ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 191/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 27

decembrie 2001, Consiliul Județean Arad a solicitat anularea deciziei nr. 1855

din 20 noiembrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și a procesului-verbal

din 21 septembrie 2001, întocmit de organele de control ale Direcției Controlului

Fiscal Arad, prin care a fost obligat să vireze la bugetul de stat suma de

4.060.056.386 lei, cu titlu de T.V.A. și suma de 5.888.661.515 lei, cu titlu de

majorări de întârziere aferente T.V.A.

În motivarea acțiunii, reclamantul

arată că organul de control nu era competent să verifice un organ al

administrației publice, singurul organ de control legal abilitat fiind Curtea

de Conturi.

Mai arată că nu realizează

activități economice, pentru a putea fi încadrată între persoanele plătitoare

de T.V.A., așa cum greșit au reținut organele financiare, activitatea de

concesionare și închiriere a unor bunuri din patrimoniul public și privat al

județului neputând fi considerată ca activitate economică, sinonimă cu

activitatea comercială, ci are un caracter exclusiv administrativ, de natură

civilă.

Menționează că în Legea nr. 216/2001

și în Legea nr. 189/1998 ,veniturile din concesiuni și închirieri sunt

considerate ca surse ale bugetului local și că în bugetele locale nu se pot

înscrie și nu se pot aproba cheltuieli, fără asigurarea resurselor financiare

corespunzătoare, conform art. 17 din Legea nr. 189/1998, însă dacă s-ar întocmi

lunar facturi cu T.V.A. pentru concesionări sau închirieri înainte de încasarea

de la concesionari sau chiriași, a T.V.A. aferent, s-ar încălca aceste

dispoziții legale.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 113 din 14 mai

2002 a admis acțiunea, a anulat procesul verbal din 21 septembrie 2001 și

decizia nr. 1855 din 20 noiembrie 2001, cu privire la obligarea reclamantei la

plata sumei de 9.948.717.901 lei, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere

aferente.

Instanța reține, în esență, că

activitatea desfășurată de reclamant, cea de concesionare și închiriere a unor

bunuri din domeniul public sau privat, a fost de natură administrativă, din

care nu s-a realizat profit, în sensul art. 3 alin. ultim din O.G. nr. 3/1992,

și că prin art. 3 pct. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 401/2000, pentru aprobarea

Normelor de aplicare a ordonanței, s-a prevăzut că nu intră în sfera de

aplicare a T.V.A., operațiunile efectuate de contribuabilii înregistrați ca

plătitori de T.V.A., care au ca obiect de activitate, administrarea și

întreținerea locurilor publice, pentru încasările cuvenite bugetelor locale.

Reține și că activitatea

reclamantului, de concesionare și închiriere, nu are caracter economic,

producătoare de profit economic, de valoare adăugată, pentru că lipsește baza

justificativă a calculului T.V.A., taxa de folosință fiind o taxă de impozitare

a utilizării bunurilor publice, așa cum se reține și în expertiză, pentru care

nu se percepe T.V.A., fiindcă în caz contrariu s-ar ajunge la calcularea T.V.A.

la o taxă locală, deci taxă la taxă, străină noțiunii de T.V.A. și principiilor

dreptului financiar.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Arad, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor

Publice, a declarat recurs împotriva sentinței.

În motivarea recursului se arată că

reclamantul datorează T.V.A. pentru activitatea de concesionare și închiriere,

care sunt operațiuni efectuate sistematic, și pentru care se încasează sume de

bani lunar sau anual, deoarece astfel de operațiuni intră în sfera de aplicare

a T.V.A., conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată, cu modificarările

și completările ulterioare și art. 2 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000.

Susține că această activitate intră

în categoria prestărilor de servicii, iar nu de administrație publică și nu se

cuprinde în excepțiile de la sfera de aplicare a T.V.A., prevăzute de art. 3

alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, republicată și de O.U.G. nr. 17/2000,

pentru că nu este activitate administrativă, socială, educativă, de apărare, de

ordine publică, de siguranța statului, culturală sau sportivă.

Ca atare, recurenta consideră că

reclamantul era obligat să se declare plătitor de T.V.A., pentru activitățile

care îndeplinesc condițiile unor operațiuni impozabile, ca în cazul de față și

să-și organizeze o evidență gestionară și contabilă distinctă, pentru a se

putea calcula T.V.A. de plată către bugetul statului sau de recuperat, astfel

că datorează T.V.A. și majorările aferente reținute în sarcina sa.

Recursul va fi admis, pentru

considerentele care se vor arăta în continuare.

