ÎCCJ, Decizia nr. 201/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 201/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 25 aprilie 2002, la Curtea de Apel Timișoara, Primăria municipiului

Caransebeș, prin Primar, a solicitat să fie anulate, ca nelegale,

procesul-verbal nr. 197 din 28 noiembrie 2001, încheiat de Direcția Control

Fiscal Caraș-Severin, precum și decizia nr. 229 din 22 martie 2002, emisă de

Direcția generală de soluționare a contestațiilor din Ministerul Finanțelor

Publice, pentru sumele de 627.057.043 lei, reprezentând taxă pe valoarea

adăugată și de 678.318.224 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente.

S-a susținut, în motivarea acțiunii,

că stabilirea obligației Primăriei municipiului Caransebeș de a plăti sumele

menționate este nejustificată, întrucât sumele încasate din concesionarea,

încheierea sau vânzarea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat, de

interes local, sunt de natură bugetară, iar nu de natură economică, așa cum au

stabilit, în mod greșit, autoritățile fiscale.

S-a mai relevat că veniturile

rezultate din chirii și concesiuni au fost încasate la bugetul local, în baza art.

9 alin. (3) din Legea nr. 189/1998, privind finanțele publice locale și a

clasificației bugetare, aprobată prin legile bugetului de stat, pentru fiecare

din perioada de referință, iar instituțiile din structura Ministerului Finanțelor,

numai printr-o greșită interpretare a normelor cuprinse în art. 3 din O.G. nr. 3/1992

și în art. 2 pct. 1.9 din H.G. nr. 512/1998, au considerat aceste activități ca

fiind o sursă de profit.

S-a învederat că Primăria

municipiului Caransebeș nu a obținut nici un venit, deoarece sumele încasate au

fost folosite în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001, privind

administrația publică locală și cu cele ale Legii nr. 213/1998, privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În legătură cu sumele rezultate din

vânzările de imobile, făcând parte din domeniul său privat, reclamanta a arătat

că au fost virate la bugetul local, astfel că nici pentru aceste operațiuni nu

sunt aplicabile dispozițiile referitoare la taxa pe valoarea adăugată, deoarece

s-au efectuat de o unitate care nu are calitate de agent economic, iar veniturile

obținute au fost destinate autofinanțării.

Prin întâmpinare, Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii, invocând dispozițiile art.

2 lit. a) și b) din O.G. nr. 3/1992, republicată. S-a susținut că, potrivit

acestor dispoziții, în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, se

cuprind operațiunile cu plată și cele asimilate acestora, efectuate de către

persoane fizice și juridice, privind livrări de bunuri mobile și/sau prestări

de servicii, transferul proprietății bunurilor imobile dintre contribuabili,

precum și între aceștia și persoane fizice, astfel că sumele încasate de

Primăria Caransebeș, aferente contractelor de închiriere a unor spații din

administrarea sa, reprezintă profit supus taxei pe valoarea adăugată.

S-a mai relevat că reclamanta,

realizând cumulat venituri din operațiuni supuse taxei pe valoarea adăugată ce

depășesc plafonul legal, avea obligația, potrivit pct. 11.4 din Normele de

aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, să se declare

plătitor de T.V.A., pentru activitățile ce îndeplineau condițiile unor

operațiuni impozabile și să organizeze o evidență contabilă distinctă, care să

permită calcularea taxei pe valoarea adăugată ce trebuia plătită bugetului de

stat sau să fie recuperată.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 310 din 1

octombrie 2002, a admis acțiunea și a anulat, ca nelegale, procesul-verbal

încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, la data de 28

noiembrie 2001, precum și decizia nr. 229 din 22 martie 2002 a Ministerului

Finanțelor Publice, cu privire la obligarea reclamantei de a plăti suma de

627.057.043 lei, reprezentând T.V.A. și 678.318.224 lei, majorări aferente.

S-a reținut că reclamanta a realizat

venituri din vânzarea, încheierea și concesionarea unor bunuri din domeniul

public sau privat al statului, aflate în administrarea sa, precum și din

închirierea unor spații cu altă destinație decât aceea de locuință, fără a

colecta taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor operațiuni, dar, potrivit

concluziilor raportului de expertiză contabilă, toate aceste sume au intrat în

bugetul local al autorității publice, ca venituri bugetare neaducătoare de

profit, care nu sunt supuse taxei pe valoarea adăugată.

S-a motivat că, în raport cu

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992 și cu cele ale art. 3

pct. 2.2 lit. b) din H.G. nr. 401/2000, activitatea reclamantei a fost de

natură administrativă, din care nu s-a realizat profit, iar nu de natură

economică, astfel că lipsește temeiul care să justifice calculul T.V.A.

