ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2894/2005

Deliberând asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 10959 la 25 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 4 București, reclamanta Primăria municipiului București prin primarul general a chemat în judecată pe SC B. SA, A.A.A., A.E.T. și V.B.V., solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 153 din 28 august 1996 și nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 încheiate între pârâți privind vânzarea-cumpărarea apartamentelor nr. 1 și nr. 3 din București. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul din sector 4 este revendicat de C.M.

și C.A.T.S., într-o cauză ce face obiectul dosarului nr. 733/199, cu termen de judecată la 26 noiembrie 1997 și că deși SC AVL B. SA, cu care Primăria municipiului București a încheiat un contract de prestări servicii de administrare locativă a imobilului în cauză a fost notificată de foștii proprietari că imobilul este în litigiu (cu notificările nr. 262 din 18 iunie 1996 și nr. 1876 din 21 aprilie 1997) aceasta a vândut chiriașilor apartamentele 1 și 3 din acest imobil, prin contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care solicită constatarea nulității. Reclamanta a mai învederat că această vânzare s-a făcut în condițiile în care, prin Hotărârea nr. 117 din 1996 a Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995, comunicată tuturor societăților comerciale care administrau imobilele, se dispunea că imobilele trecute în proprietatea statului care fac obiectul Legii nr. 112/1995 nu se vând până la clarificarea situației lor juridice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. La data de 8 ianuarie 1998 C.M. și C.A.T.S. au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei solicitând instanței să admită acțiunea în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, învederând instanței, în motivarea cererii, că SC AVL B. SA a fost încunoștințat în timp util cu privire la existența pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București a acțiunii de revendicare a imobilului, care făcea obiectul dosarului nr. 10067/1993. Cu caracter de intervenție în interes propriu, C.M. și C.A.T.S. au solicitat instanței să constate că imobilul din București, a fost preluat de stat fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950 poz.

1276 pe lista anexă, proprietarii acestuia fiind exceptați de la naționalizare, conform art. II din decret, deoarece C.S., tatăl reclamantului C.A.T.S., era intelectual și C.M. casnică, fiind aplicabile dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 11/1997. S-a susținut de către intervenienți că imobilul-teren a fost dobândit de soții C.S. și C.M. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8141 din 6 martie 1936 și transcris sub nr. 5226 din 6 martie 1936 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar construcția a fost edificată în baza autorizației de construire nr. 190 P/1935 și nr. 74 M/1943, cu credit, conform actului autentificat sub nr. 40377 din 8 decembrie 1936 notat sub nr. 3563 din 8 decembrie 1936 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov.

Intervenienții au arătat că înțeleg să revendice acest imobil de la reclamantă și de la pârâta SC AVL B. SA în condițiile art. 480 și urm. C. civ. și, în consecință, au solicitat obligarea reclamantei Primăria Municipiului București și a pârâtei SC AVL B. SA să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector 4. În motivarea intervenției principale s-a arătat că prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 10067/1993, în calitate de proprietari ai imobilului (C.M., în baza actului de vânzare-cumpărare a terenului și autorizației de construire pentru construcție iar C.A.T.S.

în calitate de moștenitor conform certificatului de moștenitor nr. 283 din 22 aprilie 1981 emis de Notariatul de Stat al sectorului 4) au solicitat restituirea acestui imobil și că la fond acțiunea le-a fost admisă însă cu ocazia rejudecării cauzei, în faza procesuală a recursului, Curtea de Apel București le-a respins acțiunea motivat de faptul că, între timp, intrase în vigoare Legea nr. 112/1995, instanța de recurs stabilind că reclamanții urmează a uza de prevederile acestei legi speciale și nu de dreptul comun. S-a mai susținut de intervenienți că autorul lor, C.S. era, la data naționalizării imobilului, inginer silvic iar C.M., casnică, ambii fiind exceptați de la naționalizare, în lista anexă la decret fiind menționați ca proprietari ai unor imobile ce nu le-au aparținut niciodată.

Prin înscrisul depus la dosar la data de 5 martie 1998, reclamanta Primăria municipiului București(CGMB) a solicitat instanței să constate că renunță la judecarea acțiunii principale, prin pronunțarea unei încheieri date fără drept de apel, conform art. 246 C. proc. civ. Judecătoria sectorului 4 București, prin încheierea din 27 februarie 1998 a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei încheieri C.M. și C.A.T.S. au formulat recurs care, prin decizia civilă nr. 153 R din 26 octombrie 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admis iar încheierea recurată a fost casată și cauza trimisă aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții C.M.

