ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2894/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2894/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 10959

la 25 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 4 București, reclamanta Primăria

municipiului București prin primarul general a chemat în judecată pe SC B. SA, A.A.A.,

A.E.T. și V.B.V., solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța,

să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 153 din

28 august 1996 și nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 încheiate între pârâți privind

vânzarea-cumpărarea apartamentelor nr. 1 și nr. 3 din București.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că imobilul din sector 4 este revendicat de C.M. și C.A.T.S., într-o

cauză ce face obiectul dosarului nr. 733/199, cu termen de judecată la 26

noiembrie 1997 și că deși SC AVL B. SA, cu care Primăria municipiului București

a încheiat un contract de prestări servicii de administrare locativă a

imobilului în cauză a fost notificată de foștii proprietari că imobilul este în

litigiu (cu notificările nr. 262 din 18 iunie 1996 și nr. 1876 din 21 aprilie 1997)

aceasta a vândut chiriașilor apartamentele 1 și 3 din acest imobil, prin

contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care solicită constatarea

nulității. Reclamanta a mai învederat că această vânzare s-a făcut în

condițiile în care, prin Hotărârea nr. 117 din 1996 a Comisiei municipale de

aplicare a Legii nr. 112/1995, comunicată tuturor societăților comerciale care

administrau imobilele, se dispunea că imobilele trecute în proprietatea

statului care fac obiectul Legii nr. 112/1995 nu se vând până la clarificarea

situației lor juridice.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

La data de 8 ianuarie 1998 C.M. și C.A.T.S.

au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul

reclamantei solicitând instanței să admită acțiunea în constatarea nulității

absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, învederând instanței, în

motivarea cererii, că SC AVL B. SA a fost încunoștințat în timp util cu privire

la existența pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București a acțiunii de

revendicare a imobilului, care făcea obiectul dosarului nr. 10067/1993.

Cu caracter de intervenție în

interes propriu, C.M. și C.A.T.S. au solicitat instanței să constate că

imobilul din București, a fost preluat de stat fără titlu în baza Decretului

nr. 92/1950 poz. 1276 pe lista anexă, proprietarii acestuia fiind exceptați de

la naționalizare, conform art. II din decret, deoarece C.S., tatăl reclamantului

C.A.T.S., era intelectual și C.M. casnică, fiind aplicabile dispozițiile art. 1

din H.G. nr. 11/1997. S-a susținut de către intervenienți că imobilul-teren a

fost dobândit de soții C.S. și C.M. prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 8141 din 6 martie 1936 și transcris sub nr. 5226 din 6

martie 1936 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar construcția a fost

edificată în baza autorizației de construire nr. 190 P/1935 și nr. 74 M/1943,

cu credit, conform actului autentificat sub nr. 40377 din 8 decembrie 1936 notat

sub nr. 3563 din 8 decembrie 1936 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov.

Intervenienții au arătat că înțeleg să revendice acest imobil de la

reclamantă și de la pârâta SC AVL B. SA în condițiile art. 480 și urm. C. civ. și,

în consecință, au solicitat obligarea reclamantei Primăria Municipiului

București și a pârâtei SC AVL B. SA să le lase în deplină proprietate și

posesie imobilul din București, sector 4. În motivarea intervenției principale

s-a arătat că prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 10067/1993, în

calitate de proprietari ai imobilului (C.M., în baza actului de

vânzare-cumpărare a terenului și autorizației de construire pentru construcție

iar C.A.T.S. în calitate de moștenitor conform certificatului de moștenitor nr.

283 din 22 aprilie 1981 emis de Notariatul de Stat al sectorului 4) au

solicitat restituirea acestui imobil și că la fond acțiunea le-a fost admisă

însă cu ocazia rejudecării cauzei, în faza procesuală a recursului, Curtea de

Apel București le-a respins acțiunea motivat de faptul că, între timp, intrase

în vigoare Legea nr. 112/1995, instanța de recurs stabilind că reclamanții

urmează a uza de prevederile acestei legi speciale și nu de dreptul comun. S-a

mai susținut de intervenienți că autorul lor, C.S. era, la data naționalizării

imobilului, inginer silvic iar C.M., casnică, ambii fiind exceptați de la

naționalizare, în lista anexă la decret fiind menționați ca proprietari ai unor

imobile ce nu le-au aparținut niciodată.