Împotriva sentinței, Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu și în

numele Ministerului Finanțelor Publice, a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1198 din 25 martie

2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ,

a admis recursul, a casat sentința și, în fond, a respins acțiunea.

S-a motivat că, în raport cu

dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 3/1992, republicată, precum și cu cele de la pct.

1-3 din Normele de aplicare a O.U.G., potrivit cărora închirierea de bunuri

este impozabilă, concluziile raportului de expertiză contabilă sunt irelevante

în cauză, cât timp contravin acelor dispoziții legale.

S-a relevat că, din moment ce prin

actele de control financiar s-a constatat, în mod corect, că reclamanta a

realizat venituri din operațiuni de închiriere, concesionare și vânzare a unor

bunuri imobile aflate în administrarea sa, care erau impozabile, chiar dacă

operațiunile respective au fost efectuate de o instituție publică, iar veniturile

încasate au depășit plafonul legal, prevăzut de art. 11.4 din Normele de

aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, se impunea să se plătească T.V.A. pentru toate

acele operațiuni și să fie ținută evidență contabilă distinctă, pentru

facilitarea calculului sumelor datorate bugetului de stat.

S-a mai motivat că, datorându-se

taxa pe valoarea adăugată pentru veniturile realizate din operațiunile

menționate, în mod corect, s-au calculat și majorările de întârziere aferente,

întrucât nu s-a depus declarație de înregistrare fiscală.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare,

împotriva acestei decizii, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond.

S-a mai susținut că hotărârea atacată este și vădit netemeinică.

În acest sens, s-a învederat că,

prin soluția instanței de recurs, nu s-a ținut seama de prevederile art. 169

din O.G. nr. 61/2002, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2003, potrivit cărora

sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată, datorate de către autoritățile

administrației publice locale pentru prestări de servicii, constând în închirieri

și concesionări de bunuri imobile, care, până la data de 31 mai 2002, nu au

fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de

întârziere și penalitățile de întârziere aferente.

S-a mai arătat că, față de

împrejurarea că din anexa nr. 1 la procesul verbal de control nu rezultă, cu

certitudine, care este ponderea veniturilor din închirieri și concesiuni,

defalcate pe perioadele pentru care reclamanta putea să beneficieze de

exonerarea de la obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată și majorările

de întârziere, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea

lămuririi acestor aspecte, prin efectuarea unei noi expertize contabile.

S-a relevat că raportul de expertiză

contabilă depus la dosar și suplimentul acestuia nu sunt îndeajuns de

edificatoare, deoarece concluziile expertului se limitează doar la constatarea

că sumele încasate la bugetul local din vânzările efectuate de reclamantă nu

sunt rezultatul unei activități economice.

În fine, s-a subliniat că, deși,

prin procesul-verbal de control fiscal s-a făcut referire la înregistrările

contabile și contractele încheiate de reclamantă, aceste înscrisuri nu au fost

depuse la dosarul cauzei, cu toate că făceau parte din documentele pe care s-au

bazat actele administrative contestate.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea efectuării

unei noi expertize contabile.

Recursul în anulare este fondat, în

sensul celor ce urmează.

În adevăr, prin art. 169 din O.G. nr.

61 din 29 august 2002, intrată în vigoare, potrivit art. 170, la data de 1

ianuarie 2003, se prevede că „sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată

datorate de către autoritățile administrației publice locale, pentru prestări

de servicii constând în încheieri și/sau concesiuni de bunuri imobile, care

până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost

achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de întârziere și

penalitățile de întârziere aferente”.

Prin urmare, se impunea ca, în

raport cu prevederile acestui act normativ, aplicabile de la 1 ianuarie 2003,

să se constate, prin decizia atacată, că Primăria municipiului Caransebeș nu

mai datora la bugetul de stat vreo sumă reprezentând taxă pe valoare adăugată

pentru prestări de servicii și/sau concesiuni de bunuri imobile, nici

majorările de întârziere și penalitățile de întârziere aferente, ținându-se

seama că, din actele de control efectuate și din raportul de expertiză

contabilă, rezultă că sumele respective nu fuseseră facturate beneficiarilor

anterior datei de 31 mai 2002.

Dar, așa cum rezultă din actele

dosarului, în cazul operațiunilor de încasare a sumelor rezultate din închirierea,

concesionarea și vânzarea bunurilor imobile de către Primăria Caransebeș, ca

autoritate a administrației publice, nu este aplicabilă taxa pe valoarea

adăugată, deoarece acele sume erau destinate acțiunilor de interes local în

domeniile administrativ, social, educativ, cultural, sportiv, de apărare, de

ordine publică și siguranța statului, în beneficiul colectivității locale, iar

nu pentru a realiza un profit.