și C.A.T.S. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 11884/1998 iar prin încheierea din 17 februarie 1999 dosarul a fost conexat la dosarul nr. 4055/1998 aflat pe rolul aceleiași instanțe, Judecătoria sectorului 4 București. În dosarul nr. 4055/1998 înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la 13 aprilie 1998, reclamanții C.M. și C.A.T.S. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, A.A.A., A.E.T.

și V.B.V., solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să constate că imobilul din București, compus din teren și construcție a fost preluat de stat fără titlu, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 încheiat între SC AVL B. SA și pârâții A. și nr. 153 din 28 august 1996 încheiat între SC AVL B. SA și pârâtul V. și să se dispună obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC AVL B. SA să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în întregul său. S-a invocat de către reclamanți încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipale București de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 11/1997. Prin sentința civilă nr. 4144 din 5 mai 1999, Judecătoria sectorului 4 București, și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului declarat de V.B.V., ca tardiv motivat, prin decizia nr. 35941 din 15 decembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. 2454/1999 și, respectiv a recursului, ca nefondat, prin decizia nr. 890 din 15 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, în dosarul nr. 905/2000.

Astfel investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 691 din 16 octombrie 2000 pronunțată în dosarul nr. 2741/2000, a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat, a admis acțiunea reclamanților C.M. și C.A.S., a dispus obligarea pârâților municipiul București prin primarul general și SC AVL B., pentru opozabilitate, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București, compus din parter și două nivele cu mansardă și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 și nr. 153 din 28 august 1996 încheiat între SC AVL B. SA în calitate de vânzător și A.A.A.

și A.E.T. și, respectiv V.B.V., în calitate de cumpărători, pentru fraudă la lege. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 6828 din 18 octombrie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București s-a admis acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat retrocedarea imobilului din București, întrucât autorul reclamantului C.A.S. și reclamanta C.M.

erau exceptați de la naționalizare, fiind intelectual profesionist și, respectiv, casnică; că prin decizia nr. 556 din 8 martie 1995, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, a desființat această sentință, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe pentru motivul necomunicării cererii în realizare către pârâți, astfel cum a fost transformată de reclamanți, din cerere în constatare; că după desființare, Judecătoria sectorului 4 București a pronunțat sentința civilă nr. 1507 din 29 februarie 1996 prin care s-a respins acțiunea reclamanților motivat că, ulterior investirii instanței cu soluționarea acțiunii, prin apariția Legii nr. 112/1995 s-a stabilit o altă procedură de redobândire de restituire a imobilelor naționalizate.

Pentru a respinge excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea de revendicare a reclamanților s-a reținut de către tribunal că prima cerere a reclamanților nu a fost soluționată pe fondul ei ci a rezolvat, în considerarea celor menționate, excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești de a rezolva asemenea cereri, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și decizia nr. 1/1995 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, necompetență care nu mai subzistă, în raport cu prevederile H.G. nr. 11/1997 și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data naționalizării reclamanta C.M.

era casnică iar soțul său era intelectual profesionist, situație în care erau exceptați de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, constatând că titlul statului de preluare a imobilului în litigiu nu este valabil, soluție în concordanță cu cea pronunțată prin sentința civilă nr. 6828/1994 a Judecătoriei sectorului 4 București. Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare prin care pârâții A. și V. au dobândit proprietatea asupra apartamentelor nr. 1 și nr. 3 din imobil, tribunalul a constatat că acestea au fost încheiate în frauda dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care statua că imobilele naționalizate nu pot fi vândute chiriașilor dacă statul nu are titlu valabil și că însăși Primăria municipiului București a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a acestora, la care a renunțat însă, ulterior.

Instanța de fond a mai apreciat că nu se poate reține buna credință a pârâților persoane fizice deoarece aceștia au cunoscut încă din anul 1993 că există intenția foștilor proprietari și a moștenitorilor acestora de a-și redobândi proprietatea, municipiul București prin primarul general fiind chiar notificat în acest sens. Apreciind că este incident motivul de nulitate, fraudă la lege, instanța de fond a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare iar pârâții municipiul București și SC AVL B. SA au fost obligați să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie, conform art. 480 C. civ. În termen legal, împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții municipiul București prin primarul general, A.A.A.

