ÎCCJ, Decizia nr. 201/2004

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 25 aprilie 2002, la Curtea de Apel Timișoara, Primăria municipiului Caransebeș, prin Primar, a solicitat să fie anulate, ca nelegale, procesul-verbal nr. 197 din 28 noiembrie 2001, încheiat de Direcția Control Fiscal Caraș-Severin, precum și decizia nr. 229 din 22 martie 2002, emisă de Direcția generală de soluționare a contestațiilor din Ministerul Finanțelor Publice, pentru sumele de 627.057.043 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată și de 678.318.224 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente.

S-a susținut, în motivarea acțiunii, că stabilirea obligației Primăriei municipiului Caransebeș de a plăti sumele menționate este nejustificată, întrucât sumele încasate din concesionarea, încheierea sau vânzarea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat, de interes local, sunt de natură bugetară, iar nu de natură economică, așa cum au stabilit, în mod greșit, autoritățile fiscale. S-a mai relevat că veniturile rezultate din chirii și concesiuni au fost încasate la bugetul local, în baza art. 9 alin. (3) din Legea nr. 189/1998, privind finanțele publice locale și a clasificației bugetare, aprobată prin legile bugetului de stat, pentru fiecare din perioada de referință, iar instituțiile din structura Ministerului Finanțelor, numai printr-o greșită interpretare a normelor cuprinse în art. 3 din O.G.

nr. 3/1992 și în art. 2 pct. 1.9 din H.G. nr. 512/1998, au considerat aceste activități ca fiind o sursă de profit. S-a învederat că Primăria municipiului Caransebeș nu a obținut nici un venit, deoarece sumele încasate au fost folosite în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001, privind administrația publică locală și cu cele ale Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În legătură cu sumele rezultate din vânzările de imobile, făcând parte din domeniul său privat, reclamanta a arătat că au fost virate la bugetul local, astfel că nici pentru aceste operațiuni nu sunt aplicabile dispozițiile referitoare la taxa pe valoarea adăugată, deoarece s-au efectuat de o unitate care nu are calitate de agent economic, iar veniturile obținute au fost destinate autofinanțării.

Prin întâmpinare, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii, invocând dispozițiile art. 2 lit. a) și b) din O.G. nr. 3/1992, republicată. S-a susținut că, potrivit acestor dispoziții, în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, se cuprind operațiunile cu plată și cele asimilate acestora, efectuate de către persoane fizice și juridice, privind livrări de bunuri mobile și/sau prestări de servicii, transferul proprietății bunurilor imobile dintre contribuabili, precum și între aceștia și persoane fizice, astfel că sumele încasate de Primăria Caransebeș, aferente contractelor de închiriere a unor spații din administrarea sa, reprezintă profit supus taxei pe valoarea adăugată.

S-a mai relevat că reclamanta, realizând cumulat venituri din operațiuni supuse taxei pe valoarea adăugată ce depășesc plafonul legal, avea obligația, potrivit pct. 11.4 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, să se declare plătitor de T.V.A., pentru activitățile ce îndeplineau condițiile unor operațiuni impozabile și să organizeze o evidență contabilă distinctă, care să permită calcularea taxei pe valoarea adăugată ce trebuia plătită bugetului de stat sau să fie recuperată. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 310 din 1 octombrie 2002, a admis acțiunea și a anulat, ca nelegale, procesul-verbal încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, la data de 28 noiembrie 2001, precum și decizia nr. 229 din 22 martie 2002 a Ministerului Finanțelor Publice, cu privire la obligarea reclamantei de a plăti suma de 627.057.043 lei, reprezentând T.V.A.

și 678.318.224 lei, majorări aferente. S-a reținut că reclamanta a realizat venituri din vânzarea, încheierea și concesionarea unor bunuri din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea sa, precum și din închirierea unor spații cu altă destinație decât aceea de locuință, fără a colecta taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor operațiuni, dar, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă, toate aceste sume au intrat în bugetul local al autorității publice, ca venituri bugetare neaducătoare de profit, care nu sunt supuse taxei pe valoarea adăugată. S-a motivat că, în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992 și cu cele ale art. 3 pct. 2.2 lit. b) din H.G.

nr. 401/2000, activitatea reclamantei a fost de natură administrativă, din care nu s-a realizat profit, iar nu de natură economică, astfel că lipsește temeiul care să justifice calculul T.V.A. Împotriva sentinței, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, a declarat recurs. Prin decizia nr. 1198 din 25 martie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentința și, în fond, a respins acțiunea. S-a motivat că, în raport cu dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 3/1992, republicată, precum și cu cele de la pct. 1-3 din Normele de aplicare a O.U.G., potrivit cărora închirierea de bunuri este impozabilă, concluziile raportului de expertiză contabilă sunt irelevante în cauză, cât timp contravin acelor dispoziții legale.

