ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția din 13 iunie

2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru

infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., față de judecătoarele V.T., C.S. și

A.P.E., de la Curtea de Apel București.

Parchetul a reținut că prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București la 24 iulie 1992, L.A. și H.M.C. au

chemat în judecată Primăria municipiului București, R.A.I. și S.C. H.N. pentru

anularea deciziei fostului Consiliu Popular al municipiului București, nr. 1314

din 18 septembrie 1975, emisă în legătură cu imobilul situat în str. Violetelor

București conform prevederilor Decretului nr. 223/1974. Reclamanții au susținut

că prin respectiva decizie, acest imobil, proprietatea mamei lor S.S.S., fostă

L., a fost trecută în proprietatea statului, actul administrativ nefiind

comunicat nici autoarei lor și nici reclamanților.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au susținut că Decretul nr. 223/1974 nu era aplicabil în cauză, el

fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituția din 1965, art. 480 și art. 481

C. civ., D.U.D.O., celor ale art. 1 din Protocolul adițional la C.E.A.D.O.L.F.,

a pactelor internaționale cu privire la drepturile civile și politice,

ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974, acestea înseriind că orice

persoană fizică are dreptul să-și părăsească țara de origine și se poate

reîntoarce, oricând.

Prin sentința civilă nr. 223

din 11 noiembrie 1982, secția de contencios administrativ (dosar nr. 287/1992),

s-a dispus declinarea competenței la Judecătoria Sector 1, cu motivarea că

cererea dedusă judecății, referindu-se la un act administrativ emis anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 29/1990, competența de soluționare revine

judecătoriei.

Judecătoria Sector 1, prin

sentința civilă nr. 4501 din 3 mai 1994 (dosar nr. 4349/1993), a admis acțiunea

reclamanților și, pe cale de excepție, s-a constatat că decizia nr. 1314 din 18

septembrie 1975 este lovită de nulitate. Prin hotărâre, s-a mai constatat că

reclamanții au calitatea de proprietari, iar pârâții au fost obligați să lase

imobilul în deplină proprietate și pașnică folosință.

Prin decizia civilă nr. 981

din 19 aprilie 1995 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 903/1995,

apelul declarat de Consiliul Local al municipiului București a fost admis,

dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond,

hotărârea reținând că minuta sentinței nu a fost semnată de toți membrii

completului de judecată, încălcându-se, în acest mod, prevederile art. 258 C.

proc. civ.

Judecătoria Sector 1, prin

sentința civilă nr. 9400 din 28 septembrie 1995 (dosar nr. 9904/1995), a

pronunțat aceeași soluție ca la primul ciclu procesual.

Apelul declarat de Consiliul

Local al municipiului București a fost respins, ca nefondat, prin decizia

civilă nr. 1357 din 17 mai 1996 a Tribunalului București (dosar nr. 2920/1996).

Curtea de Apel București,

prin decizia civilă nr. 1221 din 14 octombrie 1996 (dosar nr. 2870/1996),

completul de judecată fiind prezidat de judecătoarea A.P.E., a admis recursul

declarat de Primăria municipiului București, hotărârile instanțelor de fond și

apel fiind schimbate în sensul că acțiunea reclamanților a fost respinsă,

soluția fiind motivată pe considerentul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului cu titlu și, în consecință, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin acțiunea

înregistrată la Judecătoria Sector 1 sub nr. 12126/2002, reclamanții, în

contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București și cu S.V.V., au

cerut să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.

254/1/2002/1996 și nr. 672 din 1 din 24 iunie 1997, încheiate între R. SA și S.V.V.,

acesta cu privire la ap. 2 din respectivul imobil.

Prin sentința civilă nr. 1667

din 10 martie 2003, acțiunea a fost respinsă, soluția fiind motivată pe

considerentele că prima cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute a deciziei nr. 1314/1975 a fost respinsă în mod irevocabil și nu s-a

făcut dovada relei-credințe a pârâților cu ocazia încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare.

Tribunalul București, prin

decizia civilă nr. 723 din 6 octombrie 2004, a respins apelul declarat de

reclamanți.