și A.E.T. și V.B.V. Pârâtul municipiul București prin primarul general a invocat, prin motivele de apel excepția lipsei calității procesuale pasive a CGMB care este un organ deliberativ, conform Legii nr. 69/1991, calitate procesuală pasivă având în cauză municipiul București prin primarul general ca unitate administrativ teritorială cu personalitate juridică, în baza art. 2 pct. 1 din Legea nr. 69/1991, primarul fiind reprezentantul legal al acestuia. Pe fondul cauzei, apelantul municipiul București a criticat soluția pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât autorul reclamanților și reclamanta nu erau exceptați de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, nefiind făcută nici dovada calității de intelectual profesionist a lui C.S.

la momentul anului 1950, C.M. fiind casnică și deci nu era exceptată de la naționalizare. Pe de altă parte, notificările de care se prevalează reclamanții au fost adresate după încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare iar prima acțiune în revendicare a reclamanților, formulată în 1993 a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă, așa încât contractele de vânzare-cumpărare trebuiau menținute. Pârâții A.A.A. și A.E.T., prin motivele lor de apel, au criticat soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât la termenul când a rămas în pronunțare, instanța le-a acordat cuvântul părților numai cu privire la excepția autorității de lucru judecat și nu și pe fondul cauzei deși soluția pronunțată vizează fondul.

S-a invocat de către pârâții A. încălcarea principiului oralității, al contradictorialității și al dreptului la apărare, susținându-se totodată că greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat pe care au invocat-o. Soluția a fost criticată și pe fond, susținându-se de către pârâții A.A.A. și A.E.T. cum că eronat s-a reținut că cererea formulată de reclamanți la ICRAL la 3 luni după ce apartamentul a fost cumpărat de ei ar constitui o notificare, nefiindu-le adresată și că n-ar fi fost de bună credință, cât timp aceasta e prezumată de lege și nu a fost dovedit contrariul prin nici o probă.

Pârâtul V.B.V., prin motivele de apel, a criticat greșita soluționare a excepției de lucru judecat de către instanța de fond deoarece în acest fel a fost anulată o decizie irevocabilă prin care o primă cerere în revendicare formulată de reclamanți a fost respinsă, respectiv decizia nr. 2135/1997 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, prin care a devenit irevocabilă sentința nr. 1507/1996 a Judecătoriei sectorului 4 București. S-a susținut și de acest apelant că tribunalul a soluționat cauza pe fond deși la termenul din 10 octombrie 2000 s-a dezbătut numai excepția autorității de lucru judecat, situație în care hotărârea este nulă și că hotărârea tribunalului s-a dat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 213/1998 și a deciziei irevocabile nr. 2135/1997 a Curții de Apel București, prin care s-a respins acțiunea reclamanților, considerându-se în mod eronat că prin H.G.

nr. 11/1997 s-a dat posibilitatea foștilor proprietari să formuleze o nouă acțiune. Pe fondul cauzei, pârâtul V.B.V. a criticat greșita reținere de către instanța de fond a faptului că ar fi avut cunoștință încă din anul 1993 despre intenția reclamanților de a revendica imobilul, fapt care nu concordă cu realitatea și care nu a fost probat, de aici trăgându-se concluzia falsă că ar fi fost de rea credință la încheierea contractului său de vânzare-cumpărare, care ar fi fost perfectat cu fraudarea legii și prin urmare, ar fi nul. Pârâtul V. a mai invocat faptul că autorul reclamantului nu era exceptat de la naționalizare întrucât au fost depuse la dosar declarații fiscale ale familiei C. din perioada deținerii imobilului care dovedesc că erau exploatatori de locuințe, prin urmare titlul statului fiind valabil și imobilul putând fi înstrăinat conform Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 160 A din 27 martie 2001, Curtea de Apel București a admis apelurile, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând dispoziția sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat. Pentru a pronunța această decizie, curtea a reținut că nu sunt întemeiate excepțiile privind necompetența materială a tribunalului în soluționarea cauzei, a nelegalei compuneri a completului de judecată, a lipsei calității procesuale pasive a municipiului București și a autorității de lucru judecată dar că, într-adevăr, instanța de fond a omis a acorda cuvântul pentru dezbateri, făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâții A.A.A. și A.E.T. cât și V.B.V., iar prin decizia civilă nr. 3910 din 8 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, recursurile au fost admise, hotărârea fiind casată iar cauza fiind trimisă aceleiași curți de apel pentru rejudecarea apelurilor. Pentru a decide astfel, Curtea Supremă de Justiție a statuat că este eronată concluzia instanței de apel în sensul că încheierea de dezbateri din 10 octombrie 2000 nu cuprinde în practicaua sa și concluziile părților pe fondul cauzei. Deși aceste mențiuni sunt eliptice, din lecturarea lor rezultă că în cadrul dezbaterilor părților au solicitat admiterea și, respectiv, respingerea pe fond a acțiunii, fiind de prezumat că dezbaterile au privit nu numai autoritatea de lucru judecat ci și fondul cauzei.

