ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1799/2003

La

ordine pronunțarea recursurilor declarate de reclamanții S.I., S.M., Z.S.L.,

T.C.A.N., Ș.M.și M.M.și de intervenienții  D.A.C., D.L.R., D.D., D.D., S.G.și

S.C.împotriva deciziei civile nr.569 A din 17 noiembrie 2001 a Curții de Apel

București, Secția a III-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2003 care face parte

integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la data de 6 mai 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 4.10.1999 și completată ulterior, reclamanții S.I., S.M.,

T.C.A.N.și Z.S.L.au chemat în judecată pe pârâții C.P.și O.V., solicitând:

ieșirea din indiviziune asupra terenului situat în București str. Vânători

nr.25, sector 5; să se constate că sunt proprietari de bună credință  ai

suprafețelor de teren dobândite cu actele  menționate, în cote părți ideale,

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat

sub nr.2674/1995 prin care O.V. vinde lui C.P.întreg terenul  în discuție, de

335 mp, cu referire la cotele indivize ce se pretind a aparține reclamanților,

în considerarea faptului că actul a fost încheiat în frauda drepturilor

proprietarilor și lipsa consimțământului reclamanților, titulari ai unor

drepturi indivize de proprietate asupra terenului tranzacționat.

În

drept s-au invocat prevederile art.728 și urm.C.civ., art.111 și art.948 c.civ.

La

cererea pârâtului O.V., în temeiul prevederilor art.57-59 C.proc.civ.a fost

introdus în cauză Consiliul General al Municipiului București.

S-a

conexat dosarul nr.4238/2000 al Judecătoriei sector 5 București, având ca

obiect acțiunea acelorași reclamanți, la care se adaugă D.A.C., privind

constatarea inopozabilității  sentinței civile nr.9110/1997 a Judecătoriei

Sector 5, București.

Au

mai intervenit în cauză: S.G.și C., D.A.C., D.L.R., D.D. și D.D., care au

invocat aceleași drepturi ca și reclamanții.

Prin

sentința civilă nr.356 din 23 mai 2004, Tribunalul București, Secția a V-a  a

admis excepțiile inadmisibilității  acțiunii, a cererilor de intervenție și a

acțiunii conexe.

A

respins acțiunea principală, cererile de intervenție, precum și cererea conexă,

ca inadmisibile.

A

lua act de renunțarea pârâtului O.V. la excepția lipsei calității de

reprezentant.

Curtea

de Apel București – secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr.569 din 17

decembrie 2001, a respins ca inadmisibile apelurile declarate împotriva

acestei sentințe de Ș.M., M.M.și T.V., și ca nefondate apelurile declarate de

S.I.  și M., Z.S.L., D.A.C., D.R., D.D., D.D., S.G.și S.C..

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele :

-

apelantele S.M., M.M.și T.V., nu au fost părți  în litigiu;

-

imobilul din str. Vânători nr.25, a fost  compus din mai multe apartamente și

teren, fiind naționalizat prin Decretul nr.92/1950 în limitele a 3 apartamente,

pe numele proprietarei  B.S.– autoarea pârâtului O.V., pentru ca, prin decretul

299/1986 să se  procedeze la exproprierea drepturilor de proprietate pe cote

părți aparținând reclamanților S., S., T. și autoarei intervenienților D.,

care, necontestat, dobândiseră anterior câte un apartament cu cota indiviză de

teren;

-

prin sentința civilă nr.9110/3 dec.1997, pârâtul O.V., succesorul legal al

defunctei B.S., obține în deplină proprietate întreg terenul de 335 mp, de pe

care, anterior, fusese demolată construcția ce cuprindea și apartamentele

reclamanților coindivizari;

-

la 29 iulie 1997, sub nr.2674, se autentifică contractul de vânzare-cumpărare

intervenit între O.V. și C.P.,  având ca obiect terenul în litigiu;