Din procesul-verbal încheiat la 21

septembrie 200,1 de inspectori din cadrul Direcției Controlului Fiscal Arad,

rezultă că intimatul Consiliul Județean Arad a realizat, în perioada 1 august

1996 – 31 iulie .2001, venituri din concesiuni și chirii superioare plafonului

de 10 milioane lei, respectiv 50 milioane lei, pentru care nu a calculat T.V.A.

aferentă acestor venituri și nu a virat-o astfel la bugetul de stat, așa cum se

prevede în art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 3/1992, republicată și în

O.U.G. nr. 17/2000.

De aceea, pentru aceste venituri, în

sumă de 20.055.987 lei, s-a stabilit T.V.A. suplimentară, în sumă de

4.060.056.386 lei, la care s-au calculat majorări de întârziere, în sumă de

5.888.661.515 lei.

Ministerul Finanțelor Publice –

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a respins ca neîntemeiată,

contestația formulată de intimat împotriva procesului-verbal, dar instanța de

fond a anulat procesul-verbal și decizia prin sentința atacată cu prezentul

recurs.

Instanța de fond a stabilit greșit

că intimatul nu datorează sumele reținute în sarcina sa, prin interpretarea

eronată a actelor normative aplicabile în cauză pentru perioada în discuție și

prin luarea în considerare a expertizei contabile efectuată de expertul I.N.

Conform prevederilor art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 3/1992, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și ale art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, „În sfera de aplicare

a T.V.A. se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele asimilate acestora,

efectuate de o manieră independentă, de către persoane fizice sau juridice

privind livrări de bunuri mobile și/sau prestări de servicii”.

De asemenea, în categoria prestărilor de servicii, conform

pct. 1.4 din Normele de aplicare a O.G. nr. 3/1992 și pct. 1.3 din Normele de

aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, se cuprinde orice activitate desfășurată de un

contribuabil, care nu constituie livrare de bunuri mobile sau transfer al

dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, printre aceste activități

fiind menționată închirierea de bunuri.

Intimatul nu se cuprinde nici în

categoria excepțiilor de la aplicarea T.V.A., prevăzute de art. 3 alin. (1)

lit. d) din O.G. nr. 3/1992, republicată și de O.U.G. nr. 17/2000, care se

referă la livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate de

instituțiile publice, pentru activitățile lor administrative, sociale,

educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale sau

sportive.

Activitatea de concesionare și

închiriere de bunuri făcând parte din domeniul public și cel privat, nu intră

între activitățile menționate mai sus, pentru a putea beneficia de scutire la

plata T.V.A.

Intimatul avea obligația ca pentru

astfel de activități să organizeze o evidență gestionară și contabilă

distinctă, care să-i permită calcularea T.V.A., ceea ce nu a făcut.

În perioada în discuție, intimatul a

realizat direct și sistematic activitatea de concesionare și de închiriere de

bunuri aflate în administrarea sa, realizând venituri din această activitate

peste plafonurile minimale de 10.000.000 lei, iar apoi de 50.000.000 lei,

prevăzute de O.G. nr. 3/1992, respectiv de O.U.G. nr. 17/2000, pentru care avea

datoria să se înregistreze la organele fiscale, ca plătitor de T.V.A.

Chiar dacă în Legea nr. 189/1998,

privind finanțele publice locale, s-a prevăzut la art. 9 că „sumele încasate

din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public

sau privat, de interes local sau județean, constituie venituri ale bugetului

local”, nici această lege și nici un alt act normativ nu a prevăzut, în

perioada în discuție, exceptarea acestor sume de la aplicarea asupra lor a

T.V.A., care se făcea venit la bugetul statului.

Faptul că ulterior perioadei supusă

controlului s-a modificat legislația fiscală, iar activitatea de concesionare

și de închiriere de bunuri efectuată de autoritățile administrative locale nu

mai este supusă la plata T.V.A., nu este de natură să ducă la concluzia că

intimatul nu datora T.V.A. reținută în sarcina sa de către organele financiare

pentru o perioadă anterioară.

Aceste organe sunt cele care vor

stabili dacă vor proceda sau nu la executarea creanțelor datorate bugetului

statului de către intimat.

Pentru considerentele arătate mai

sus, în temeiul dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 29/1990 și ale art.

312 și 314 C. proc. civ., se va admite recursul, sentința recurată va fi casată

și pe fond, se va respinge acțiunea formulată de Consiliul Județean Arad, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Arad, în nume propriu și în numele

Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 113 din 14 mai

2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond,

respinge acțiunea formulată de Consiliul Județean Arad.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 ianuarie 2003.