Ca atare, a apreciat Curtea Supremă de Justiție, în mod justificat prima instanță a judecat cauza și pe fondul ei și, în consecință, instanța de apel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ. nu a procedat la soluționarea pe fond a apelurilor. Curtea de Apel București, secția a III a civilă, rejudecând apelurile prin prisma motivelor invocate de fiecare dintre apelanți, prin decizia nr. 148 A din 7 martie 2003, le-a respins ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că motivele prin care se susține că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil nu se verifică a fi fondate în raport cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv copia cărții de muncă a autorului reclamantului din care rezultă că acesta a fost angajat ca inginer încă din 1 noiembrie 1924, ultima mențiune fiind făcută la 1 octombrie 1955, vizând un transfer la o altă întreprindere, mențiunile în succesiunea lor relatând desfășurarea unei activități neîntrerupte ca intelectual profesionist (inginer) inclusiv la data naționalizării, instanța constatând, pentru identitate de rațiune că și C.M., casnică și, prin urmare, o persoană fără nici un fel de venit, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

Cu privire la apărarea formulată de pârâtul V.B.V. vizând faptul că soții C. erau exploatatori de locuințe , date fiind declarațiile de impunere pe care acesta le-a depus la dosar, instanța de apel a apreciat că aceste înscrisuri s-au depus pentru prima oară în apel în susținerea unei apărări făcute de asemenea, direct în apel, contrar dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apărare care, de altfel, depășește interesul procesual deoarece valabilitatea titlului statului nu se discută în contradictoriu cu chiriașii cumpărători ci cu municipiul București ca titular al domeniului privat al statului. Nici criticile vizând greșita constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu au fost apreciate ca fondate.

Instanța de apel a reținut că deși la dosar nu au fost depuse notificările de care reclamanții au înțeles să se prevaleze, susținerile privind existența lor sunt dovedite prin chiar motivele cererii de chemare în judecată formulate de municipiul București, ce a făcut obiectul dosarului nr.m10959 din 25 noiembrie 1997 al Judecătoriei sectorului 4. S-a mai reținut că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut în timp ce pe rolul instanțelor se afla pendinte prima cerere de revendicare formulată de reclamanți, soluționată irevocabil abia la 4 decembrie 1997 de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 2135 și că atât pârâții A. cât și pârâtul V. au formulat cereri de intervenție în interesul primăriei municipiului București la data de 10 septembrie 1997, acțiunea în revendicare fiindu-le opozabilă astfel de la data sesizării și înregistrării acesteia la instanța de fond , respectiv 10 decembrie 1993. Instanța de apel a conchis că pârâții A. și V. au contractat cu un neproprietar, cu privire la care existau toate elementele de natură a le crea nu numai îndoieli dar chiar certitudinea că imobilul aparține familiei C., cu care se judecă ei înșiși din 1993, prin aplicarea regulilor ce guvernează instituția intervenției accesorii.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâții A.A.A. și A. E.T. și pârâtul V.B.V. Printr-un prim motiv de recurs, pârâții A.A.A. și A.E.T. au susținut că decizia civilă nr. 148 A din 7 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, este nulă absolut întrucât în dispozitivul acesteia nu s-a făcut mențiunea că este pronunțată în ședință publică. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., pârâții A.A.A. și A.E.T. au arătat, în esență, că în mod greșit instanța a considerat că erau exceptați de la naționalizare întrucât din declarațiile de impunere fiscală ale soților C. reiese că aceștia aveau în proprietate 9 apartamente și că în mod nelegal instanța de apel a refuzat să analizeze aceste înscrisuri, invocând dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. Pârâții au mai susținut că soluția instanței de apel în ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1363 din 15 ianuarie 1997 este vădit nelegală, neavând o bază probatorie, întemeindu-se exclusiv pe prezumții lipsite de orice suport logic. Au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond și respingerea acțiunii reclamanților. Pârâtul V.B.V., în dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit au fost obligați pârâții Municipiul București prin primarul general și SC AVL B. SA să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, deoarece nu se mai află în posesia lor, ci a pârâților persoane fizice, care se bucură de protecția oferită prin O.U.G.

