ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1616/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul orașul Jimbolia, prin

Primar, a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța prin sentința ce o

va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 1448/2001, emisă de Ministerul

Finanțelor Publice, precum și a procesului-verbal de control din 17 iulie 2001,

cu consecința exonerării de la plata sumei de 3.487.462.808 lei reprezentând T.V.A.

și majorările aferente.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că în mod eronat s-a reținut în sarcina sa, obligația de a plăti T.V.A.

pentru operațiunile de închiriere a unor imobile, cu altă destinație decât de

locuință, de terenuri, de vânzări de imobile, deoarece toate aceste operațiuni

nu au avut ca rezultat obținerea de profit, fiindu-i astfel. aplicabile

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992.

În acțiune s-a susținut, de asemenea,

că toate veniturile realizate au fost destinate bugetului local, impunerea

fiind nelegală.

Curtea de Apel Timișoara, prin

sentința civilă nr. 217/2002, a admis acțiunea și a dispus anularea procesului-verbal

din 17 iulie 2001, precum și a deciziei nr. 1448/2001, exonerând-o pe

reclamantă de plata sumei de 3.487.462.808 lei, cu titlu de T.V.A. și majorări

aferente.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că activitatea desfășurată de reclamantă

a fost de natură administrativă, că aceasta nu a realizat un profit și că

veniturile obținute au fost destinate bugetului local.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs în termenul legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum

și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

I. În motivarea recursului său,

recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a susținut că:

- operațiunile efectuate de intimată,

cad sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000,

fiind supuse T.V.A.; activitățile de vânzare, concesionare, închiriere,

efectuate de intimată, au dus la realizarea de profit, situație în care nu mai

sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992.

II. Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara, prin recursul formulat, a susținut că:

- activitățile desfășurate de

intimat, reprezintă prestări de servicii, în sensul dispozițiilor art. 2 din

O.G. nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2000, fiind supuse T.V.A.;

- în cauză nu se aplică dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, deoarece operațiunile efectuate

de intimată nu sunt de natură administrativă, iar în urma lor aceasta a obținut

profituri.

Analizând recursurile formulate prin

prisma motivelor invocate (ambele recursuri invocă aceleași motive) și în

raport cu dispozițiile art. 304 – 304

1

C. proc. civ., Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente:

Activitatea Primăriei orașului

Jimbolia a fost verificată pentru perioada 1 iunie 1996 – 31 mai 2001, sub

aspectul operațiunilor de vânzare de imobile, cu altă destinație decât de

locuință, închirieri de asemenea bunuri, de terenuri, concesionări aflate în

administrarea Consiliului Local Jimbolia, reținându-se în sarcina sa, obligația

de plată a T.V.A. și a majorărilor de întârziere, în cuantum total de

3.487.462.808 lei.

Dată fiind perioada supusă

controlului, cadrul legal aplicabil îl reprezintă O.G. nr. 3/1992 și O.U.G. nr.

17/2000.

În raport cu actele normative mai

sus amintite, în mod corect instanța de fond a reținut că intimatul-reclamant

nu datorează T.V.A.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3

alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992: „Nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A.,

operațiunile privind livrările de bunuri și prestatoare de servicii, rezultate

din activitatea specifică autorizată, efectuate de instituțiile publice pentru

activitățile lor administrative”.

Aceeași dispoziție legală se regăsește

și în O.U.G. nr. 17/2000, în art. 3 alin. (1) lit. d).

Or, în cauza dedusă judecății, toate

operațiunile efectuate în perioada supusă controlului au avut la bază decizii

administrative, adoptate de Consiliul local, fiind făcute astfel în executarea

acestora, veniturile rezultate intrând în bugetul local, cu destinația

autofinanțări. Aceste împrejurări au rezultat cu certitudine din probele

administrate în cauză (acte și expertiză contabilă) și nici nu au fost

contestate de recurenții-pârâți.

Reținându-se caracterul

administrativ al operațiunilor efectuate, precum și finalitatea acestora,

respectiv autofinanțarea

,

este evident că nu se poate vorbi de existența

unui profit, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, așa

cum au susținut recurenții.

Sub acest aspect, urmează a se

reține că „Primăria” nu are ca scop obținerea de profit, fiind o instituție

publică ce gestionează și administrează veniturile și cheltuielile bugetului

local și că potrivit Legii nr. 72/1996 – legea finanțelor publice, „veniturile

bugetelor locale se formează din impozite, taxe și alte

venituri

” [art. 52

alin. (2)].

În aplicarea acestor dispoziții

legale, veniturile obținute în urma operațiunilor efectuate de intimat

(închirieri, vânzări, concesiuni), au intrat la bugetul local.

În consecință, în raport cu cele mai

sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., cele două

recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor

Publice, împotriva sentinței civile nr. 217 din 28 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2004.