ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2681/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: D.G.F.P. Caraș-Severin a verificat activitatea Primăriei orașului Moldova Nouă, pentru perioada 1 ianuarie 1993 – 30 septembrie 2001, în raport de aplicarea legislației privind T.V.A., iar prin procesul verbal nr. 73 din 28.11.2001 a impus-o la plata sumei de 1.999.838.995 lei, cu titlu de T.V.A. și majorări aferente în valoare de 1.189.269.169 lei, pentru operațiunile de închiriere, concesionare a unor bunuri din domeniul public sau privat al statului, precum și din vânzări de spații cu o altă destinație decât cea de locuință și alte prestări de servicii, în condițiile în care reclamantul a depășit plafonul de 50.000.000 lei, pentru aceste operațiuni și nu s-a înregistrat ca plătitor de T.V.A.

și nici nu a virat taxa. Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 150 din 7 februarie 2002, a menținut măsura obligării reclamantului la plata sumei de 2.388.108.164 lei, cu titlu de T.V.A. și majorări aferente. Impunerea s-a întemeiat pe considerentul că activitatea reclamantului a fost de prestări servicii, pentru care a avut obligația de a plăti T.V.A. conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 3/1992, raportat la pct. 1.4 lit. d) și pct. 2.3 din H.G. nr. 512/1998 din Normele pentru aplicarea ordonanței aprobate prin această hotărâre; totodată obligația s-a întemeiat și pe H.G. nr. 401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr. 17/2000, privind T.V.A. Pârâții au reținut apoi, că reclamantul nu intră sub incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G.

nr. 3/1992. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 330 din 8 octombrie 2002, a admis acțiunea reclamantului orașul Moldova Nouă și, pe cale de consecință, a anulat procesul-verbal și pct. 3 din decizia nr. 150 din 7 februarie, cu privire la obligarea reclamantului la plata sumei de 2.388.108.164 lei cu titlu de T.V.A. și majorări aferente. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Potrivit actelor din dosar, inclusiv constatările expertului, pentru perioada în discuție, supusă reglementării O.G. nr. 3/1992, reclamantul nu datorează T.V.A. pentru că activitatea desfășurată a fost de natură administrativă, din care nu a realizat profit, așa cum condiționează art. 3 alin. (1) lit. d) din ordonanță.

Pentru perioada reglementată de O.U.G. nr. 17/2000, potrivit art. 3 pct. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a ordonanței, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A. operațiunile efectuate de contribuabili înregistrați ca plătitori de T.V.A., care au ca obiect de activitate administrarea și întreținerea locurilor publice, pentru încasările cuvenite bugetelor locale, conform art. 42 din Legea nr. 27/1994, privind taxele și impozitele locale, republicată și modificată.

Obligația reclamantului de a aloca bugetului local sumele rezultate din vânzarea sau închirierea bunurilor în litigiu a rezultat și din art. 39 alin. (3) din Legea nr. 72/1996 privind formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unității administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice, prin care se prevede că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri ale statului, constituie venituri ale bugetului de stat, sau ale bugetelor locale după caz, dacă legea nu prevede altfel. În fine, s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 alin. (3) și ( 4) din Legea nr. 189/1998, potrivit cărora sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat de interes local sau județean constituie venituri ale bugetului local.

Împotriva sentinței a declarat recurs D.G.F.P. Caraș-Severin în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând în esență, aspectele invocate în actele administrative atacate, în sensul că operațiunile reclamantului de închiriere și concesionare din vânzări de spații cu altă destinație decât cea de locuință intră în sfera de aplicare a T.V.A., atât potrivit art. 2 alin. din O.G. nr. 3/1992, cât și potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 17/2000. Recursul este fondat. În adevăr, T.V.A. reprezintă venit al bugetului de stat din categoria impozitelor indirecte, care se aplică asupra operațiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferul proprietății bunurilor imobile, importuri de bunuri, prestări de servicii, precum și operațiunile asimilate acestora.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 17/2000 și art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de contribuabili, privind: a) livrări de bunuri mobile și prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale; b) transportul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice. Apoi, în sfera de aplicare a T.V.A.A intră, potrivit pct. 1.5 din H.G. nr. 512/1992 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr. 3/1992 și pct. 1.4 din H.G. nr. 401/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a O.U.G.

nr. 17/2000, referitoare la T.V.A., operațiunile privind transferul proprietății bunurilor imobile, indiferent de forma juridică prin care se realizează. Or, în raport de aceste reglementări legale, primăria, prin vânzarea spațiilor în litigiu, a efectuat un transfer al dreptului de proprietate, operațiune care privește sfera de aplicare a T.V.A. Totodată, pe lângă activități specifice autorizate: administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale, sportive, care sunt scutite de plata T.V.A. - ului, Primăria a desfășurat și alte activități, respectiv închirieri de spații cu altă destinație decât cea de locuință, închirieri și concesionări de terenuri, care intră în sfera de aplicare a T.V.A., potrivit O.G.

nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2000. În consecință, pentru operațiunea de închiriere/concesionare producătoare de profite, în mod corect a fost impusă primăria la plata T.V.A. - ului. Dispozițiile art. 169 din O.G. nr. 61/2002, potrivit cărora sumele reprezentând T.V.A. datorate de către autoritățile administrației publice locale, pentru servicii, constând în închirieri/concesionări de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările la întârziere și penalitățile de întârziere aferente, privesc faza executării, fiind, deci, fără relevanță în ce privește stabilirea obligației de plată a T.V.A.

Față de cele arătate, recursul este fondat, urmând să fie admis, casată sentința și pe fond, respinsă acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. a județului Caraș-Severin în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 330 P.I. din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează decizia atacată și pe fond, respinge acțiunea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2003.