ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3691/2003

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin sentința civilă nr.222/2001 a fost admisă, în parte, acțiunea modificată și completată, introdusă de reclamantele S.A. și S.E., constatându-se: greșita aplicare a disp. Decretului nr. 92/1950 asupra apt. 1 din București, calitatea de proprietare a reclamantelor asupra imobilului, dar, s-a respins cererea de declarare a nulității contractelor de vânzare cumpărare, fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul litigios, ca efect al compărării titlurilor. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 510/A din 20 noiembrie 2001, a schimbat, în parte, sentința și a respins cererea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul A.I.

și intervenientul C.R.I. Curtea a reținut că ambii cumpărători au fost de bună credință, iar contractele de vânzare cumpărare s-au încheiat cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/95 și art. 948 C. civ., acțiunea reclamantelor fiind introdusă la 2 martie 1998, ulterior încheierii acestora (primul la 13 martie 1997 și al doilea la 30 septembrie 1996). 2) Împotriva deciziei a declarat recurs L.S.A., unică moștenitoare a reclamantei S.A., fixându-se primul termen la 8 octombrie 2002, când judecata recursului a fost amânată la 25 februarie 2003 spre a fi achitate taxele judiciare de timbru și la 30 septembrie 2003. Motivele de recurs vizează două probleme, cum relevă recurenta: „stabilirea preluării fără titlu a apartamentului și problema subsecventă a opozabilității titlului exhibat de pârâți”.

Recurenta invocă temeiurile din art. 304 pct. 9 și 1o C. proc. civ., susținând, în esență că: 1. – hotărârea s-a dat cu încălcarea legii, ignorându-se că apartamentul a fost trecut la poz.984 Anexă pe numele fostului proprietar Băicoianu, fiind preluat fără titlu; 2. – hotărârea a violat art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp imobilul a fost vândut, deși a fost preluat de stat fără titlu; 3. – părinții reclamantelor au fost salariat și casnică, fiind exceptați de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950; 4. – titlul reclamantelor este mai caracterizat, în raport cu cel al pârâților care datează din anul 1997. 3) Recursul este nefondat. Obiectul recursului îl constituie revendicarea apartamentului nr.10, naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu privire la care s-a constatat calitatea de proprietar a reclamantelor și declararea nulității celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate cu locatorii în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantele nu au atacat cu apel sentința primei instanțe prin care s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare, dar, în recurs formulează un asemenea motiv, ceea ce constituie un omisso medio, nepermis, în principiu, în procesul civil, conform art. 299 și art. 377 C. proc. civ. Așadar, nu se poate evita calea de atac a apelului spre a fi invocate criticile pentru prima dată în recurs.î, iar, pe de altă parte, hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă sub acest capăt de cerere. Recunoscând buna credință a cumpărătorilor chiriași, contractele fiind încheiate anterior introducerii acțiunii în revendicare și cu respectarea cerințelor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1992, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare, fără a opera cu compararea titlurilor așa cum se pretinde de recurentă.

Decizia recurată a lăsat recurentei, calea altor măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, decât restituirea în natură. Preluarea fără titlu valabil și recunoașterea calității de proprietare a reclamantelor au fost stabilite, irevocabil, de ambele instanțe, căci nu s-a declarat recurs de către pârâți. Această situație, însă, nu duce și la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, căci asupra lor prima instanță s-a pronunțat, iar reclamantele nu au apelat sentința, care, astfel, a dobândit autoritatea de lucru judecat.

Și în notele scrise, (depuse în recurs de recurent, se stăruie pe aceeași teză a relei credințe a cumpărătorilor și a faptului că instanța de apel a aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 unei acțiuni, întemeiate pe dreptul comun, introdusă direct, fără a urma procedura administrativă, la 2 martie 1998. Nici prima instanță, dar nici instanța de apel nu au aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001, lectura considerentelor celor două hotărâri relevând că nu a fost citată această lege și nici textele sale. Instanțele au reținut, însă, că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, apartamentul nefiind exceptat de la vânzare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta L.S.E.A. împotriva deciziei civile nr.510/A din 20 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2003.