Prin înscrisul depus la dosar la

data de 5 martie 1998, reclamanta Primăria municipiului București(CGMB) a

solicitat instanței să constate că renunță la judecarea acțiunii principale,

prin pronunțarea unei încheieri date fără drept de apel, conform art. 246 C.

proc. civ.

Judecătoria sectorului 4 București,

prin încheierea din 27 februarie 1998 a luat act de renunțarea reclamantei la

judecarea cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei încheieri C.M. și C.A.T.S.

au formulat recurs care, prin decizia civilă nr. 153 R din 26 octombrie 1998

pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admis iar încheierea

recurată a fost casată și cauza trimisă aceleiași instanțe pentru a se pronunța

asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții C.M.

și C.A.T.S.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 11884/1998 iar prin încheierea din

17 februarie 1999 dosarul a fost conexat la dosarul nr. 4055/1998 aflat pe

rolul aceleiași instanțe, Judecătoria sectorului 4 București.

În dosarul nr. 4055/1998 înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 4

București la 13 aprilie 1998, reclamanții C.M. și C.A.T.S. au chemat în

judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, A.A.A.,

A.E.T. și V.B.V., solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța,

să constate că imobilul din București, compus din teren și construcție a fost

preluat de stat fără titlu, să constate nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 încheiat între SC AVL B. SA și

pârâții A. și nr. 153 din 28 august 1996 încheiat între SC AVL B. SA și pârâtul

V. și să se dispună obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului

București și SC AVL B. SA să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

în întregul său. S-a invocat de către reclamanți încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 și ale Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipale București de

aplicare a Legii nr. 112/1995.

În drept, s-au invocat dispozițiile

art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 11/1997.

Prin sentința civilă nr. 4144 din 5

mai 1999, Judecătoria sectorului 4 București, și-a declinat competența

materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, sentință

rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului declarat de V.B.V.,

ca tardiv motivat, prin decizia nr. 35941 din 15 decembrie 1999 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. 2454/1999 și,

respectiv a recursului, ca nefondat, prin decizia nr. 890 din 15 martie 2000

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, în dosarul nr. 905/2000.

Astfel investit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr. 691 din 16 octombrie 2000 pronunțată în dosarul nr. 2741/2000,

a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat, a admis acțiunea

reclamanților C.M. și C.A.S., a dispus obligarea pârâților municipiul București

prin primarul general și SC AVL B., pentru opozabilitate, să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie imobilul din București, compus din parter și

două nivele cu mansardă și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 și nr. 153 din 28 august 1996

încheiat între SC AVL B. SA în calitate de vânzător și A.A.A. și A.E.T. și,

respectiv V.B.V., în calitate de cumpărători, pentru fraudă la lege.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 6828 din 18 octombrie

1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București s-a admis acțiunea reclamanților

prin care s-a solicitat retrocedarea imobilului din București, întrucât autorul

reclamantului C.A.S. și reclamanta C.M. erau exceptați de la naționalizare,

fiind intelectual profesionist și, respectiv, casnică; că prin decizia nr. 556

din 8 martie 1995, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ,

a desființat această sentință, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe pentru motivul necomunicării cererii în realizare către pârâți, astfel

cum a fost transformată de reclamanți, din cerere în constatare; că după

desființare, Judecătoria sectorului 4 București a pronunțat sentința civilă nr.

1507 din 29 februarie 1996 prin care s-a respins acțiunea reclamanților motivat

că, ulterior investirii instanței cu soluționarea acțiunii, prin apariția Legii

nr. 112/1995 s-a stabilit o altă procedură de redobândire de restituire a

imobilelor naționalizate.