-

reclamanții  își  întemeiază  pretențiile deduse judecății pe calitatea de

proprietar avută înainte de expropriere,  situație în care nu au un drept de

proprietate actual și dovedit ca atare, acțiunea de ieșire  din indiviziune

fiind deci inadmisibilă;

-

în ce privește cererea având ca obiect constatarea că reclamanții sunt

proprietari de bună credință ai suprafețelor de teren indivize, formulată în

completarea acțiunii principale și întemeiată pe prevederile art.111

C.proc.civ.., aceasta are un caracter de sine stătător, fiind inadmisibilă în

raport de calea acțiunii în realizare pe care o au la dispoziție – și pe care

au și promovat-o de altfel ca cerere de ieșire din indiviziune – și de  faptul

că o acțiune ce tinde la constatarea bunei credințe a proprietarului unui

imobil, este lipsită de temei legal;

-

cu privire la cererea de constatare a inopozabilității sentinței nr.9110/1997,

față de principiul că hotărârile judecătorești sunt opozabile numai părților

din proces, o asemenea împrejurare nu trebuie constatată pe calea unei

judecăți;

-

actul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâți nu poate fi anulat pentru

motivele invocate – lipsa  consimțământului reclamanților și implicit vânzarea

bunului altuia în lipsa unui interes legitim dovedit.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N.,

M.M., Ș.M.și intervenienții  D.A.C., D.L.R., D.D. și D.D..

Recurs

separat au declarat și intervenienții S.G.și S.C..

Prin

ambele recursuri se critică hotărârea atacată, întrucât:

s-a

interpretat greșit caracterul acțiunii, motivarea din hotărâre fiind

contradictorie. În realitate cererea formulată, în sensul unei ieșiri din

indiviziune, are caracterul unei acțiuni în realizare, presupunând mai întâi constatarea

unui drept;

s-a

soluționat greșit cererea de constatare a  neopozabilității sentinței civile

nr.9110/1997, și aceasta întrucât hotărârea menționată, pronunțată în disprețul

legii, nu poate avea efecte care să afecteze drepturile terților;

motivarea

este contradictorie cu privire la cererea de recunoaștere a drepturilor de

proprietate ale reclamanților avute înainte de expropriere;

s-a

interpretat greșit cererea de constatare a nulității  absolute a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, neputând fi primită afirmația după

care anularea nu poate fi promovată decât în acțiunea  părților contractante.

Recurenții nu puteau avea posibilitatea să fie părți în această operație

juridică ilegală, prin care s-a vândut și bunul altuia, fără consimțământul

expres al celorlalți coproprietari, la un preț neserios, dovada dreptului de

proprietate fiind făcută.

Recursurile

nu sunt întemeiate.

În

primul rând, cu privire la recursul promovat astfel de Ș.M.și M.M.este de

reținut că apelul formulat de aceste părți împotriva sentinței a fost respins

ca inadmisibil, aceasta în considerarea faptului că apelantele nu au fost părți

în proces.

Așa

fiind, recursul promovat nu putea privi decât soluția dată astfel, neputând

constitui  obiect de judecată, aici, motivele ce țin de fondul soluționării

litigiului.

Cu

privire la recursurile promovate de celelalte părți, ce urmează a fi analizate

împreună fiind circumscrise, în esență,  acelorași motive de casare și

acelorași chestiuni de fapt și de drept.

Indiscutabil,

acțiunea principală introductivă de instanță, a fost formulată ca o cerere de

ieșire din indiviziune întemeiată pe prevederile art.728 C.civ.pentru a cărei

admisibilitate însă, era necesar – așa cum esențial a apreciat instanța – a se

demonstra că dreptul de proprietate asupra bunului supus partajului aparține ca

proprietate comună, mai multor persoane, în speță, inclusiv reclamanților și

intervenienților.

Or,

sub acest aspect, recurenții nu au dovedit existența dreptului lor de

coproprietate, la data formulării acțiunii, asupra imobilului în litigiu, motiv

pentru care, în mod corect, acțiunea având acest obiect a fost apreciată ca

inadmisibilă.

