ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2003

La data de 21 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și de O.P., O.V.precum și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr.163 din 15 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 27 februarie 2003 apoi la 13 martie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 14 iulie 1999, reclamanții D.F.E.și D.S., domiciliați în Franța, 3 Allee Velasquez, 44300 Nantes și cu domiciliul ales în București, Bulevardul Dimitrie Cantemir nr.15, bloc 9, scara C, etajul 4, apartamentul 91, sectorul 4 (sediul Cabinetului individual al avocatului L.O.), au chemat în judecată, în calitate de pârât, Municipiul București, prin Primarul General, cerând a se dispune ca acesta să fie obligată a le restitui în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în București, strada Poet C.Buzdugan nr.1, etajul 1, apartamentul 4, sectorul 1 plus garajul trecute ilegal în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, prin deciziile nr.1086 din 30 iulie 1985 și nr.541 din 9 aprilie 1987, emise de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București.

În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că apartamentul pe care îl revendică a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4407/1964, iar garajul în baza autorizației nr.58/B/1970 a C.P.M.B. În drept, reclamanții s-au prevalat de prevederile art.481 din C.civ.. La 17 decembrie 1999, reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au solicitat, în contradictoriu cu pârâții O.P. și S.C.”R.V.”S.A. București, să se constate nulitatea absolută a contractelor – de vânzare-cumpărare nr.280 din 5 decembrie 1996 privind apartamentul respectiv de închiriere nr.53 din 20 octombrie 1998 referitor la garaj și pârâții să fie obligați a le restitui cele două bunuri în deplină proprietate și pașnică posesie.

În motivarea acțiunii modificate, reclamanții au arătat că apartamentul nu putea fi vândut iar garajul închiriat de către stat prin S.C. “R.V.”S.A.București, pârâților de vreme ce au depus cererea de retrocedare la organul competent în 8 mai 1996 iar pârâții au fost notifcați la 17 mai 1996, invocând, în acest sens, reaua credință a părților contractante. În drept, reclamanții au precizat că acțiunea și-o întemeiază pe dispozițiile art.948 și urm.din C.civ., respectiv art.480, 481 din același cod. La 10 martie 2000, pârâtul O.P. a formulat o cerere de chemare în garanție, pentru evicțiune, a Statului Român , prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului General al Municipiului București (inclusiv a D.G.A.F.I.

la acea dată) și a S.C. “R.V.”S.A. București. La aceeași dată, prin întâmpinare, pârâtul O.P. a invocat excepțiile: de necompetență materială, susținând că imobilul revendicat de reclamanți are o valoare mai mică de 150.000.000 lei; de inadmisibilitate a acțiunii pe temeiul dreptului comun, susținând, în acest sens, prevederile Legii nr.112/1995 potrivit cărora numai cetățenii români pot beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului; de nelegalitate a investirii instanței datorită lipsei semnăturilor reclamanților pe acțiune (art.133 C.proc.civ.); nelegalitatea introducerii lui și a soției O.V.în cauză, ca pârâți, după prima zi de înfățișare.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2001, instanța a prorogat discutarea excepțiilor ridicate de pârâtul O.P., prorogare dispusă și la termenele următoare, 23 februarie 2001, 6 aprilie 2001 (la acest termen s-a dispus introducerea în cauză a chemaților în garanție, la cererea pârâților O.P. și O.V.– aceasta din urmă făcând cerere separată de chemare în garanție). La termenul din 11 mai 2001, instanța a luat act că pârâtul O.P. renunță atât la excepția de necompetență materială a tribunalului (întrucât din actele dosarului rezultă că valoarea obiectului cauzei depășește suma de 150.000.000 lei) cât și la excepția lipsei semnăturii reclamanților pe cererea introductivă (constatând legală semnătura avocatului împuternicit) și a soluționat, în sensul respingerii, excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun (pârâtul precizând că imobilul intră sub incidența Legii nr.10/2001) precum și datorită calității de cetățeni străini a reclamanților.

De asemenea, a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de Municipiul București, prin Primarul General. În urma administrării probelor încuviințate, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea principală în sensul că a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul și garajul din litigiu. A respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.280/112/5 decembrie 1996 și a contractului de închiriere nr.53 din 28 octombrie 1998. Prin aceeași sentință, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanție, acordând – pentru acestea - termen la 20 septembrie 2001 pentru discutarea probatoriilor.

În esență, tribunalul a reținut că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului și garajului din litigiu, că preluarea bunurilor de către stat, în temeiul Decretului nr.223/1974, este lipsită de valabilitate. Referindu-se la capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare vizând apartamentul, respectiv a contractului de închiriere vizând garajul, instanța a reținut că nu este întemeiat întrucât reclamanții nu au făcut dovada că au înștiințat expres și explicit pe pârâți cu privire la intențiile lor de a-și revendica aceste bunuri preluate de stat, corespondența dintre părți invocată în acest sens fiind considerată insuficientă pentru formarea convingerii că pârâții au fost de rea credință atunci când au încheiat contractele.

