ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1799/2003

La ordine pronunțarea recursurilor declarate de reclamanții S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N., Ș.M.și M.M.și de intervenienții D.A.C., D.L.R., D.D., D.D., S.G.și S.C.împotriva deciziei civile nr.569 A din 17 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2003 care face parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la data de 6 mai 2003. C U R T E A , Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 4.10.1999 și completată ulterior, reclamanții S.I., S.M., T.C.A.N.și Z.S.L.au chemat în judecată pe pârâții C.P.și O.V., solicitând: ieșirea din indiviziune asupra terenului situat în București str. Vânători nr.25, sector 5; să se constate că sunt proprietari de bună credință ai suprafețelor de teren dobândite cu actele menționate, în cote părți ideale, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2674/1995 prin care O.V.

vinde lui C.P.întreg terenul în discuție, de 335 mp, cu referire la cotele indivize ce se pretind a aparține reclamanților, în considerarea faptului că actul a fost încheiat în frauda drepturilor proprietarilor și lipsa consimțământului reclamanților, titulari ai unor drepturi indivize de proprietate asupra terenului tranzacționat. În drept s-au invocat prevederile art.728 și urm.C.civ., art.111 și art.948 c.civ. La cererea pârâtului O.V., în temeiul prevederilor art.57-59 C.proc.civ.a fost introdus în cauză Consiliul General al Municipiului București. S-a conexat dosarul nr.4238/2000 al Judecătoriei sector 5 București, având ca obiect acțiunea acelorași reclamanți, la care se adaugă D.A.C., privind constatarea inopozabilității sentinței civile nr.9110/1997 a Judecătoriei Sector 5, București.

Au mai intervenit în cauză: S.G.și C., D.A.C., D.L.R., D.D. și D.D., care au invocat aceleași drepturi ca și reclamanții. Prin sentința civilă nr.356 din 23 mai 2004, Tribunalul București, Secția a V-a a admis excepțiile inadmisibilității acțiunii, a cererilor de intervenție și a acțiunii conexe. A respins acțiunea principală, cererile de intervenție, precum și cererea conexă, ca inadmisibile. A lua act de renunțarea pârâtului O.V. la excepția lipsei calității de reprezentant. Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr.569 din 17 decembrie 2001, a respins ca inadmisibile apelurile declarate împotriva acestei sentințe de Ș.M., M.M.și T.V., și ca nefondate apelurile declarate de S.I.

și M., Z.S.L., D.A.C., D.R., D.D., D.D., S.G.și S.C..

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele : - apelantele S.M., M.M.și T.V., nu au fost părți în litigiu; - imobilul din str. Vânători nr.25, a fost compus din mai multe apartamente și teren, fiind naționalizat prin Decretul nr.92/1950 în limitele a 3 apartamente, pe numele proprietarei B.S.– autoarea pârâtului O.V., pentru ca, prin decretul 299/1986 să se procedeze la exproprierea drepturilor de proprietate pe cote părți aparținând reclamanților S., S., T. și autoarei intervenienților D., care, necontestat, dobândiseră anterior câte un apartament cu cota indiviză de teren; - prin sentința civilă nr.9110/3 dec.1997, pârâtul O.V., succesorul legal al defunctei B.S., obține în deplină proprietate întreg terenul de 335 mp, de pe care, anterior, fusese demolată construcția ce cuprindea și apartamentele reclamanților coindivizari; - la 29 iulie 1997, sub nr.2674, se autentifică contractul de vânzare-cumpărare intervenit între O.V.

și C.P., având ca obiect terenul în litigiu; - reclamanții își întemeiază pretențiile deduse judecății pe calitatea de proprietar avută înainte de expropriere, situație în care nu au un drept de proprietate actual și dovedit ca atare, acțiunea de ieșire din indiviziune fiind deci inadmisibilă; - în ce privește cererea având ca obiect constatarea că reclamanții sunt proprietari de bună credință ai suprafețelor de teren indivize, formulată în completarea acțiunii principale și întemeiată pe prevederile art.111 C.proc.civ.., aceasta are un caracter de sine stătător, fiind inadmisibilă în raport de calea acțiunii în realizare pe care o au la dispoziție – și pe care au și promovat-o de altfel ca cerere de ieșire din indiviziune – și de faptul că o acțiune ce tinde la constatarea bunei credințe a proprietarului unui imobil, este lipsită de temei legal; - cu privire la cererea de constatare a inopozabilității sentinței nr.9110/1997, față de principiul că hotărârile judecătorești sunt opozabile numai părților din proces, o asemenea împrejurare nu trebuie constatată pe calea unei judecăți; - actul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâți nu poate fi anulat pentru motivele invocate – lipsa consimțământului reclamanților și implicit vânzarea bunului altuia în lipsa unui interes legitim dovedit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N., M.M., Ș.M.și intervenienții D.A.C., D.L.R., D.D. și D.D.. Recurs separat au declarat și intervenienții S.G.și S.C.. Prin ambele recursuri se critică hotărârea atacată, întrucât: s-a interpretat greșit caracterul acțiunii, motivarea din hotărâre fiind contradictorie.

În realitate cererea formulată, în sensul unei ieșiri din indiviziune, are caracterul unei acțiuni în realizare, presupunând mai întâi constatarea unui drept; s-a soluționat greșit cererea de constatare a neopozabilității sentinței civile nr.9110/1997, și aceasta întrucât hotărârea menționată, pronunțată în disprețul legii, nu poate avea efecte care să afecteze drepturile terților; motivarea este contradictorie cu privire la cererea de recunoaștere a drepturilor de proprietate ale reclamanților avute înainte de expropriere; s-a interpretat greșit cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, neputând fi primită afirmația după care anularea nu poate fi promovată decât în acțiunea părților contractante.

