ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3691/2003

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

parte, acțiunea

modificată și completată, introdusă

de reclamantele S.A. și S.E., constatându-se: greșita aplicare a disp.

Decretului nr. 92/1950 asupra apt. 1 din București, calitatea de proprietare a

reclamantelor asupra imobilului, dar, s-a respins cererea de declarare a

nulității contractelor de vânzare cumpărare, fiind obligați pârâții să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul litigios, ca efect al compărării

titlurilor.

Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 510/A din 20

noiembrie 2001, a schimbat, în parte, sentința și a respins cererea în

revendicare în contradictoriu cu pârâtul A.I. și intervenientul C.R.I.

Curtea

a reținut că ambii cumpărători au fost de bună credință, iar contractele de

vânzare cumpărare s-au încheiat cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/95 și

art. 948 C. civ., acțiunea reclamantelor fiind introdusă la 2 martie 1998,

ulterior încheierii acestora (primul la 13 martie 1997 și al doilea la 30 septembrie

1996).

2)

Împotriva deciziei a declarat recurs L.S.A., unică moștenitoare a reclamantei S.A.,

fixându-se primul termen la 8 octombrie 2002, când judecata recursului a fost

amânată la 25 februarie 2003 spre a fi achitate taxele judiciare de timbru și

la 30 septembrie 2003.

Motivele

de recurs vizează două probleme, cum relevă recurenta: „stabilirea preluării

fără titlu a apartamentului și problema subsecventă a opozabilității titlului

exhibat de pârâți”.

Recurenta

invocă temeiurile din art. 304 pct. 9 și 1o C. proc. civ., susținând, în esență

că:

1.

– hotărârea s-a dat cu încălcarea legii, ignorându-se că apartamentul a fost

trecut la poz.984 Anexă pe numele fostului proprietar Băicoianu, fiind preluat

fără titlu;

2.

– hotărârea a violat art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp imobilul

a fost vândut, deși a fost preluat de stat fără titlu;

3.

– părinții reclamantelor au fost salariat și casnică, fiind exceptați de la

naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950;

4.

– titlul reclamantelor este mai caracterizat, în raport cu cel al pârâților

care datează din anul 1997.

3)

Recursul este

nefondat.

Obiectul recursului îl constituie revendicarea

apartamentului nr.10, naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu privire la

care s-a constatat calitatea de proprietar a reclamantelor și declararea

nulității celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate cu locatorii în

baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantele

nu au atacat cu apel sentința primei instanțe prin care s-a respins capătul de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte de

vânzare cumpărare, dar, în recurs formulează un asemenea motiv, ceea ce

constituie un omisso medio, nepermis, în principiu, în procesul civil, conform

art. 299 și art. 377 C. proc. civ.

Așadar,

nu se poate evita calea de atac a apelului spre a fi invocate criticile pentru

prima dată în recurs.î, iar, pe de altă parte, hotărârea primei instanțe a

rămas irevocabilă sub acest capăt de cerere.

Recunoscând buna credință a cumpărătorilor chiriași,

contractele fiind încheiate anterior introducerii acțiunii în revendicare și cu

respectarea cerințelor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1992, instanța de

apel a respins acțiunea în revendicare, fără a opera cu compararea titlurilor

așa cum se pretinde de recurentă. Decizia recurată a lăsat recurentei, calea

altor măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, decât restituirea în

natură.

Preluarea

fără titlu valabil și recunoașterea calității de proprietare a reclamantelor au

fost stabilite, irevocabil, de ambele instanțe, căci nu s-a declarat recurs de

către pârâți.

Această

situație, însă, nu duce și la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, căci

asupra lor prima instanță s-a pronunțat, iar reclamantele nu au apelat

sentința, care, astfel, a dobândit autoritatea de lucru judecat.

Și

în notele scrise, (depuse în recurs de recurent, se stăruie pe aceeași teză a

relei credințe a cumpărătorilor și a faptului că instanța de apel a aplicat

prevederile Legii nr. 10/2001 unei acțiuni, întemeiate pe dreptul comun,

introdusă direct, fără a urma procedura administrativă, la 2 martie 1998.

Nici

prima instanță, dar nici instanța de apel nu au aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001,

lectura considerentelor celor două hotărâri relevând că nu a fost citată

această lege și nici textele sale.

Instanțele

au reținut, însă, că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

apartamentul nefiind exceptat de la vânzare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta L.S.E.A. împotriva

deciziei civile nr.510/A din 20 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2003.