Pentru a respinge excepția

autorității de lucru judecat cu privire la cererea de revendicare a reclamanților

s-a reținut de către tribunal că prima cerere a reclamanților nu a fost

soluționată pe fondul ei ci a rezolvat, în considerarea celor menționate,

excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești de a rezolva

asemenea cereri, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și

decizia nr. 1/1995 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție,

necompetență care nu mai subzistă, în raport cu prevederile H.G. nr. 11/1997 și

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

reținut că la data naționalizării reclamanta C.M. era casnică iar soțul său era

intelectual profesionist, situație în care erau exceptați de la naționalizare,

conform art. II din Decretul nr. 92/1950, constatând că titlul statului de

preluare a imobilului în litigiu nu este valabil, soluție în concordanță cu cea

pronunțată prin sentința civilă nr. 6828/1994 a Judecătoriei sectorului 4

București.

Cu privire la contractele de

vânzare-cumpărare prin care pârâții A. și V. au dobândit proprietatea asupra

apartamentelor nr. 1 și nr. 3 din imobil, tribunalul a constatat că acestea au

fost încheiate în frauda dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care statua că

imobilele naționalizate nu pot fi vândute chiriașilor dacă statul nu are titlu

valabil și că însăși Primăria municipiului București a formulat acțiune în

constatarea nulității absolute a acestora, la care a renunțat însă, ulterior.

Instanța de fond a mai apreciat că

nu se poate reține buna credință a pârâților persoane fizice deoarece aceștia

au cunoscut încă din anul 1993 că există intenția foștilor proprietari și a

moștenitorilor acestora de a-și redobândi proprietatea, municipiul București

prin primarul general fiind chiar notificat în acest sens.

Apreciind că este incident motivul

de nulitate, fraudă la lege, instanța de fond a constatat nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare iar pârâții municipiul București și SC AVL B.

SA au fost obligați să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și

posesie, conform art. 480 C. civ.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții municipiul București prin primarul general, A.A.A.

și A.E.T. și V.B.V.

Pârâtul municipiul București prin primarul general a invocat, prin

motivele de apel excepția lipsei calității procesuale pasive a CGMB care este

un organ deliberativ, conform Legii nr. 69/1991, calitate procesuală pasivă

având în cauză municipiul București prin primarul general ca unitate

administrativ teritorială cu personalitate juridică, în baza art. 2 pct. 1 din Legea

nr. 69/1991, primarul fiind reprezentantul legal al acestuia.

Pe fondul cauzei, apelantul municipiul

București a criticat soluția pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât

autorul reclamanților și reclamanta nu erau exceptați de la naționalizare,

conform art. II din Decretul nr. 92/1950, nefiind făcută nici dovada calității

de intelectual profesionist a lui C.S. la momentul anului 1950, C.M. fiind

casnică și deci nu era exceptată de la naționalizare. Pe de altă parte,

notificările de care se prevalează reclamanții au fost adresate după încheierea

celor două contracte de vânzare-cumpărare iar prima acțiune în revendicare a

reclamanților, formulată în 1993 a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă,

așa încât contractele de vânzare-cumpărare trebuiau menținute.

Pârâții A.A.A. și A.E.T., prin

motivele lor de apel, au criticat soluția instanței de fond pentru nelegalitate

și netemeinicie întrucât la termenul când a rămas în pronunțare, instanța le-a

acordat cuvântul părților numai cu privire la excepția autorității de lucru

judecat și nu și pe fondul cauzei deși soluția pronunțată vizează fondul. S-a

invocat de către pârâții A. încălcarea principiului oralității, al

contradictorialității și al dreptului la apărare, susținându-se totodată că

greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat pe care au

invocat-o.

Soluția a fost criticată și pe fond,

susținându-se de către pârâții A.A.A. și A.E.T. cum că eronat s-a reținut că

cererea formulată de reclamanți la ICRAL la 3 luni după ce apartamentul a fost

cumpărat de ei ar constitui o notificare, nefiindu-le adresată și că n-ar fi

fost de bună credință, cât timp aceasta e prezumată de lege și nu a fost

dovedit contrariul prin nici o probă.

