ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4556/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința atacată cu recurs,

sentința civilă nr. 121/Bis pronunțată la data de 21 mai 2002 în dosarul nr. 7305/CA/2001,

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a

admis acțiunea precizată, introdusă de municipiul Lugoj, prin primar și a

anulat actele administrative emise de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, exonerându-l de la plata sumei de 1.437.923.610

lei, cu titlu de T.V.A. și majorările de întârziere aferente.

Pentru a pronunța această soluție, curtea

de apel a reținut, în esență, că prin procesul-verbal nr. 18711 din 31 iulie

2001, organele de control din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice

Timiș au constatat că municipiul Lugoj datorează suplimentar la bugetul

statului, pentru perioada 1 iunie 1996 – 31 iunie 2001, sumele de 1.095.727.696

lei T.V.A. pentru veniturile realizate din vânzări de bunuri imobile și

închirierea unor spații cu o altă destinație, decât de locuință, precum și

342.185.315 lei majorările de întârziere aferente, măsură menținută prin

decizia nr. 1461 din 26 septembrie 2001, emisă de Direcția de specialitate din

cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

A motivat instanța de fond că

reclamantul, în calitate de instituție publică, nu avea obligația de a

evidenția, colecta și vira la bugetul statului, T.V.A. pentru activitățile

administrative realizate, care au constat în vânzarea sau închirierea unor

bunuri aparținând domeniului public sau privat, aflate în administrarea sa.

Împotriva acestei soluții a formulat

recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, susținând, în esență, că

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

3/1992, republicată și art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000,

completate cu art. 3 alin. (1) lit. d) din aceleași acte normative, incluzând

în cazul plătitorilor de T.V.A., și pe reclamant.

Intimatul-reclamant a depus

întâmpinare, prin care a cerut aplicarea prevederilor art. 169 din O.G. nr. 61/2002,

potrivit cărora sumele reprezentând T.V.A. datorate de către autoritățile

administrației publice, pentru închirieri și/sau concesionări de bunuri

imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor

și nu au fost achitate la bugetul statului, se anulează, inclusiv majorările și

penalitățile de întârziere aferente.

Recursul este întemeiat.

Problema dedusă judecății este, așa

cum a fost identificată și de instanța de fond, dacă autoritățile

administrației publice locale datorează T.V.A. pentru activitățile de prestări

de servicii constând în vânzări, închirieri și/sau concesionări de bunuri

imobile.

Este adevărat că potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 3/1992, republicată și din O.U.G.

nr. 17/2000, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A., operațiunile privind

livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate de activitatea

specifică autorizată efectuată de instituțiile publice, pentru activitățile lor

administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța

statului, culturale și sportive.

Or, în cauza de față, intimatul-reclamant,

prin autoritățile publice legale, a obținut venituri din vânzarea și respectiv,

închirierea sau concesionarea unor bunuri imobile aparținând patrimoniului

unității administrativ-teritoriale, în privința cărora organele fiscale

reținuseră în mod corect că au rezultat din activități nespecifice, astfel că

era necesară calcularea, colectarea și virarea T.V.A. la bugetul de stat,

potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată și art.

2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000.

Prevederile art. 169 din O.G. nr. 61/2002,

invocate în întâmpinare, constituie un argument în plus, în sensul deciziei de

mai sus, pentru că putea fi anulată doar executarea unei obligații datorate

bugetului de stat.

Oricum, art. 169 din O.G. nr. 61/2002,

nu conferă temei legal soluției instanței de fond, anularea sumelor datorate

bugetului de stat fiind o măsură care vizează executarea acestora, iar nu

legalitatea actelor administrative atacate.

Astfel fiind, recursul va fi admis,

sentința atacată va fi casată și, pe fond, acțiunea va fi respinsă, actele

administrative atacate fiind legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea

Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 121/Bis din 21

mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond,

respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 iunie 2004.