S-a relevat că, din moment ce prin actele de control financiar s-a constatat, în mod corect, că reclamanta a realizat venituri din operațiuni de închiriere, concesionare și vânzare a unor bunuri imobile aflate în administrarea sa, care erau impozabile, chiar dacă operațiunile respective au fost efectuate de o instituție publică, iar veniturile încasate au depășit plafonul legal, prevăzut de art. 11.4 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, se impunea să se plătească T.V.A. pentru toate acele operațiuni și să fie ținută evidență contabilă distinctă, pentru facilitarea calculului sumelor datorate bugetului de stat. S-a mai motivat că, datorându-se taxa pe valoarea adăugată pentru veniturile realizate din operațiunile menționate, în mod corect, s-au calculat și majorările de întârziere aferente, întrucât nu s-a depus declarație de înregistrare fiscală.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, împotriva acestei decizii, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond. S-a mai susținut că hotărârea atacată este și vădit netemeinică. În acest sens, s-a învederat că, prin soluția instanței de recurs, nu s-a ținut seama de prevederile art. 169 din O.G. nr. 61/2002, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2003, potrivit cărora sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată, datorate de către autoritățile administrației publice locale pentru prestări de servicii, constând în închirieri și concesionări de bunuri imobile, care, până la data de 31 mai 2002, nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de întârziere și penalitățile de întârziere aferente.

S-a mai arătat că, față de împrejurarea că din anexa nr. 1 la procesul verbal de control nu rezultă, cu certitudine, care este ponderea veniturilor din închirieri și concesiuni, defalcate pe perioadele pentru care reclamanta putea să beneficieze de exonerarea de la obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată și majorările de întârziere, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea lămuririi acestor aspecte, prin efectuarea unei noi expertize contabile. S-a relevat că raportul de expertiză contabilă depus la dosar și suplimentul acestuia nu sunt îndeajuns de edificatoare, deoarece concluziile expertului se limitează doar la constatarea că sumele încasate la bugetul local din vânzările efectuate de reclamantă nu sunt rezultatul unei activități economice.

În fine, s-a subliniat că, deși, prin procesul-verbal de control fiscal s-a făcut referire la înregistrările contabile și contractele încheiate de reclamantă, aceste înscrisuri nu au fost depuse la dosarul cauzei, cu toate că făceau parte din documentele pe care s-au bazat actele administrative contestate. În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea efectuării unei noi expertize contabile. Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează. În adevăr, prin art. 169 din O.G.

nr. 61 din 29 august 2002, intrată în vigoare, potrivit art. 170, la data de 1 ianuarie 2003, se prevede că „sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată datorate de către autoritățile administrației publice locale, pentru prestări de servicii constând în încheieri și/sau concesiuni de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de întârziere și penalitățile de întârziere aferente”.

Prin urmare, se impunea ca, în raport cu prevederile acestui act normativ, aplicabile de la 1 ianuarie 2003, să se constate, prin decizia atacată, că Primăria municipiului Caransebeș nu mai datora la bugetul de stat vreo sumă reprezentând taxă pe valoare adăugată pentru prestări de servicii și/sau concesiuni de bunuri imobile, nici majorările de întârziere și penalitățile de întârziere aferente, ținându-se seama că, din actele de control efectuate și din raportul de expertiză contabilă, rezultă că sumele respective nu fuseseră facturate beneficiarilor anterior datei de 31 mai 2002. Dar, așa cum rezultă din actele dosarului, în cazul operațiunilor de încasare a sumelor rezultate din închirierea, concesionarea și vânzarea bunurilor imobile de către Primăria Caransebeș, ca autoritate a administrației publice, nu este aplicabilă taxa pe valoarea adăugată, deoarece acele sume erau destinate acțiunilor de interes local în domeniile administrativ, social, educativ, cultural, sportiv, de apărare, de ordine publică și siguranța statului, în beneficiul colectivității locale, iar nu pentru a realiza un profit.