Pârâtul V.B.V., prin motivele de apel, a criticat greșita soluționare a

excepției de lucru judecat de către instanța de fond deoarece în acest fel a

fost anulată o decizie irevocabilă prin care o primă cerere în revendicare

formulată de reclamanți a fost respinsă, respectiv decizia nr. 2135/1997 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă, prin care a devenit

irevocabilă sentința nr. 1507/1996 a Judecătoriei sectorului 4 București. S-a

susținut și de acest apelant că tribunalul a soluționat cauza pe fond deși la

termenul din 10 octombrie 2000 s-a dezbătut numai excepția autorității de lucru

judecat, situație în care hotărârea este nulă și că hotărârea tribunalului s-a

dat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 213/1998 și a deciziei

irevocabile nr. 2135/1997 a Curții de Apel București, prin care s-a respins

acțiunea reclamanților, considerându-se în mod eronat că prin H.G. nr. 11/1997

s-a dat posibilitatea foștilor proprietari să formuleze o nouă acțiune. Pe

fondul cauzei, pârâtul V.B.V. a criticat greșita reținere de către instanța de

fond a faptului că ar fi avut cunoștință încă din anul 1993 despre intenția

reclamanților de a revendica imobilul, fapt care nu concordă cu realitatea și

care nu a fost probat, de aici trăgându-se concluzia falsă că ar fi fost de rea

credință la încheierea contractului său de vânzare-cumpărare, care ar fi fost

perfectat cu fraudarea legii și prin urmare, ar fi nul. Pârâtul V. a mai

invocat faptul că autorul reclamantului nu era exceptat de la naționalizare

întrucât au fost depuse la dosar declarații fiscale ale familiei C. din

perioada deținerii imobilului care dovedesc că erau exploatatori de locuințe,

prin urmare titlul statului fiind valabil și imobilul putând fi înstrăinat

conform Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 160 A din 27

martie 2001, Curtea de Apel București a admis apelurile, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând

dispoziția sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru

judecat.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea a reținut că nu sunt întemeiate excepțiile privind necompetența materială

a tribunalului în soluționarea cauzei, a nelegalei compuneri a completului de

judecată, a lipsei calității procesuale pasive a municipiului București și a

autorității de lucru judecată dar că, într-adevăr, instanța de fond a omis a

acorda cuvântul pentru dezbateri, făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs atât pârâții A.A.A. și A.E.T. cât și V.B.V., iar prin decizia civilă nr.

3910 din 8 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, recursurile

au fost admise, hotărârea fiind casată iar cauza fiind trimisă aceleiași curți

de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a decide astfel, Curtea

Supremă de Justiție a statuat că este eronată concluzia instanței de apel în

sensul că încheierea de dezbateri din 10 octombrie 2000 nu cuprinde în

practicaua sa și concluziile părților pe fondul cauzei. Deși aceste mențiuni

sunt eliptice, din lecturarea lor rezultă că în cadrul dezbaterilor părților au

solicitat admiterea și, respectiv, respingerea pe fond a acțiunii, fiind de

prezumat că dezbaterile au privit nu numai autoritatea de lucru judecat ci și

fondul cauzei. Ca atare, a apreciat Curtea Supremă de Justiție, în mod

justificat prima instanță a judecat cauza și pe fondul ei și, în consecință,

instanța de apel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ.

nu a procedat la soluționarea pe fond a apelurilor.

Curtea de Apel București, secția a

III a civilă, rejudecând apelurile prin prisma motivelor invocate de fiecare

dintre apelanți, prin decizia nr. 148 A din 7 martie 2003, le-a respins ca

nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a constatat că motivele prin care se susține că imobilul a fost preluat de

stat cu titlu valabil nu se verifică a fi fondate în raport cu înscrisurile

depuse la dosar, respectiv copia cărții de muncă a autorului reclamantului din

care rezultă că acesta a fost angajat ca inginer încă din 1 noiembrie 1924,

ultima mențiune fiind făcută la 1 octombrie 1955, vizând un transfer la o altă

întreprindere, mențiunile în succesiunea lor relatând desfășurarea unei

activități neîntrerupte ca intelectual profesionist (inginer) inclusiv la data

naționalizării, instanța constatând, pentru identitate de rațiune că și C.M.,

casnică și, prin urmare, o persoană fără nici un fel de venit, făcea parte din

categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării, conform art. II

din Decretul nr. 92/1950.

