ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3686/2002

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 30 ianuarie 2002, H.D. a chemat în judecată U.A.R., solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 8509 din 15 decembrie 2001, prin care pârâta i-a respins contestația formulată împotriva deciziei nr. 1054 din 15 martie 2001, a Comisiei Permanente a U.A.R., ca nelegală.

De asemenea, a cerut obligarea pârâtei să-l înscrie în profesia de avocat, cu scutire de examen.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este licențiat în științe juridice, cu diplomă de licență eliberată de Universitatea din București, la 12 septembrie 2001.

La data de 7 decembrie 2000 a depus la Baroul Vâlcea, cerere de înscriere în profesia de avocat, cu scutire de examen, prevalându-se de dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, atunci în vigoare.

Deși erau îndeplinite toate cerințele legale pentru rezolvarea favorabilă a cererii, Baroul Vâlcea a dat aviz negativ, iar U.A.R., prin decizia nr. 1054 din 15 martie 2001, i-a respins cererea de acordare a scutirii de examen, pentru temeiurile menționate în aviz.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 25/F-C din 25 februarie 2002, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

În esență, instanța a reținut că potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în vigoare la data depunerii cererii, 7 decembrie 2000, reclamantul H.D. are dreptul de a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen; că, deci, în mod greșit Comisia Permanentă și apoi, Consiliul U.A.R. i-a respins cererea, încălcându-i astfel dreptul legal de primire în profesie, fără susținerea vreunui examen.

Hotărârea a fost atacată cu recurs de către pârâta U.AR.

Recurenta a susținut că eronat prima instanță a considerat că prevederile Legii nr. 231/2000, de modificare a Legii nr. 51/1995, nu-i sunt aplicabile reclamantului.

Că oricum, acesta nu a susținut și promovat interviul prevăzut de legea respectivă.

În plus, absolvind cursurile Facultății de Drept a Universității Ecologice din București, reclamantul nu are nici pregătirea necesară pentru accesul în profesia de avocat.

Criticile, formulate prin motivele de casare, nu sunt întemeiate.

Din probele cu înscrisuri administrate în cauză, rezultă fără echivoc că reclamantul H.D. a absolvit Facultatea de Drept a Universității Ecologice din București și este licențiat în științe juridice, cu diplomă de licență eliberată de Universitatea București, la 12 septembrie 2001.

Media examenului de licență a fost de 9,43, iar la data de 7 decembrie 2000 el a depus la Baroul Vâlcea, o cerere pentru înscrierea în profesia de avocat, cu scutire de examen.

Această dată coincide cu data intrării în vigoare a Legii nr. 231/2000, de modificare a Legii nr. 51/1995. Art. IV al legii ulterioare stabilește, însă, că dispozițiile sale se vor aplica la 30 de zile de la publicare.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că reclamantului nu-i sunt aplicabile dispozițiile legii noi, care introduc obligativitatea examenului, ci prevederile legale nemodificate, în vigoare la data înregistrării cererii sale, de înscriere în avocatură, cu scutire de examen.

Cât privește interviul, atât Baroul Vâlcea, cât și U.A.R. nu au demonstrat faptul chemării reclamantului și nici cel al refuzului acestuia, de a se prezenta în vederea unei asemenea verificări a cunoștințelor.

În consecință, lipsa interviului este imputabilă autorității publice, care avea obligația să-l organizeze, iar nu lui H.D.

Pe de altă parte, odată cu cererea de înscriere în avocatură, reclamantul a depus recomandările făcute de doi avocați definitivi, anume A.E. și G.V., care și-au asumat sarcina de îndrumare profesională efectivă a acestuia pe întreaga durată a stagiului, în cadrul cabinetului individual.

Rezultând, așadar, că prin actele administrative de autoritate supuse controlului judecătoresc, a fost nesocotit dreptul reclamantului de a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, consacrat de art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în formularea anterioară, Curtea Supremă de Justiție apreciază că legal și temeinic, prima instanță a admis acțiunea.

În consecință, urmează a se respinge recursul de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de U.A.R., împotriva sentinței civile nr. 25/F-C din 25 februarie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2002.