Este de observat că, în cauză, beneficiar al sumelor realizate, din închirieri și concesionări sau vânzări de bunuri imobile, reprezentând venituri bugetare nefiscale, este unitatea administrativ-teritorială municipiul Caransebeș, prin autoritățile administrației publice locale, Consiliul Local al municipiului Caransebeș, ca autoritate deliberativă, precum și Primăria municipiului Caransebeș, ca autoritate executivă.

Or, prin activitatea lor, Consiliul Local al municipiului Caransebeș, ca autoritate deliberativă, precum și Primăria municipiului Caransebeș, ca autoritate executivă, administrează resursele financiare ale unității administrativ-teritoriale obținute ca venituri bugetare, inclusiv veniturile realizate din concesionarea sau închirierea de bunuri imobile, respectiv vânzarea de bunuri imobile aflate în patrimoniul acelei unități administrativ-teritoriale, fără ca actele înfăptuite în acest scop să aibă natură comercială, deoarece, așa cum se precizează în art. 8 C. com., „Statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți”.

În raport cu această reglementare și ținându-se seama că, prin încasarea sumelor provenite din închirierea, concesionarea și vânzarea de bunuri imobile, nu s-a realizat valoare adăugată și nici nu s-a urmărit obținerea de profit, Primăriei municipiului Caransebeș, ca autoritate executivă a unității administrativ-teritoriale municipiul Caransebeș, nu-i revenea obligația de a se declara plătitor de taxă pe valoarea adăugată și să organizeze o evidență contabilă în acest sens, sumele respective fiind înregistrate global ca venituri bugetare, pe capitole, iar cheltuielile efectuate fiind evidențiate, la rândul lor, pe categorii de cheltuieli.

În această privință, este de observat că, așa cum s-a subliniat prin raportul de expertiză contabilă și suplimentul acestuia, din reglementarea de ansamblu ce privește administrația publică locală, precum și impozitele și taxele locale, rezultă că sumele încasate din închirierea și concesionarea de spații sunt venituri bugetare nefiscale ale unității administrativ teritoriale cuprinse în bugetul local, care nu pot fi considerate aducătoare de profit, astfel că nu intră sub incidența aplicării taxei pe valoarea adăugată.

Tot astfel, în raport cu aceleași reglementări, sumele încasate la bugetul local, din vânzările de bunuri imobile, reprezintă venituri din capital ale bugetelor locale, destinate pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, care, de asemenea, nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, ca și sumele încasate din închirierea de spații la Muzeu și Casa de Cultură, care, prin natura lor, constituie surse bugetare, iar nu rezultatul unor activități economice producătoare de profit. Așa cum, corect, s-a relevat prin considerentele sentinței, în raport cu prevederile art. 42 din Legea nr. 27/1994, republicată, care consacră dreptul autorităților publice locale de a institui taxe ce constituie venituri ale bugetelor locale, precum și cu dispozițiile art. 3 alin. ultim din O.G.

nr. 3/1992, potrivit cărora plata T.V.A. este condiționată de obținerea de profit, sumele încasate de Primăria municipiului Caransebeș, din sursele ce fac obiectul litigiului, nu erau susceptibile de a fi supuse taxei pe valoarea adăugată. O atare interpretare a dispozițiilor legale aplicabile se impune și pentru că, prin art. 39 alin. (3) din Legea nr. 72/1996, se prevede că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri ale statului constituie venituri ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, după caz, dacă legea nu dispune altfel, prin art. 9 alin. (3) din Legea nr. 189/1998 se precizează că „sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri, aparținând domeniului public sau privat, de interes local sau județean, constituie venituri ale bugetelor locale”, iar în anexa nr. 1 a acestei legi, la Cap. II lit. B), pct. 12.1 sunt prevăzute venituri ale bugetelor locale, din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice.

Așa fiind și cum este de principiu că nu se poate percepe vreo taxă la un venit bugetar, se impune să se considere că nici pentru veniturile bugetare încasate de Primăria municipiului Caransebeș, ca autoritate a administrației publice locale, din sursele pentru care s-a calculat T.V.A., prin actele de control fiscal ce fac obiectul litigiului de față, nu este firesc să fie plătită o astfel de taxă. Constatându-se, astfel, că prima instanță a soluționat corect acțiunea formulată și că, în raport cu specificul cauzei și cu materialul probator administrat, nu se mai impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în vederea efectuării unei noi expertize contabile, urmează a se admite recursul în anulare și a se respinge recursul declarat de pârâtă, împotriva sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează decizia nr. 1198 din 25 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 310/CA din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată, în ședință publică, azi, 7 iunie 2004.