Cu privire la apărarea formulată de

pârâtul V.B.V. vizând faptul că soții C. erau exploatatori de locuințe , date

fiind declarațiile de impunere pe care acesta le-a depus la dosar, instanța de

apel a apreciat că aceste înscrisuri s-au depus pentru prima oară în apel în

susținerea unei apărări făcute de asemenea, direct în apel, contrar

dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apărare care, de altfel, depășește

interesul procesual deoarece valabilitatea titlului statului nu se discută în

contradictoriu cu chiriașii cumpărători ci cu municipiul București ca titular

al domeniului privat al statului.

Nici criticile vizând greșita

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu au fost

apreciate ca fondate. Instanța de apel a reținut că deși la dosar nu au fost

depuse notificările de care reclamanții au înțeles să se prevaleze, susținerile

privind existența lor sunt dovedite prin chiar motivele cererii de chemare în

judecată formulate de municipiul București, ce a făcut obiectul dosarului nr.m10959

din 25 noiembrie 1997 al Judecătoriei sectorului 4. S-a mai reținut că

perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut în timp ce pe rolul

instanțelor se afla pendinte prima cerere de revendicare formulată de

reclamanți, soluționată irevocabil abia la 4 decembrie 1997 de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 2135 și că atât pârâții A. cât

și pârâtul V. au formulat cereri de intervenție în interesul primăriei

municipiului București la data de 10 septembrie 1997, acțiunea în revendicare

fiindu-le opozabilă astfel de la data sesizării și înregistrării acesteia la

instanța de fond , respectiv 10 decembrie 1993. Instanța de apel a conchis că pârâții

A. și V. au contractat cu un neproprietar, cu privire la care existau toate

elementele de natură a le crea nu numai îndoieli dar chiar certitudinea că

imobilul aparține familiei C., cu care se judecă ei înșiși din 1993, prin

aplicarea regulilor ce guvernează instituția intervenției accesorii.

Împotriva acestei din urmă decizii

au declarat recurs pârâții A.A.A. și A. E.T. și pârâtul V.B.V.

Printr-un prim motiv de recurs,

pârâții A.A.A. și A.E.T. au susținut că decizia civilă nr. 148 A din 7 martie

2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, este nulă

absolut întrucât în dispozitivul acesteia nu s-a făcut mențiunea că este

pronunțată în ședință publică.

În dezvoltarea motivelor de recurs

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.,

pârâții A.A.A. și A.E.T. au arătat, în esență, că în mod greșit instanța a

considerat că erau exceptați de la naționalizare întrucât din declarațiile de

impunere fiscală ale soților C. reiese că aceștia aveau în proprietate 9

apartamente și că în mod nelegal instanța de apel a refuzat să analizeze aceste

înscrisuri, invocând dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Pârâții au

mai susținut că soluția instanței de apel în ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1363 din 15 ianuarie 1997 este

vădit nelegală, neavând o bază probatorie, întemeindu-se exclusiv pe prezumții

lipsite de orice suport logic. Au solicitat admiterea recursului, modificarea

în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva

hotărârii pronunțate de instanța de fond și respingerea acțiunii reclamanților.

Pârâtul V.B.V., în dezvoltarea

motivelor sale de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8,

pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit au fost obligați

pârâții Municipiul București prin primarul general și SC AVL B. SA să le lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, deoarece nu se mai află în posesia lor, ci a pârâților persoane

fizice, care se bucură de protecția oferită prin O.U.G. nr. 40 /1999; că

înscrisurile cu care a înțeles să facă dovada că autorul reclamanților se

încadra în prevederile Decretului nr. 92/19950 pentru a i se naționaliza

imobilul puteau fi solicitate de către instanță, în exercitarea rolului său

activ, de la instituțiile abilitate să dea astfel de relații, respectiv Administrația

financiară și că eronat s-a apreciat că nu se pot formula direct în apel

apărări bazate pe astfel de înscrisuri. Recurentul-pârât V.B.V. mai susținut că

probatoriul administrat în cauză nu e de natură să înlăture buna sa credință,

că instanța a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 53 C. proc.

civ. pentru a constata că nu a fost de buna credință la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare și că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în favoarea

unei persoane lipsită de capacitate de folosință.

Recursurile sunt nefondate pentru

considerentele care succed.

Susținerea recurenților-pârâți A.A.A.