nr. 40 /1999; că înscrisurile cu care a înțeles să facă dovada că autorul reclamanților se încadra în prevederile Decretului nr. 92/19950 pentru a i se naționaliza imobilul puteau fi solicitate de către instanță, în exercitarea rolului său activ, de la instituțiile abilitate să dea astfel de relații, respectiv Administrația financiară și că eronat s-a apreciat că nu se pot formula direct în apel apărări bazate pe astfel de înscrisuri. Recurentul-pârât V.B.V. mai susținut că probatoriul administrat în cauză nu e de natură să înlăture buna sa credință, că instanța a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 53 C. proc. civ. pentru a constata că nu a fost de buna credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în favoarea unei persoane lipsită de capacitate de folosință.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed. Susținerea recurenților-pârâți A.A.A. și A.E.T. potrivit căreia decizia instanței de apel este nulă absolut întrucât nu cuprinde mențiunea pronunțării în ședință publică, se constată că nu este fondată. Etapa deliberării și pronunțării hotărârii judecătorești este una dintre cele mai importante întrucât în cadrul acesteia se sintetizează toate operațiile care determină elaborarea celui mai important act procedural. Potrivit art. 258 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta , când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate, dispozitivul pronunțându-se de președinte în ședință, chiar în lipsa părților.

În interpretarea și aplicarea acestui text de lege, doctrina și jurisprudența au statuat că pronunțarea în ședință publică reprezintă un moment solemn al judecății, iar nerespectarea acestei cerințe atrage după sine nulitatea hotărârii. Aceasta întrucât în lipsa părților, singura garanție a respectării principiului publicității, consacrat și în art. 121 alin. (3) C. proc. civ. („hotărârea se pronunță întotdeauna în ședință publică”) rămâne mențiunea din minută, care se întocmește de îndată după deliberare, a faptului că pronunțarea s-a făcut în ședință publică. Art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

prevede care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, elemente care alcătuiesc cele trei părți esențiale și indispensabile ale oricărei hotărâri judecătorești și anume practicaua (cu elementele prevăzute la pct. 1– 4), considerentele (materializate în motivele de fapt și de drept la care se referă pct. 5) și dispozitivul, pct. 6 al art. 261 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se, in terminis , la acesta. Dispozitivul este partea cea mai importantă a unei hotărâri judecătorești și nu este altceva decât o reproducere a minutei redactate după deliberare, între minută și dispozitiv trebuind să existe o perfectă concordanță.

În speță, din verificarea minutei redactate după deliberare (fila 1 din dosarul nr. 3615/2002 al Curții de Apel București, secția a III a civilă) se constată că aceasta cuprinde mențiunea că este pronunțată în ședință publică, astfel că omisiunea acestei mențiuni din dispozitivul dactilografiat al deciziei nu poate atrage nulitatea absolută a hotărârii cât timp dispozițiile procedurale cu caracter imperativ ale art. 258alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. au fost respectate iar principiul publicității care este un pilon de bază al desfășurării actului de justiție, nu a fost încălcat, în cauză nefiind vorba de o nulitate intrinsecă a actului de procedură, așa încât critica recurenților A.A.A.