Curtea de Apel București,

prin decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005, hotărâre pronunțată de cele

trei judecătoare în dosarul nr. 5088/2004, a admis recursul declarat de

reclamanți și, în fond, s-a constatat că cele două contracte de

vânzare-cumpărare sunt nule absolut, pârâții fiind obligați să lase

reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință spațiul locativ în

litigiu, Decretul nr. 223/1974 contravenind unor prevederi din Constituție, C.

civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, tratatelor ratificate de România, imobilul

fiind preluat de stat fără titlu, și, în consecință, în cauză nu erau incidentela

data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare odată ce reclamanții le-au

notificat.

Plângerea formulată de

petiționar împotriva rezoluției a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția

din 25 iulie 2006 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și

Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Împotriva rezoluțiilor,

petentul a formulat plângere în condițiile prevăzute de art. 278

1

C.

proc. pen.

Plângerea nu este fondată.

S.V.V., în plângerea

inițială trimisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

susținut că cei trei magistrați ai Curții de Apel București, prin decizia

civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 5088/2004 și-au

îndeplinit în mod defectuos atribuțiile, producându-i o gravă vătămare a

dreptului său de proprietate, drept dobândit cu respectarea prevederilor legale

în vigoare, deposedându-l „în mod abuziv și fără temei legal”, de apartamentul

în care locuiește în prezent, el fiind de bună-credință atunci când a cumpărat

respectivul spațiu locativ, drept reținut ca atare de instanța de fond și de

cea de apel.

În altă ordine de idei,

petiționarul a mai susținut că judecătoarea A.P.E. s-ar fi pronunțat cu privire

la același apartament și în 1996, an în care „a fost de partea chiriașilor”,

iar în anul 2005, „a fost de partea proprietarilor”.

Din examinarea actelor

premergătoare efectuate de procuror, se reține că judecătorii Curții de Apel

București, prin decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005, au admis

recursurile reclamanților, constatând nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 254/2012/1996 încheiat între R. SA pe de-o parte și S.V.V.

pe de altă parte, pentru ap. nr. 2 situat în București, str. Simon Bolivan și nr.

672/1 din 24 iunie 1997 încheiat între aceleași părți, pentru boxa de la

aceeași adresă, el fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate

și pașnică folosință, spațiile în litigiu.

Instanța reținuse că

imobilul intrase în proprietatea statului fără titlu, vânzarea către petent în

baza Legii nr. 112/1995 nefiind legală, iar părțile nu au fost de bună-credință

la data încheierii contractelor pentru că legea menționată permitea vânzarea

doar a imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, iar vânzătorul și

cumpărătorul fuseseră notificați de reclamanți cu privire la situația juridică

a imobilului, respectiv că s-a făcut cerere de restituire pe Legea nr. 112/1995

la care nu s-a răspuns până la data judecării recursului, în justiție fiind

introdusă și acțiune de retrocedare.

S-a mai reținut că hotărârea

în discuție este conformă practicii judiciare românești și europene.

În această materie,

referindu-se la imobilele trecute în proprietatea statului prin deciziile

fostelor consilii populare în baza Decretului nr. 223/1974, Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 (M.

Of. nr. 84/19.02.2001), au statuat că acestea pot fi revendicate nu numai în

temeiul Legii nr. 112/1995, foștii proprietari putând cere restituirea în baza

unor acțiuni în revendicare întemeiate pe prevederile Codului civil român, art.

6 din C.A.D.O.L.F. și art. 1 din primul protocol adițional la această convenție

prin care s-a dispus „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile internaționale ale dreptului internațional”.

În aplicarea acestora, C.E.D.O.

a statuat că acestea sunt aplicabile și în cazurile în care trecerea în

proprietatea statului a unor bunuri a avut loc înainte ca România să adere la

Convenție, dacă urmările măsurii subzistă și după această dată.

Ca atare, neînceperea

urmăririi penale dispusă în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6), cu

referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este legală, judecătorii

aplicând legea, fără a cauza petentului vreo vătămare.

În fapt, soluționarea

cauzelor civile a urmat căile de atac prevăzute de lege, hotărârile fiind

pronunțate în exercitarea, de către judecători, a atribuțiilor lor de serviciu.

Pentru considerentele

expuse, plângerea nefiind fondată, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va fi respinsă.

În baza art. 192 din același

cod, cu referire la art. 189 alin. (1), petiționarul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul S.V.V. împotriva rezoluției din 13 iunie

2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, dispusă în dosarul nr. 34/P/2006.

Obligă petiționarul la plata

sumei de 60 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 ianuarie 2007.