și A.E.T. potrivit căreia decizia instanței de apel este nulă absolut întrucât

nu cuprinde mențiunea pronunțării în ședință publică, se constată că nu este

fondată.

Etapa deliberării și pronunțării

hotărârii judecătorești este una dintre cele mai importante întrucât în cadrul

acesteia se sintetizează toate operațiile care determină elaborarea celui mai

important act procedural.

Potrivit art. 258 alin. (1) și alin.

(2) C. proc. civ., după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată

dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către

judecători și în care se va arăta , când este cazul, opinia separată a

judecătorilor aflați în minoritate, dispozitivul pronunțându-se de președinte

în ședință, chiar în lipsa părților.

În interpretarea și aplicarea

acestui text de lege, doctrina și jurisprudența au statuat că pronunțarea în

ședință publică reprezintă un moment solemn al judecății, iar nerespectarea

acestei cerințe atrage după sine nulitatea hotărârii. Aceasta întrucât în lipsa

părților, singura garanție a respectării principiului publicității, consacrat

și în art. 121 alin. (3) C. proc. civ. („hotărârea se pronunță întotdeauna în

ședință publică”) rămâne mențiunea din minută, care se întocmește de îndată

după deliberare, a faptului că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

Art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

prevede care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre

judecătorească, elemente care alcătuiesc cele trei părți esențiale și

indispensabile ale oricărei hotărâri judecătorești și anume practicaua (cu

elementele prevăzute la pct. 1– 4), considerentele (materializate în motivele

de fapt și de drept la care se referă pct. 5) și dispozitivul, pct. 6 al art.

261 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se,

in terminis

, la acesta.

Dispozitivul este partea cea mai

importantă a unei hotărâri judecătorești și nu este altceva decât o reproducere

a minutei redactate după deliberare, între minută și dispozitiv trebuind să

existe o perfectă concordanță.

În speță, din verificarea minutei

redactate după deliberare (fila 1 din dosarul nr. 3615/2002 al Curții de Apel

București, secția a III a civilă) se constată că aceasta cuprinde mențiunea că

este pronunțată în ședință publică, astfel că omisiunea acestei mențiuni din

dispozitivul dactilografiat al deciziei nu poate atrage nulitatea absolută a

hotărârii cât timp dispozițiile procedurale cu caracter imperativ ale art. 258alin. (1) și alin. (2) C.

proc. civ. au fost respectate iar principiul publicității care este un pilon de

bază al desfășurării actului de justiție, nu a fost încălcat, în cauză nefiind

vorba de o nulitate intrinsecă a actului de procedură, așa încât critica

recurenților A.A.A. și A.E.T. vizând acest aspect este nefondată.

Nici critica recurentului-pârât V.B.V.

vizând faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în favoarea unei

persoane lipsite de capacitate de folosință (respectiv a reclamantei C.M.) nu

este fondată.

La data de 5 aprilie 1999, reclamantul

C.A.T.S. a solicitat instanței pe rolul căreia se afla pendinte cauza ce făcea

obiectul dosarului nr. 4055/1998, Judecătoria sectorului 4 București, să ia act

de decesul reclamantei C.M., mama sa, deces intervenit la 22 februarie 1999,

depunând la dosar certificatul de deces și învederând că va depune ulterior și

certificatul de moștenitor, instanța acordând termen în acest sens la 5 mai

1999, când, prin sentința nr. 4144, și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Din analiza actelor și lucrărilor

cauzei se constată că deși Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios

administrativ, instanța investită cu soluționarea cauzei după ce hotărârea de

declinare a Judecătoriei sectorului 4 București a rămas definitivă și

irevocabilă prin respingerea apelului și, respectiv recursului declarat de

pârâtul V.B.V., nu a dispus în mod expres introducerea în cauză a lui C.A.T.S.

în calitate de unic moștenitor al reclamantei C.M. (astfel cum reiese din

certificatul de moștenitor nr. 7 din 9 februarie 2000 de notar public M.R.

depus de acesta în dosarul nr. 905/2000 al Curții de Apel București, secția a

III a civilă) această măsură era formală în condițiile în care C.A.T.S. era

deja parte în proces, formulând alături de mama sa, cererea introductivă.