și A.E.T. vizând acest aspect este nefondată. Nici critica recurentului-pârât V.B.V. vizând faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosință (respectiv a reclamantei C.M.) nu este fondată. La data de 5 aprilie 1999, reclamantul C.A.T.S. a solicitat instanței pe rolul căreia se afla pendinte cauza ce făcea obiectul dosarului nr. 4055/1998, Judecătoria sectorului 4 București, să ia act de decesul reclamantei C.M., mama sa, deces intervenit la 22 februarie 1999, depunând la dosar certificatul de deces și învederând că va depune ulterior și certificatul de moștenitor, instanța acordând termen în acest sens la 5 mai 1999, când, prin sentința nr. 4144, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Din analiza actelor și lucrărilor cauzei se constată că deși Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, instanța investită cu soluționarea cauzei după ce hotărârea de declinare a Judecătoriei sectorului 4 București a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și, respectiv recursului declarat de pârâtul V.B.V., nu a dispus în mod expres introducerea în cauză a lui C.A.T.S. în calitate de unic moștenitor al reclamantei C.M. (astfel cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 7 din 9 februarie 2000 de notar public M.R. depus de acesta în dosarul nr. 905/2000 al Curții de Apel București, secția a III a civilă) această măsură era formală în condițiile în care C.A.T.S.

era deja parte în proces, formulând alături de mama sa, cererea introductivă. Așa fiind, în raport cu cele ce preced, nu se poate reține că hotărârea instanței de fond ar fi pronunțată în contradictoriu cu o persoană decedată, reclamanta C.M., câtă vreme poziția procesuală a acesteia a fost preluată , chiar dacă nu printr-o formulă de consacrare expresă a acestui fapt, de unicul moștenitor al acesteia, C.A.T.S. care, așa cum s-a arătat, a figurat încă de la început, alături de mama sa, ca inițiator al raportului juridic dedus spre soluționare instanței, concluzie ce rezidă din întreaga conduită pe care reclamantul C.A.T.S. a avut-o pe tot parcursul judecării litigiului și din care transpare, fără nici un fel de dubiu, voința sa în acest sens.

Pe fondul cauzei, cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu este de reținut că din probatoriul administrat în cauză (filele 21-23 din dosarul nr. 10959/1997 al Judecătoriei sectorului 4 București) reiese că autorul reclamanților făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, fiind intelectual de profesie (inginer) . Este de reținut totodată că art. II din Decretul nr. 92/1950 (potrivit căruia „n u intra in prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști si pensionarilor”) nu cuprinde nici o clauză expresă în sensul că exceptarea de la măsura naționalizării nu ar opera în cazul în care persoanele ce aparțin categoriilor enumerate de acest articol ar deține mai mult de o locuință.

Astfel, concluzia care se impune este aceea că dispozițiile art. I ale decretului s-au aplicat abuziv ori de câte ori se face dovada apartenenței persoanei al cărui bun sau bunuri au fost naționalizate la una din categoriile exceptate prin art. II, raportat exclusiv la un unic criteriu: acela al profesiei (respectiv al statutului de pensionar), numărul imobilelor pe care aceasta le deținea neavând nici o semnificație pentru înlăturarea ei de la categoriile exceptate, orice altă interpretare a dispozițiilor art. II contravenind unui principiu de drept pe deplin incident: Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus . Așa fiind, în speță, împrejurarea că autorii reclamantului dețineau mai multe camere în imobilul proprietatea lor, pe care, din necesități financiare le închiriaseră, restrângându-și propriul spațiu locativ, nu este de natură a-l exclude pe C.S.

din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare și nu-i poate conferi nici lui C.M., soția sa, care era casnică și nu realiza nici un alt fel de alte venituri, statutul de exploatator de locuințe, măsura de trecere a imobilului din proprietatea lor în proprietatea statului fiind abuzivă iar criticile recurentului–pârât V.B.V. cu privire la acest aspect neputând fi apreciate ca fondate, chiar în raport de înscrisurile de care a înțeles să se prevaleze, pentru a susține contrariul. Față de cele deja arătate și care trimit la concluzia că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, pentru a se stabili nulitatea absolută (ori inexistența ei) a contractelor de vânzare-cumpărare, este de cercetat dacă părțile contractante au fost de bună credință la momentul încheierii acestor contracte.