Este

adevărat că prin completarea de acțiune, formulată ulterior,  reclamanții au

solicitat a se constata existența unui astfel de drept de proprietate, cerere

întemeiată în drept, pe dispozițiile art.111 C.proc.civ.și că, de principiu, o

asemenea cerere ar putea fi  considerată ca admisibilă, în măsura în care ea se

dorește a se constitui în premisa pe care s-ar sprijini cererea de ieșire din

indiviziune.

Și

în acest caz însă, este necesar a se proba existența dreptului de proprietate

în favoarea celui ce-l invocă și care se pretinde astfel proprietar sau

coproprietar, asupra bunului în litigiu.

Din

acest punct de vedere, recurenții invocă însă un drept de proprietate eventual

dobândit prin actele de vindere-cumpărare din anii 1965, 1967, 1977, drept care

a fost însă desființat prin măsura exproprierii dispusă ulterior prin Decretul

299/1986. Tocmai de aceea, exproprierea fiind un mod de dobândire a

proprietății de către stat, instanța de apel a reținut că în atare situație

dreptul de  proprietate invocat  în aceste condiții nu poate fi considerat ca

fiind actual și dovedit ca atare. Considerentele aduse în acest sens se

regăsesc în motivarea hotărârii, justificând astfel soluția dată fără a exista

nici o contradicție între acestea sau între considerente și dispozitiv.

În

cadrul procesual astfel fixat și mai ales în această fază de judecată, nu se

poate discuta dacă și în ce măsură actul exproprierii a fost abuziv sau nu și

nici faptul că instanța trebuia să aibă în vedere prevederile art.35 din Legea

33/1994 și ale art.6 din Legea nr.213/1960, cum încearcă recurenții să susțină

acum.

O

asemenea chestiune, eventual, putea face obiectul unei alte judecăți, unde

recurenții, în contradictoriu cu statul, sau și cu alte  persoane să fi

încercat, pe acest temei, întâi să obțină retrocedarea în proprietate a

imobilului. Numai după aceea având stabilită astfel existența actuală a

dreptului de proprietate, puteau promova prezenta acțiune de ieșire din

indiviziune.

Plecând

de aici, instanța a rezolvat corespunzător și cererea având ca obiect

constatarea faptului că cele  dispuse prin sentința civilă nr.9110/1997 nu sunt

opozabile recurenților, problema ținând, adevărat, de aprecierea efectelor unei

hotărâri judecătorești față de terți și putând constitui drei un argument  în

sprijinul unei eventuale susțineri  într-un sens sau altul, raportat la

obiectul dedus judecății.

De

asemenea, este de reținut că, față de cele deja arătate, prin  hotărârea

atacată s-a apreciat corect și asupra soluției de respingere a cererii privind

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâții

O.V. și C.P.. Dacă este adevărat că în cazul unei astfel de nulități

(absolute), acțiunea poate fi formulată, de principiu de orice persoană

interesată, tot atât de  adevărat este că un asemenea interes trebuie să fie

juridicește ocrotit, iar cauzele de  nulitate invocate să poată configura

regimul juridic al nulității absolute.

Din

acest punct de vedere, așa cum prin hotărârea atacată s-a reținut, în lipsa

existenței dreptului de proprietate al recurenților, interesul arătat nu

ființează după cum nici temeiurile de nulitate invocate – lipsa

consimțământului celorlalți eventuali proprietari, respectiv vânzarea bunului

altuia, prin ele însele nu puteau constitui în speță, cauze  ale nulității

absolute, motiv pentru care, capătul de cerere  având acest obiect, nu putea fi

decât respins.

Așa

fiind, față de cele arătate, în baza art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi

respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Respinge,

ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N.,

Ș.M.și M.M.și de intervenienții D.A.C., D.L.R., D.D., D.D., S.G.și

S.C.împotriva deciziei nr.569/A din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel

București, Secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 mai 2003.