Așa fiind, în raport cu cele ce

preced, nu se poate reține că hotărârea instanței de fond ar fi pronunțată în

contradictoriu cu o persoană decedată, reclamanta C.M., câtă vreme poziția

procesuală a acesteia a fost preluată , chiar dacă nu printr-o formulă de

consacrare expresă a acestui fapt, de unicul moștenitor al acesteia, C.A.T.S.

care, așa cum s-a arătat, a figurat încă de la început, alături de mama sa, ca

inițiator al raportului juridic dedus spre soluționare instanței, concluzie ce

rezidă din întreaga conduită pe care reclamantul C.A.T.S. a avut-o pe tot parcursul

judecării litigiului și din care transpare, fără nici un fel de dubiu, voința

sa în acest sens.

Pe fondul cauzei, cu privire la

valabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu este de reținut că

din probatoriul administrat în cauză (filele 21-23 din dosarul nr. 10959/1997

al Judecătoriei sectorului 4 București) reiese că autorul reclamanților făcea

parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor

Decretului nr. 92/1950, fiind intelectual de profesie (inginer) . Este de

reținut totodată că art. II din Decretul nr. 92/1950 (potrivit căruia „n

u intra in prevederile decretului de față și nu se

naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor

meseriași, intelectualilor profesioniști si pensionarilor”)

nu cuprinde

nici o clauză expresă în sensul că exceptarea de la măsura naționalizării nu ar

opera în cazul în care persoanele ce aparțin categoriilor enumerate de acest

articol ar deține mai mult de o locuință.

Astfel, concluzia care se impune

este aceea că dispozițiile art. I ale decretului s-au aplicat abuziv ori de

câte ori se face dovada apartenenței persoanei al cărui bun sau bunuri au fost

naționalizate la una din categoriile exceptate prin art. II, raportat exclusiv

la un unic criteriu: acela al profesiei (respectiv al statutului de pensionar),

numărul imobilelor pe care aceasta le deținea neavând nici o semnificație

pentru înlăturarea ei de la categoriile exceptate, orice altă interpretare a

dispozițiilor art. II contravenind unui principiu de drept pe deplin incident:

Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

.

Așa fiind, în speță, împrejurarea

că autorii reclamantului dețineau mai multe camere în imobilul proprietatea

lor, pe care, din necesități financiare le închiriaseră, restrângându-și

propriul spațiu locativ, nu este de natură a-l exclude pe C.S. din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare și nu-i poate conferi nici lui C.M.,

soția sa, care era casnică și nu realiza nici un alt fel de alte venituri, statutul

de exploatator de locuințe, măsura de trecere a imobilului din proprietatea lor

în proprietatea statului fiind abuzivă iar criticile recurentului–pârât V.B.V.

cu privire la acest aspect neputând fi apreciate ca fondate, chiar în raport de

înscrisurile de care a înțeles să se prevaleze, pentru a susține contrariul.

Față de cele deja

arătate și care trimit la concluzia că imobilul în litigiu a fost preluat fără

titlu valabil, pentru a se stabili nulitatea absolută (ori inexistența ei) a

contractelor de vânzare-cumpărare, este de cercetat dacă părțile contractante

au fost de bună credință la momentul încheierii acestor contracte.

Chiar dacă la data

încheierii contractelor în litigiu nu se afla în vigoare un text de lege

similar celui introdus prin H.G. nr. 11/1997 (în sensul că la art. 1 al

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a introdus inclusiv

alin. (6), conform căruia în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești

se află cereri referitoare la imobile preluate fără titlu valabil constituit în

favoarea statului, procedurile de vânzare către chiriași se suspendă de drept

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective),

constatarea existenței bunei credințe (ori,

per a contrario

, a relei

credințe) a contractanților îngăduie și obligă la o analiză completă a celor

două noțiuni, pentru a putea identifica acele elemente utile caracterizării

comportamentului vânzătorului și cumpărătorului ca unul onest și diligent, ori

dimpotrivă.

În speță, contractul nr.

