

Permanentă a U.A.R. i-a respins cererea, iar Consiliul U.A.R. prin decizia nr.

6393 din 16 septembrie 2000 i-a respins și contestația, întrucât, dintr-o

eroare, Baroul Vaslui a înaintat dosarul fără avizul favorabil, fiind însă

întrunite celelalte cerințe ale art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

51/1995, nemodificată.

În atare situație, arată reclamanta,

deși a depus din nou cererea cu dosarul complet care avea avizul favorabil din

partea Baroului Vaslui și întrunea toate cerințele Legii nr. 51/1995 în forma

aflată în vigoare la acea dată, totuși, i-a fost respinsă din nou cererea prin

decizia nr. 1034/2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. De asemenea, reclamanta a

arătat că și contestația împotriva acestei decizii i-a fost respinsă prin

decizia nr. 8456 din 15 iunie 2001 a Consiliului U.A.R., deși la data de 12 martie

2003 ea nu a depus o altă cerere, de primire în avocatură, cererea sa fiind

depusă încă de la data de 01 noiembrie 2000 cu nr. 219, iar dosarul completat

în toamna anului 2000 a fost depus înainte de modificarea Legii nr. 51/1995, a

publicării și intrării în vigoare a modificării referitoare la art. 14.

Prin sentința civilă nr. 169/CA din

12 noiembrie 2001, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea reclamantei, iar

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia

nr. 2345 din 20 iunie 2002 a admis recursul declarat de I.D.P. împotriva

sentinței instanței de fond pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut, în esență, că instanța de fond,

deși era obligată, nu a verificat legalitatea actelor administrative contestate

în raport cu prevederile art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1006 în

vigoare la data formulării cererii reclamantei și nu a cercetat dacă aceasta

își exercitase în condițiile legii, dreptul conferit.

Rejudecând cauza în fond, după

casare, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 103/CA din 8 octombrie 2002 a

respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, s-a reținut, în esență, că actele atacate sunt legale, în raport cu

dispozițiile art. 1, 14, 23 și ale art. 60 alin. (2) lit. d) din Legea nr.

51/1995 și art. 51 din Statutul profesiei de avocat, precum și cu faptul că

reclamanta, în motivarea contestației sale, putea prezenta doar actele ce au

stat la baza emiterii deciziei nr. 1034/2000, pârâta neputându-se învesti cu

soluționarea contestației la decizie analizând acte noi, obținute ulterior și

care nu au fost avute în vedere la emiterea deciziei nr. 1034/2000. Aceasta

chiar dacă au un conținut complet diferit, întrucât noua cerere de primire în

avocatură a fost formulată de reclamantă la 12 martie 2001, iar „avizul

favorabil” a fost primit la 12 aprilie 2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta I.D.P., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea recursului său,

recurenta–reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut greșit că în anul

2001 și-a întocmit un nou dosar, pentru primirea în avocatură, că a formulat la

12 martie 2001 o nouă cerere și că la data de 12 aprilie 2001 a primit „avizul

favorabil”, deși din probele administrate în cauză rezultă că cererile de

primire în avocatură, au fost formulate la 30 august 1999 și 1 noiembrie 2000,

iar nu la 12 martie 2001. Mai mult, arată recurenta că la data când a primit

„avizul favorabil”, întrunea condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. b)

din Legea, contrar celor reținute de instanța de fond.

Examinând sentința atacată, în

raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ. se constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor

art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în vigoare la data formulării

cererii de către recurenta-reclamantă, putea fi primit în profesia de avocat cu

scutire de examen, licențiatul unei facultăți de drept, dacă în cel mult 6 luni

de la promovarea examenului de licență, solicită înscrierea ca avocat stagiar

și dacă sunt respectate dispozițiile art. 51 din Statutul profesiei de avocat

(M. Of., nr. 237/17.10.1995).

Art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 51/1995 a fost modificat prin Legea nr. 231/2000 (M. Of, nr.

635/07.12.2000).

În cauză, se constată că cererile de

primire în avocatură ale recurentei-reclamante au fost făcute la 30 august 1999

și 1 noiembrie 2000, iar prin cererea de la 12 martie 2001 s-a solicitat

admiterea contestației formulate împotriva deciziei nr. 1034 din 15 decembrie

2000.

Totodată, se constată că după ce

prin decizia nr. 1034/2000 s-a respins cererea recurentei-reclamante de

acordare a scutirii de examen, U.A.R. a restituit dosarul „spre verificare”

Baroului Vaslui, cu adresa nr. 4195 din 21 martie 2003.

Reverificând dosarul respectiv,

Consiliul Baroului Vaslui, în ședința din 28 martie 2001, a avizat favorabil

cererea de primire în avocatură a recurentei-reclamante, reținând că aceasta

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

51/1995 și a retrimis dosarul împreună cu avizul la Consiliul UA.R.

Prin urmare, la data pronunțării

deciziei nr. 8456 din 15 iunie 2001, Consiliul U.A.R. a reținut în mod greșit

avizul nefavorabil dat la data de 15 noiembrie 2000, fără să observe că avizul

favorabil dat la 28 martie 2001 era rezultatul reverificării și că se referea

tot la aceeași cerere (cu nr. 219/2000) și același dosar care a fost întocmit

în noiembrie 2000, iar nu la cereri sau dosare întocmite ulterior.

Cum instanța de fond a reținut în

mod greșit situația de fapt și nu a aplicat corect dispozițiile legale

aplicabile cauzei, se reține că sentința atacată este nelegală și netemeinică,

iar recursul fondat.

În consecință, se va admite recursul

recurentei-reclamante, se va casa sentința atacată și în fond se va admite acțiunea

reclamantei I.D.P. în sensul că se va anula decizia nr. 1034 din 15 decembrie

2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. și decizia nr. 8456 din 15 iunie 2001 a

Consiliului U.A.R. cu obligarea pârâtei să emită decizie de primire în

avocatură a reclamantei, cu scutire de examen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de I.D.P.,

împotriva sentinței civile nr. 103 din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel Iași.

Casează sentința și în fond admite

acțiunea reclamantei I.D.P. în sensul că anulează decizia nr. 1034 din 15

decembrie 2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. și decizia nr. 8456 din 15 iunie

2001 a Consiliului U.A.R. și obligă pârâta să emită decizie de primire în

avocatură cu scutire de examen a reclamantei.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2003.