Este de observat că, în cauză,

beneficiar al sumelor realizate, din închirieri și concesionări sau vânzări de

bunuri imobile, reprezentând venituri bugetare nefiscale, este unitatea

administrativ-teritorială municipiul Caransebeș, prin autoritățile

administrației publice locale, Consiliul Local al municipiului Caransebeș, ca

autoritate deliberativă, precum și Primăria municipiului Caransebeș, ca

autoritate executivă.

Or, prin activitatea lor, Consiliul

Local al municipiului Caransebeș, ca autoritate deliberativă, precum și

Primăria municipiului Caransebeș, ca autoritate executivă, administrează resursele

financiare ale unității administrativ-teritoriale obținute ca venituri

bugetare, inclusiv veniturile realizate din concesionarea sau închirierea de

bunuri imobile, respectiv vânzarea de bunuri imobile aflate în patrimoniul

acelei unități administrativ-teritoriale, fără ca actele înfăptuite în acest

scop să aibă natură comercială, deoarece, așa cum se precizează în art. 8 C.

com., „Statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți”.

În raport cu această reglementare și

ținându-se seama că, prin încasarea sumelor provenite din închirierea,

concesionarea și vânzarea de bunuri imobile, nu s-a realizat valoare adăugată

și nici nu s-a urmărit obținerea de profit, Primăriei municipiului Caransebeș,

ca autoritate executivă a unității administrativ-teritoriale municipiul

Caransebeș, nu-i revenea obligația de a se declara plătitor de taxă pe valoarea

adăugată și să organizeze o evidență contabilă în acest sens, sumele respective

fiind înregistrate global ca venituri bugetare, pe capitole, iar cheltuielile

efectuate fiind evidențiate, la rândul lor, pe categorii de cheltuieli.

În această privință, este de

observat că, așa cum s-a subliniat prin raportul de expertiză contabilă și

suplimentul acestuia, din reglementarea de ansamblu ce privește administrația

publică locală, precum și impozitele și taxele locale, rezultă că sumele

încasate din închirierea și concesionarea de spații sunt venituri bugetare

nefiscale ale unității administrativ teritoriale cuprinse în bugetul local,

care nu pot fi considerate aducătoare de profit, astfel că nu intră sub

incidența aplicării taxei pe valoarea adăugată.

Tot astfel, în raport cu aceleași

reglementări, sumele încasate la bugetul local, din vânzările de bunuri imobile,

reprezintă venituri din capital ale bugetelor locale, destinate pentru

acoperirea cheltuielilor bugetare, care, de asemenea, nu intră în sfera de

aplicare a taxei pe valoarea adăugată, ca și sumele încasate din închirierea de

spații la Muzeu și Casa de Cultură, care, prin natura lor, constituie surse

bugetare, iar nu rezultatul unor activități economice producătoare de profit.

Așa cum, corect, s-a relevat prin

considerentele sentinței, în raport cu prevederile art. 42 din Legea nr. 27/1994,

republicată, care consacră dreptul autorităților publice locale de a institui

taxe ce constituie venituri ale bugetelor locale, precum și cu dispozițiile art.

3 alin. ultim din O.G. nr. 3/1992, potrivit cărora plata T.V.A. este

condiționată de obținerea de profit, sumele încasate de Primăria municipiului

Caransebeș, din sursele ce fac obiectul litigiului, nu erau susceptibile de a

fi supuse taxei pe valoarea adăugată.

O atare interpretare a dispozițiilor

legale aplicabile se impune și pentru că, prin art. 39 alin. (3) din Legea nr. 72/1996,

se prevede că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri ale

statului constituie venituri ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale,

după caz, dacă legea nu dispune altfel, prin art. 9 alin. (3) din Legea nr. 189/1998

se precizează că „sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor

bunuri, aparținând domeniului public sau privat, de interes local sau județean,

constituie venituri ale bugetelor locale”, iar în anexa nr. 1 a acestei legi,

la Cap. II lit. B), pct. 12.1 sunt prevăzute venituri ale bugetelor locale, din

valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice.

Așa fiind și cum este de principiu

că nu se poate percepe vreo taxă la un venit bugetar, se impune să se considere

că nici pentru veniturile bugetare încasate de Primăria municipiului Caransebeș,

ca autoritate a administrației publice locale, din sursele pentru care s-a

calculat T.V.A., prin actele de control fiscal ce fac obiectul litigiului de

față, nu este firesc să fie plătită o astfel de taxă.

Constatându-se, astfel, că prima

instanță a soluționat corect acțiunea formulată și că, în raport cu specificul

cauzei și cu materialul probator administrat, nu se mai impune trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță, în vederea efectuării unei noi

expertize contabile, urmează a se admite recursul în anulare și a se respinge

recursul declarat de pârâtă, împotriva sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare, declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Casează decizia nr. 1198 din 25

martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume

propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței

civile nr. 310/CA din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

7 iunie 2004.