Recurenții nu puteau avea posibilitatea să fie părți în această operație juridică ilegală, prin care s-a vândut și bunul altuia, fără consimțământul expres al celorlalți coproprietari, la un preț neserios, dovada dreptului de proprietate fiind făcută. Recursurile nu sunt întemeiate. În primul rând, cu privire la recursul promovat astfel de Ș.M.și M.M.este de reținut că apelul formulat de aceste părți împotriva sentinței a fost respins ca inadmisibil, aceasta în considerarea faptului că apelantele nu au fost părți în proces. Așa fiind, recursul promovat nu putea privi decât soluția dată astfel, neputând constitui obiect de judecată, aici, motivele ce țin de fondul soluționării litigiului. Cu privire la recursurile promovate de celelalte părți, ce urmează a fi analizate împreună fiind circumscrise, în esență, acelorași motive de casare și acelorași chestiuni de fapt și de drept.

Indiscutabil, acțiunea principală introductivă de instanță, a fost formulată ca o cerere de ieșire din indiviziune întemeiată pe prevederile art.728 C.civ.pentru a cărei admisibilitate însă, era necesar – așa cum esențial a apreciat instanța – a se demonstra că dreptul de proprietate asupra bunului supus partajului aparține ca proprietate comună, mai multor persoane, în speță, inclusiv reclamanților și intervenienților. Or, sub acest aspect, recurenții nu au dovedit existența dreptului lor de coproprietate, la data formulării acțiunii, asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care, în mod corect, acțiunea având acest obiect a fost apreciată ca inadmisibilă.

Este adevărat că prin completarea de acțiune, formulată ulterior, reclamanții au solicitat a se constata existența unui astfel de drept de proprietate, cerere întemeiată în drept, pe dispozițiile art.111 C.proc.civ.și că, de principiu, o asemenea cerere ar putea fi considerată ca admisibilă, în măsura în care ea se dorește a se constitui în premisa pe care s-ar sprijini cererea de ieșire din indiviziune. Și în acest caz însă, este necesar a se proba existența dreptului de proprietate în favoarea celui ce-l invocă și care se pretinde astfel proprietar sau coproprietar, asupra bunului în litigiu. Din acest punct de vedere, recurenții invocă însă un drept de proprietate eventual dobândit prin actele de vindere-cumpărare din anii 1965, 1967, 1977, drept care a fost însă desființat prin măsura exproprierii dispusă ulterior prin Decretul 299/1986.

Tocmai de aceea, exproprierea fiind un mod de dobândire a proprietății de către stat, instanța de apel a reținut că în atare situație dreptul de proprietate invocat în aceste condiții nu poate fi considerat ca fiind actual și dovedit ca atare. Considerentele aduse în acest sens se regăsesc în motivarea hotărârii, justificând astfel soluția dată fără a exista nici o contradicție între acestea sau între considerente și dispozitiv. În cadrul procesual astfel fixat și mai ales în această fază de judecată, nu se poate discuta dacă și în ce măsură actul exproprierii a fost abuziv sau nu și nici faptul că instanța trebuia să aibă în vedere prevederile art.35 din Legea 33/1994 și ale art.6 din Legea nr.213/1960, cum încearcă recurenții să susțină acum.

O asemenea chestiune, eventual, putea face obiectul unei alte judecăți, unde recurenții, în contradictoriu cu statul, sau și cu alte persoane să fi încercat, pe acest temei, întâi să obțină retrocedarea în proprietate a imobilului. Numai după aceea având stabilită astfel existența actuală a dreptului de proprietate, puteau promova prezenta acțiune de ieșire din indiviziune. Plecând de aici, instanța a rezolvat corespunzător și cererea având ca obiect constatarea faptului că cele dispuse prin sentința civilă nr.9110/1997 nu sunt opozabile recurenților, problema ținând, adevărat, de aprecierea efectelor unei hotărâri judecătorești față de terți și putând constitui drei un argument în sprijinul unei eventuale susțineri într-un sens sau altul, raportat la obiectul dedus judecății.

De asemenea, este de reținut că, față de cele deja arătate, prin hotărârea atacată s-a apreciat corect și asupra soluției de respingere a cererii privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâții O.V. și C.P.. Dacă este adevărat că în cazul unei astfel de nulități (absolute), acțiunea poate fi formulată, de principiu de orice persoană interesată, tot atât de adevărat este că un asemenea interes trebuie să fie juridicește ocrotit, iar cauzele de nulitate invocate să poată configura regimul juridic al nulității absolute.

Din acest punct de vedere, așa cum prin hotărârea atacată s-a reținut, în lipsa existenței dreptului de proprietate al recurenților, interesul arătat nu ființează după cum nici temeiurile de nulitate invocate – lipsa consimțământului celorlalți eventuali proprietari, respectiv vânzarea bunului altuia, prin ele însele nu puteau constitui în speță, cauze ale nulității absolute, motiv pentru care, capătul de cerere având acest obiect, nu putea fi decât respins. Așa fiind, față de cele arătate, în baza art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N., Ș.M.și M.M.și de intervenienții D.A.C., D.L.R., D.D., D.D., S.G.și S.C.împotriva deciziei nr.569/A din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2003.