Chiar dacă la data încheierii contractelor în litigiu nu se afla în vigoare un text de lege similar celui introdus prin H.G. nr. 11/1997 (în sensul că la art. 1 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a introdus inclusiv alin. (6), conform căruia în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la imobile preluate fără titlu valabil constituit în favoarea statului, procedurile de vânzare către chiriași se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective), constatarea existenței bunei credințe (ori, per a contrario , a relei credințe) a contractanților îngăduie și obligă la o analiză completă a celor două noțiuni, pentru a putea identifica acele elemente utile caracterizării comportamentului vânzătorului și cumpărătorului ca unul onest și diligent, ori dimpotrivă.

În speță, contractul nr. 153, de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 3 al imobilului din sector 4, s-a încheiat la data de 28 august 1996, între Primăria municipiului București prin SC A V L B. SA și V.B.V., care îl deținea în baza contractului de închiriere nr. 23813 din 5 octombrie 1995, la cererea nr. 1438 din 25 martie 1996 iar contractul nr. 1343, de vânzare-cumpărare al apartamentului situat la parterul imobilului din sector 4 s-a încheiat la data de 15 ianuarie 1997, între același vânzător și A.A.A. și A.E.T., care îl dețineau în baza contractului de închiriere nr. 24897 din 10 iulie 1996, la cererea nr. 2945 din 29 iulie 1996. Față de împrejurarea că, la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor se afla pendinte acțiunea în revendicare a imobilului din București, ( compus din parter și 2 etaje) formulată de C.A.T.S.

și C.M. în contradictoriu cu Primăria municipiului București și SC AVL B. SA (fostul ICRAL sector 4) în calitate de pârâți, (acțiune ce a fost soluționată definitiv și irevocabil de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, la data de 4 decembrie 1997 prin decizia nr. 2135), reiese cu evidență reaua credință a vânzătoarei care avea cunoștință de demersul reclamanților pentru recuperarea fostei proprietăți. În ceea ce-i privește pe pârâții cumpărători este de reținut că deși, în accepțiunea alin. (2) al H.G. nr. 20/1996 imobilul apărea ca fiind trecut cu titlu în proprietatea statului, (conținutul acestui articol fiind modificat ulterior prin H.G.

nr. 11/1997 (publicată în M. Of., partea I nr. 16 din 4 februarie 1997), buna credință de care aceștia se prevalează poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care le-au efectuat prealabil încheierii contractelor pentru a afla situația juridică a apartamentelor ce urmau a le cumpăra și a înlătura astfel orice echivoc cu privire diligența pe care au depus-o în materializarea posibilității de a afla dacă apartamentele sunt revendicate în cadrul unei acțiuni în justiție sau în cadrul unei alte proceduri legal instituite. Or la dosarul cauzei nu au fost produse probe în acest sens, nefiind depus nici un înscris care să ateste că, urmare a unor astfel de demersuri, recurenților-pârâți li s-ar fi răspuns de către unitatea vânzătoare că situația juridică a apartamentelor pe care le vor cumpăra este clar stabilită și că nu fac obiectul nici unei acțiuni în revendicare sau al altei proceduri de restituire.

Mai mult, din actele dosarului rezultă că recurentul-pârât V.B.V.

a formulat cererea de cumpărare la data de 25 martie 1996, înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, când, potrivit art. 9, putea opta pentru cumpărarea apartamentului pe care îl deținea cu chirie iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu recurenții-pârâți A. la data de 15 ianuarie 1997, în pofida faptului că prin Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996, Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 statuase prin art. 3 că „societățile comerciale (fostele ICRAL-uri) vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluționare la comisiile locale de sector și comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanțelor judecătorești precum și pentru locuințele care erau libere la data intrării în vigoare a Legii , numai după clarificarea situației juridice a acestora” . Câtă vreme, în cauză, pârâții nu au făcut dovada întrunirii cumulative a celor două condiții pentru ca principiul aparenței validității aparenței de drept să fie incident, respectiv a erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, care trebuie să fie comună și invincibilă, imposibil de prevăzut și de înlăturat, precum și a bunei-credințe care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lor,

aceștia nu se pot apăra cu succes că sunt subdobânditori de bună credință pentru a se da eficiență principiului menționat, astfel că, în mod legal, urmare a constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții municipiul București și SC AVL B. SA au fost obligați să lase reclamanților imobilul în litigiu, în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință. Așa fiind, a vând în vedere temeiurile mai înainte menționate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții A.A.A. și A.E.T. și de pârâtul V.B.V. împotriva deciziei civile nr. 148 A din 7 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2005.