ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2681/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

D.G.F.P. Caraș-Severin a verificat

activitatea Primăriei orașului Moldova Nouă, pentru perioada 1 ianuarie 1993 –

30 septembrie 2001, în raport de aplicarea legislației privind T.V.A., iar prin

procesul verbal nr. 73 din 28.11.2001 a impus-o la plata sumei de 1.999.838.995

lei, cu titlu de T.V.A. și majorări aferente în valoare de 1.189.269.169 lei,

pentru operațiunile de închiriere, concesionare a unor bunuri din domeniul

public sau privat al statului, precum și din vânzări de spații cu o altă

destinație decât cea de locuință și alte prestări de servicii, în condițiile în

care reclamantul a depășit plafonul de 50.000.000 lei, pentru aceste operațiuni

și nu s-a înregistrat ca plătitor de T.V.A. și nici nu a virat taxa.

Ministerul Finanțelor Publice, prin

decizia nr. 150 din 7 februarie 2002, a menținut măsura obligării reclamantului

la plata sumei de 2.388.108.164 lei, cu titlu de T.V.A. și majorări aferente.

Impunerea s-a întemeiat pe

considerentul că activitatea reclamantului a fost de prestări servicii, pentru

care a avut obligația de a plăti T.V.A. conform prevederilor art. 2 alin. (1)

lit. a) din O.G. nr. 3/1992, raportat la pct. 1.4 lit. d) și pct. 2.3 din H.G.

nr. 512/1998 din Normele pentru aplicarea ordonanței aprobate prin această

hotărâre; totodată obligația s-a întemeiat și pe H.G. nr. 401/2000 pentru

aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr. 17/2000, privind T.V.A.

Pârâții au reținut apoi, că

reclamantul nu intră sub incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. d) din

O.G. nr. 3/1992.

Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 330 din 8 octombrie 2002, a

admis acțiunea reclamantului orașul Moldova Nouă și, pe cale de consecință, a

anulat procesul-verbal și pct. 3 din decizia nr. 150 din 7 februarie, cu privire

la obligarea reclamantului la plata sumei de 2.388.108.164 lei cu titlu de

T.V.A. și majorări aferente.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Potrivit actelor din dosar, inclusiv

constatările expertului, pentru perioada în discuție, supusă reglementării O.G.

nr. 3/1992, reclamantul nu datorează T.V.A. pentru că activitatea desfășurată a

fost de natură administrativă, din care nu a realizat profit, așa cum

condiționează art. 3 alin. (1) lit. d) din ordonanță.

Pentru perioada reglementată de

O.U.G. nr. 17/2000, potrivit art. 3 pct. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 401/2000

pentru aprobarea Normelor de aplicare a ordonanței, nu se cuprind în sfera de

aplicare a T.V.A. operațiunile efectuate de contribuabili înregistrați ca

plătitori de T.V.A., care au ca obiect de activitate administrarea și

întreținerea locurilor publice, pentru încasările cuvenite bugetelor locale,

conform art. 42 din Legea nr. 27/1994, privind taxele și impozitele locale,

republicată și modificată.

Obligația

reclamantului de a aloca bugetului local sumele rezultate din vânzarea sau

închirierea bunurilor în litigiu a rezultat și din art. 39 alin. (3) din Legea

nr. 72/1996 privind formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul

resurselor financiare ale statului, ale unității administrativ-teritoriale și

ale instituțiilor publice, prin care se prevede că sumele încasate din

concesionarea sau închirierea unor bunuri ale statului, constituie venituri ale

bugetului de stat, sau ale bugetelor locale după caz, dacă legea nu prevede

altfel.

În fine, s-a făcut referire la

dispozițiile art. 9 alin. (3) și

(

4)

din Legea nr. 189/1998, potrivit cărora sumele încasate din concesionarea sau

închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat de interes

local sau județean constituie venituri ale bugetului local.

Împotriva sentinței a declarat

recurs D.G.F.P. Caraș-Severin în nume propriu și în numele Ministerului

Finanțelor Publice, pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând în esență,

aspectele invocate în actele administrative atacate, în sensul că operațiunile

reclamantului de închiriere și concesionare din vânzări de spații cu altă

destinație decât cea de locuință intră în sfera de aplicare a T.V.A., atât

potrivit art. 2 alin. din O.G. nr. 3/1992, cât și potrivit art. 2 alin. (1)

lit. a) și b) din O.U.G. nr. 17/2000.

Recursul este fondat.

În adevăr, T.V.A. reprezintă venit

al bugetului de stat din categoria impozitelor indirecte, care se aplică asupra

operațiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferul proprietății

bunurilor imobile, importuri de bunuri, prestări de servicii, precum și

operațiunile asimilate acestora.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) și

b) din O.U.G. nr. 17/2000 și art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată,

în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele

asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de contribuabili,

privind:

a) livrări de bunuri mobile și

prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale;

b) transportul proprietății

bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și

instituții publice sau persoane fizice.

Apoi, în sfera de aplicare a T.V.A.A

intră, potrivit pct. 1.5 din H.G. nr. 512/1992 pentru aprobarea Normelor de

aplicare a O.G. nr. 3/1992 și pct. 1.4 din H.G. nr. 401/2000 privind aprobarea

Normelor de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, referitoare la T.V.A., operațiunile

privind transferul proprietății bunurilor imobile, indiferent de forma juridică

prin care se realizează.

Or, în raport de aceste reglementări

legale, primăria, prin vânzarea spațiilor în litigiu, a efectuat un transfer al

dreptului de proprietate, operațiune care privește sfera de aplicare a T.V.A.

Totodată, pe lângă activități

specifice autorizate: administrative, sociale, educative, de apărare, ordine

publică, siguranța statului, culturale, sportive, care sunt scutite de plata

T.V.A. - ului, Primăria a desfășurat și alte activități, respectiv închirieri

de spații cu altă destinație decât cea de locuință, închirieri și concesionări

de terenuri, care intră în sfera de aplicare a T.V.A., potrivit O.G. nr. 3/1992

și O.U.G. nr. 17/2000.

În consecință, pentru operațiunea de

închiriere/concesionare producătoare de profite, în mod corect a fost impusă

primăria la plata T.V.A. - ului.

Dispozițiile art. 169 din O.G. nr.

61/2002, potrivit cărora sumele reprezentând T.V.A. datorate de către

autoritățile administrației publice locale, pentru servicii, constând în

închirieri/concesionări de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu

au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul de stat, se

anulează, inclusiv majorările la întârziere și penalitățile de întârziere

aferente, privesc faza executării, fiind, deci, fără relevanță în ce privește

stabilirea obligației de plată a T.V.A.

Față de cele arătate, recursul este

fondat, urmând să fie admis, casată sentința și pe fond, respinsă acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.G.F.P.

a județului Caraș-Severin în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor

Publice împotriva deciziei civile nr. 330 P.I. din 8 octombrie 2002 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează decizia atacată și pe fond,

respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 septembrie 2003.