ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1616/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul orașul Jimbolia, prin Primar, a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 1448/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, precum și a procesului-verbal de control din 17 iulie 2001, cu consecința exonerării de la plata sumei de 3.487.462.808 lei reprezentând T.V.A. și majorările aferente. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în mod eronat s-a reținut în sarcina sa, obligația de a plăti T.V.A.

pentru operațiunile de închiriere a unor imobile, cu altă destinație decât de locuință, de terenuri, de vânzări de imobile, deoarece toate aceste operațiuni nu au avut ca rezultat obținerea de profit, fiindu-i astfel. aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992. În acțiune s-a susținut, de asemenea, că toate veniturile realizate au fost destinate bugetului local, impunerea fiind nelegală. Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 217/2002, a admis acțiunea și a dispus anularea procesului-verbal din 17 iulie 2001, precum și a deciziei nr. 1448/2001, exonerând-o pe reclamantă de plata sumei de 3.487.462.808 lei, cu titlu de T.V.A. și majorări aferente. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că activitatea desfășurată de reclamantă a fost de natură administrativă, că aceasta nu a realizat un profit și că veniturile obținute au fost destinate bugetului local.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. I. În motivarea recursului său, recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a susținut că: - operațiunile efectuate de intimată, cad sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, fiind supuse T.V.A.; activitățile de vânzare, concesionare, închiriere, efectuate de intimată, au dus la realizarea de profit, situație în care nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992. II. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin recursul formulat, a susținut că: - activitățile desfășurate de intimat, reprezintă prestări de servicii, în sensul dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2000, fiind supuse T.V.A.; - în cauză nu se aplică dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, deoarece operațiunile efectuate de intimată nu sunt de natură administrativă, iar în urma lor aceasta a obținut profituri. Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate (ambele recursuri invocă aceleași motive) și în raport cu dispozițiile art. 304 – 304 1 C. proc. civ., Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente: Activitatea Primăriei orașului Jimbolia a fost verificată pentru perioada 1 iunie 1996 – 31 mai 2001, sub aspectul operațiunilor de vânzare de imobile, cu altă destinație decât de locuință, închirieri de asemenea bunuri, de terenuri, concesionări aflate în administrarea Consiliului Local Jimbolia, reținându-se în sarcina sa, obligația de plată a T.V.A.

și a majorărilor de întârziere, în cuantum total de 3.487.462.808 lei. Dată fiind perioada supusă controlului, cadrul legal aplicabil îl reprezintă O.G. nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2000. În raport cu actele normative mai sus amintite, în mod corect instanța de fond a reținut că intimatul-reclamant nu datorează T.V.A. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992: „Nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A., operațiunile privind livrările de bunuri și prestatoare de servicii, rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate de instituțiile publice pentru activitățile lor administrative”. Aceeași dispoziție legală se regăsește și în O.U.G.

nr. 17/2000, în art. 3 alin. (1) lit. d). Or, în cauza dedusă judecății, toate operațiunile efectuate în perioada supusă controlului au avut la bază decizii administrative, adoptate de Consiliul local, fiind făcute astfel în executarea acestora, veniturile rezultate intrând în bugetul local, cu destinația autofinanțări. Aceste împrejurări au rezultat cu certitudine din probele administrate în cauză (acte și expertiză contabilă) și nici nu au fost contestate de recurenții-pârâți. Reținându-se caracterul administrativ al operațiunilor efectuate, precum și finalitatea acestora, respectiv autofinanțarea , este evident că nu se poate vorbi de existența unui profit, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 3/1992, așa cum au susținut recurenții. Sub acest aspect, urmează a se reține că „Primăria” nu are ca scop obținerea de profit, fiind o instituție publică ce gestionează și administrează veniturile și cheltuielile bugetului local și că potrivit Legii nr. 72/1996 – legea finanțelor publice, „veniturile bugetelor locale se formează din impozite, taxe și alte venituri ” [art. 52 alin. (2)]. În aplicarea acestor dispoziții legale, veniturile obținute în urma operațiunilor efectuate de intimat (închirieri, vânzări, concesiuni), au intrat la bugetul local. În consecință, în raport cu cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., cele două recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 217 din 28 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2004.