153, de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 3 al imobilului din sector 4,

s-a încheiat la data de 28 august 1996, între Primăria municipiului București

prin SC A V L B. SA și V.B.V., care îl deținea în baza contractului de

închiriere nr. 23813 din 5 octombrie 1995, la cererea nr. 1438 din 25 martie

1996 iar contractul nr. 1343, de vânzare-cumpărare al apartamentului situat la

parterul imobilului din sector 4 s-a încheiat la data de 15 ianuarie 1997,

între același vânzător și A.A.A. și A.E.T., care îl dețineau în baza

contractului de închiriere nr. 24897 din 10 iulie 1996, la cererea nr. 2945 din

29 iulie 1996.

Față de împrejurarea că,

la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pe rolul

instanțelor se afla pendinte acțiunea în revendicare a imobilului din

București, ( compus din parter și 2 etaje) formulată de C.A.T.S.

și C.M. în contradictoriu cu

Primăria municipiului București și SC AVL B. SA (fostul ICRAL sector 4) în

calitate de pârâți, (acțiune ce a fost soluționată definitiv și irevocabil de

Curtea de Apel București, secția a III a civilă, la data de 4 decembrie 1997

prin decizia nr. 2135), reiese cu evidență reaua credință a vânzătoarei care

avea cunoștință de demersul reclamanților pentru recuperarea fostei

proprietăți.

În ceea ce-i privește pe

pârâții cumpărători este de reținut că deși, în accepțiunea alin. (2) al H.G.

nr. 20/1996 imobilul apărea ca fiind trecut cu titlu în proprietatea statului, (conținutul

acestui articol fiind modificat ulterior prin H.G. nr. 11/1997 (publicată în M.

Of., partea I nr. 16 din 4 februarie 1997), buna credință de care aceștia se

prevalează poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care le-au

efectuat prealabil încheierii contractelor pentru a afla situația juridică a

apartamentelor ce urmau a le cumpăra și a înlătura astfel orice echivoc cu

privire diligența pe care au depus-o în materializarea posibilității de a afla

dacă apartamentele sunt revendicate în cadrul unei acțiuni în justiție sau în

cadrul unei alte proceduri legal instituite.

Or la dosarul cauzei nu

au fost produse probe în acest sens, nefiind depus nici un înscris care să

ateste că, urmare a unor astfel de demersuri, recurenților-pârâți li s-ar fi

răspuns de către unitatea vânzătoare că situația juridică a apartamentelor pe

care le vor cumpăra este clar stabilită și că nu fac obiectul nici unei acțiuni

în revendicare sau al altei proceduri de restituire.

Mai mult, din actele

dosarului rezultă că recurentul-pârât V.B.V.

a formulat cererea de cumpărare

la

data de 25 martie 1996,

înainte de expirarea

termenului

prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, când, potrivit art. 9, putea opta

pentru cumpărarea apartamentului pe care îl deținea cu chirie iar contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu recurenții-pârâți A. la data de 15

ianuarie 1997, în pofida faptului că prin Hotărârea nr. 117

din 23

octombrie 1996, Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995

statuase prin art. 3 că „societățile comerciale (fostele ICRAL-uri) vor întocmi

acte de vânzare-cumpărare pentru locuințele care fac obiectul dosarelor aflate

în curs de soluționare la comisiile locale de sector și comisia municipală,

pentru cele aflate pe rolul instanțelor judecătorești precum și pentru

locuințele care erau libere la data intrării în vigoare a Legii , numai după

clarificarea situației juridice a acestora”

.

Câtă vreme, în cauză,

pârâții nu au făcut dovada întrunirii cumulative a celor două condiții pentru

ca principiul aparenței validității aparenței de drept să fie incident,

respectiv a erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, care

trebuie să fie comună și invincibilă, imposibil de prevăzut și de înlăturat,

precum și a bunei-credințe care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau

îndoială imputabilă lor, aceștia nu se pot apăra cu succes că sunt

subdobânditori de bună credință pentru a se da eficiență principiului

menționat, astfel că, în mod legal, urmare a constatării nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții

municipiul București și SC AVL B. SA

au fost obligați să lase reclamanților imobilul în litigiu, în deplină

proprietate și liniștită posesie și folosință.

Așa fiind, a

vând în vedere temeiurile mai

înainte menționate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții A.A.A. și A.E.T.

și de pârâtul V.B.V. împotriva deciziei civile nr. 148 A din 7 martie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2005.