ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 decembrie 2000 pe rolul Tribunalului București, completată ulterior, reclamanta H.D. a chemat în judecată pe pârâții D.M.S., G.C., S.C. C.I. SRL, S.C. GHCV 2000 SRL, pentru revendicarea terenului în suprafață de 4100 mp situat în București, constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege a contractelor succesive de vânzare a bunului de la D.M.S. către G.C., apoi de la acesta către S.C. C.I. SRL și în continuare către S.C. GHCV 2000 SRL.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că terenul revendicat a aparținut lui C.D., de la care a fost naționalizat, iar ea este singura moștenitoare, calitate în care l-a revendicat de la stat, obținând sentința civilă nr. 5298/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 3, hotărâre în baza căreia s-a întocmit procesul-verbal de predare din 11 decembrie 2000. Pe teren însă, a constatat că bunul ce-i aparține era ocupat de pârâtul G.C. S-au depus în probațiune mai multe înscrisuri, printre care sentința civilă nr. 5298/1999, pronunțată în dosarul nr. 13886/1997 al Judecătoriei sector 3, irevocabilă prin decizia 1183/2000 a Curții de Apel București; sentința civilă 3521 din 6 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 3, pronunțată în dosarul nr. 13111/1999; adrese din care rezultă că terenul în cauză s-a găsit în detenția S.C.

T. A. S.A., care l-a închiriat către S.C. B.; contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți la 13 iunie 2000, în noiembrie 2000 și 8 decembrie 2000. Prin sentința civilă nr. 1593 din 23 octombrie 2001 Tribunalul București, secția a IV – a civilă, a respins ca nefondată acțiunea, cu motivarea că reclamanta nu a făcut în condițiile art. 1169 C. civ., dovada pretențiilor. În fața instanței de apel, s-au mai depus: certificat de moștenitor nr. 2588/1992 de pe urma defunctului C.D., decedat în 1985, moștenit de H.D.V.P., care a lăsat-o moștenitoare pe reclamantă, ca soție supraviețuitoare, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35093/1942 prin care C.D. a dobândit proprietatea asupra a 1,5 ha teren în comuna Dudești-Cioplea, cu vecinătățile indicate.

Prin decizia civilă nr. 232 din 16 mai 2002 Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, cu motivarea că sentința judecătorească obținută de reclamantă în 1999 nu fusese intabulată în cartea funciară, astfel că actele ulterioare de vânzare-cumpărare nu s-au încheiat prin fraudă. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzută de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. În esență, s-a susținut că instanța nu a analizat acțiunea în revendicare cu care a fost investită, nepronunțându-se asupra dovezilor administrate pentru dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei. Cu privire la modul de soluționare al celui de-al doilea capăt de cerere, s-a criticat decizia pentru nelegalitate, dată cu neobservarea art. 28 din Legea nr. 7/1996 și a principiilor ce guvernează frauda la lege.

S-a mai depus în probațiune, ca act nou, motivarea sentinței civile nr. 5398/1999 a Judecătoriei sectorului 3, irevocabilă la 29 martie 2000, precum și o adresă de la Direcția patrimoniu evidența proprietății și cadastru din cadrul Primăriei București. Curtea din oficiu a solicitat spre consultare dosarul nr. 13111/1999 al Judecătoriei sectorului 3, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3521 din 6 septembrie 2000, dosar ce nu a putut fi atașat, fiind dispărut, conform comunicării președintelui acelei instanțe. Prin note scrise reclamanta a solicitat să se constate inadvertențe cu privire la terenul revendicat, raportate la actele de vânzare-cumpărare și de alte două sentințe (din 1994/1996) ale Judecătoriei sectorului 3, care vizează porțiuni învecinate de teren.

Recursul este fondat, urmând ca în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 314 C. proc. civ. să fie admis, cu consecința casării hotărârilor pronunțate și a trimiterii cauzei pentru o nouă judecată la Judecătoria sectorului 3, conform art. 13 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente. Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În speță, prin acțiunea precizată, reclamanta, care se pretinde proprietatea unui imobil în suprafață de 4100 mp, l-a revendicat de la pârâtul D.M.S. (care a obținut o hotărâre judecătorească de dobândire prin uzucapiune, a unui imobil în zonă, în contradictoriu cu alte persoane), precum și de la ceilalți pârâți, subdobânditori succesivi ai bunului, solicitând și constatarea nulității contractelor, ca fiind încheiate cu fraudarea drepturilor ei. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au nesocotit principiul rolului activ al judecătorului, consacrat în textul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neordonând probele necesare pentru aflarea adevărului în cauză, în primul rând o expertiză tehnică judiciară care, pe baza înscrisurilor prezentate de toate părțile litigante, să stabilească identitatea terenului și în ce măsură pârâții au încălcat dreptul de proprietate al reclamantei.

Instanța de apel nu s-a pronunțat astfel asupra principalului capăt al acțiunii – revendicarea – ci a făcut doar succinte referiri la inexistența unei fraude din partea pârâților, față de împrejurarea că reclamanta nu înscrisese în cartea funciară, pentru opozabilitate, hotărârea judecătorească prin care acțiunea sa în revendicare de la stat a bunului fusese admisă. Cu privire la acest aspect, se constată întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța, prin raționamentul său, ignorând dispozițiile art. 28 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, potrivit cu care sunt opozabile față de terți fără înscriere în carta funciară, dreptul de proprietate și alte drepturi reale dobândite prin hotărâri judecătorești.

Așadar, soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere (strâns legat, de altfel, de capătul principal privind revendicarea) în mod nelegal s-a făcut prin referire la acest unic criteriu. În realitate, după determinarea exactă a identității, localizării, vecinătăților terenului revendicat, instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților verificând și eventuala fraudă la lege invocată, rezultată din modul de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtul D. (dosarul dispărut fiind în curs de reconstituire la Judecătoria sectorului 3), validitatea cauzei contractului prin care acesta a vândut vecinului său G.C. bunul în luna iunie 2000, ca și cauza celorlalte contracte, încheiate în favoarea unor societăți comerciale cu sediul la aceeași adresă cu a cumpărătorului G. Astfel fiind, pentru considerentele arătate, văzând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite în înțelesul art. 314 C. proc.

civ., hotărârile pronunțate vor fi desființate, impunându-se reluarea judecății în fața instanței de la locul situațiunii imobilului, Judecătoria sectorului 3 București, care s-a mai pronunțat, în alte dosare aflate în păstrarea ei, asupra dreptului de proprietate disputat și în prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta H.D. împotriva deciziei civile nr. 232 A din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de aceeași reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1593 din 23 octombrie 2001 a Tribunalului București, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată la Judecătoria sectorului 3. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.