ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin rezoluția din 13 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., față de judecătoarele V.T., C.S. și A.P.E., de la Curtea de Apel București. Parchetul a reținut că prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București la 24 iulie 1992, L.A. și H.M.C. au chemat în judecată Primăria municipiului București, R.A.I. și S.C. H.N. pentru anularea deciziei fostului Consiliu Popular al municipiului București, nr. 1314 din 18 septembrie 1975, emisă în legătură cu imobilul situat în str. Violetelor București conform prevederilor Decretului nr. 223/1974.

Reclamanții au susținut că prin respectiva decizie, acest imobil, proprietatea mamei lor S.S.S., fostă L., a fost trecută în proprietatea statului, actul administrativ nefiind comunicat nici autoarei lor și nici reclamanților. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că Decretul nr. 223/1974 nu era aplicabil în cauză, el fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituția din 1965, art. 480 și art. 481 C. civ., D.U.D.O., celor ale art. 1 din Protocolul adițional la C.E.A.D.O.L.F., a pactelor internaționale cu privire la drepturile civile și politice, ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974, acestea înseriind că orice persoană fizică are dreptul să-și părăsească țara de origine și se poate reîntoarce, oricând.

Prin sentința civilă nr. 223 din 11 noiembrie 1982, secția de contencios administrativ (dosar nr. 287/1992), s-a dispus declinarea competenței la Judecătoria Sector 1, cu motivarea că cererea dedusă judecății, referindu-se la un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 29/1990, competența de soluționare revine judecătoriei. Judecătoria Sector 1, prin sentința civilă nr. 4501 din 3 mai 1994 (dosar nr. 4349/1993), a admis acțiunea reclamanților și, pe cale de excepție, s-a constatat că decizia nr. 1314 din 18 septembrie 1975 este lovită de nulitate. Prin hotărâre, s-a mai constatat că reclamanții au calitatea de proprietari, iar pârâții au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și pașnică folosință.

Prin decizia civilă nr. 981 din 19 aprilie 1995 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 903/1995, apelul declarat de Consiliul Local al municipiului București a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, hotărârea reținând că minuta sentinței nu a fost semnată de toți membrii completului de judecată, încălcându-se, în acest mod, prevederile art. 258 C. proc. civ. Judecătoria Sector 1, prin sentința civilă nr. 9400 din 28 septembrie 1995 (dosar nr. 9904/1995), a pronunțat aceeași soluție ca la primul ciclu procesual. Apelul declarat de Consiliul Local al municipiului București a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1357 din 17 mai 1996 a Tribunalului București (dosar nr. 2920/1996).

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1221 din 14 octombrie 1996 (dosar nr. 2870/1996), completul de judecată fiind prezidat de judecătoarea A.P.E., a admis recursul declarat de Primăria municipiului București, hotărârile instanțelor de fond și apel fiind schimbate în sensul că acțiunea reclamanților a fost respinsă, soluția fiind motivată pe considerentul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu și, în consecință, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995. Ulterior, prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sector 1 sub nr. 12126/2002, reclamanții, în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București și cu S.V.V., au cerut să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 254/1/2002/1996 și nr. 672 din 1 din 24 iunie 1997, încheiate între R. SA și S.V.V., acesta cu privire la ap. 2 din respectivul imobil.

Prin sentința civilă nr. 1667 din 10 martie 2003, acțiunea a fost respinsă, soluția fiind motivată pe considerentele că prima cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1314/1975 a fost respinsă în mod irevocabil și nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâților cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 723 din 6 octombrie 2004, a respins apelul declarat de reclamanți.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005, hotărâre pronunțată de cele trei judecătoare în dosarul nr. 5088/2004, a admis recursul declarat de reclamanți și, în fond, s-a constatat că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt nule absolut, pârâții fiind obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință spațiul locativ în litigiu, Decretul nr. 223/1974 contravenind unor prevederi din Constituție, C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, tratatelor ratificate de România, imobilul fiind preluat de stat fără titlu, și, în consecință, în cauză nu erau incidentela data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare odată ce reclamanții le-au notificat.

Plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția din 25 iulie 2006 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva rezoluțiilor, petentul a formulat plângere în condițiile prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Plângerea nu este fondată.

S.V.V., în plângerea inițială trimisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că cei trei magistrați ai Curții de Apel București, prin decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 5088/2004 și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile, producându-i o gravă vătămare a dreptului său de proprietate, drept dobândit cu respectarea prevederilor legale în vigoare, deposedându-l „în mod abuziv și fără temei legal”, de apartamentul în care locuiește în prezent, el fiind de bună-credință atunci când a cumpărat respectivul spațiu locativ, drept reținut ca atare de instanța de fond și de cea de apel. În altă ordine de idei, petiționarul a mai susținut că judecătoarea A.P.E.

s-ar fi pronunțat cu privire la același apartament și în 1996, an în care „a fost de partea chiriașilor”, iar în anul 2005, „a fost de partea proprietarilor”. Din examinarea actelor premergătoare efectuate de procuror, se reține că judecătorii Curții de Apel București, prin decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005, au admis recursurile reclamanților, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 254/2012/1996 încheiat între R. SA pe de-o parte și S.V.V. pe de altă parte, pentru ap. nr. 2 situat în București, str. Simon Bolivan și nr. 672/1 din 24 iunie 1997 încheiat între aceleași părți, pentru boxa de la aceeași adresă, el fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință, spațiile în litigiu.

Instanța reținuse că imobilul intrase în proprietatea statului fără titlu, vânzarea către petent în baza Legii nr. 112/1995 nefiind legală, iar părțile nu au fost de bună-credință la data încheierii contractelor pentru că legea menționată permitea vânzarea doar a imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, iar vânzătorul și cumpărătorul fuseseră notificați de reclamanți cu privire la situația juridică a imobilului, respectiv că s-a făcut cerere de restituire pe Legea nr. 112/1995 la care nu s-a răspuns până la data judecării recursului, în justiție fiind introdusă și acțiune de retrocedare. S-a mai reținut că hotărârea în discuție este conformă practicii judiciare românești și europene.

În această materie, referindu-se la imobilele trecute în proprietatea statului prin deciziile fostelor consilii populare în baza Decretului nr. 223/1974, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 (M. Of. nr. 84/19.02.2001), au statuat că acestea pot fi revendicate nu numai în temeiul Legii nr. 112/1995, foștii proprietari putând cere restituirea în baza unor acțiuni în revendicare întemeiate pe prevederile Codului civil român, art. 6 din C.A.D.O.L.F. și art. 1 din primul protocol adițional la această convenție prin care s-a dispus „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile internaționale ale dreptului internațional”.

În aplicarea acestora, C.E.D.O. a statuat că acestea sunt aplicabile și în cazurile în care trecerea în proprietatea statului a unor bunuri a avut loc înainte ca România să adere la Convenție, dacă urmările măsurii subzistă și după această dată. Ca atare, neînceperea urmăririi penale dispusă în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6), cu referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este legală, judecătorii aplicând legea, fără a cauza petentului vreo vătămare. În fapt, soluționarea cauzelor civile a urmat căile de atac prevăzute de lege, hotărârile fiind pronunțate în exercitarea, de către judecători, a atribuțiilor lor de serviciu. Pentru considerentele expuse, plângerea nefiind fondată, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., va fi respinsă. În baza art. 192 din același cod, cu referire la art. 189 alin. (1), petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul S.V.V. împotriva rezoluției din 13 iunie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, dispusă în dosarul nr. 34/P/2006. Obligă petiționarul la plata sumei de 60 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 23 ianuarie 2007.