Referitor la deciziile de trecere a imobilului la stat emise în aplicarea Decretului nr.223/1974 (nr.1086/1995 și nr.541/1987), tribunalul a reținut că reclamanții nu au probat existența nici unui motiv care să ducă la constatarea nulității lor – așa cum s-a cerut. Disjungerea cererilor de chemare în garanție a fost motivată în sensul că o atare soluție este de natură a conduce la judecarea operativă a cauzei principale. Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, investită cu soluționarea apelurilor reclamanților D.F.E., D.S. și ale pârâților Municipiul București, prin primarul general, O.P., O.V., prin decizia nr.163 din 15 aprilie 2002, a admis pe cel declarat de reclamanți și le-a respins pe cele declarate de pârâți.

Admițând apelul reclamanților, instanța de apel a schimbat în parte sentința tribunalului și a admis și cererile prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a deciziilor nr.1086 din 30 iulie 1985 și nr.541 din 9 aprilie 1987 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului și a garajului din litigiu, precum și cererea prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.280 din 5 decembrie 1996 și a contractului de închiriere nr.53 din 20 octombrie 1998. Au fost păstrate dispozițiile sentinței privitoare la obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul și garajul din litigiu precum și cele referitoare la disjungerea cererii de chemare în garanție.

Constatând nulitatea celor două decizii emise în aplicarea Decretului nr.223/1974, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără respectarea dispozițiilor în vigoare la acea dată care garantau dreptul de proprietate – art.480, 481 din C.civ. și art.36 din Constituția din 1965, art.13,17 din Declarația Drepturilor Omului. Constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul și a contractului de închiriere privind garajul, instanța de apel a reținut că la data încheierii acestor contracte (5 decembrie 1996 pentru apartament și 20 octombrie 1998 pentru garaj) pârâții au fost de rea credință întrucât începând cu 8 mai 1996 au cunoscut că reclamanții au solicitat organului competent revendicarea imobilului iar la 17 mai 1996 au fost notificați – printr-o scrisoare – să nu cumpere apartamentul.

Referindu-se la aspectul aplicabilității dispozițiilor Legii nr.10/2001 invocat de pârâții O., instanța de apel a subliniat că numai reclamanții, beneficiari ai acestui act normativ, puteau formula o asemenea cerere având în vedere principiul disponibilității. În ce privește disjungerea cererilor de chemare în garanție dispusă de tribunal, instanța de apel a reținut că este corectă întrucât prin administrarea probelor necesare soluționării acestora ar fi fost întârziată judecarea cererii principale. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pârâții O.P., O.V., precum și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Motivele de recurs invocate de acest pârât sunt cele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din C.proc.civ. În dezvoltarea motivelor, pârâtul susține: prin primul motiv: - că instanța și-a depășit atribuțiile prevăzute de art.3 din C.proc.civ.

atunci când a stabilit că dispozițiile Decretului nr.223/1974 erau în contradicție cu prevederile Constituției de la acea dată și cu cele ale actelor internaționale la care România era parte; - că atâta timp cât controlul constituționalității legilor este o instituție introdusă în sistemul de drept românesc odată cu intrarea în vigoare a Constituției actuale (art.144), competentă, sub acest aspect să se pronunțe, nu era instanța ci Curtea Constituțională, care, prin deciziile pronunțate, nu a declarat neconstituțional decretul menționat; - corelația legilor cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte nu era prevăzută în vechea Constituție și ea reprezintă o problemă apărută în sistemul de drept românesc odată cu intrarea în vigoare a Constituției României, fiind prevăzută la art.20 al acesteia.

Prin al doilea motiv : - că instanța a interpretat greșit prevederile Decretului 223/1974, reținând că preluarea imobilului în proprietatea statului nu s-a făcut în scop de utilitate publică, iar reclamanții nu au primit nici o justă despăgubire.

Susține, sub acest aspect, că prevederile Decretului nr.223/1974 au avut caracter sancționator (trecerea la stat fără plată a construcțiilor aparținând persoanelor care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară) iar nu un scop de utilitate publică; - că hotărârea instanței pune în evidență motive contradictorii în sensul că, pe de o parte se reține că necomunicarea deciziilor administrative de trecere a imobilului la stat nu atrage nulitatea acestora și, pe de altă parte, că deciziile menționate sunt constatate a fi nule; - că, a aplicat greșit în speță art.6 din Legea nr.213/1998 atunci când a stabilit nevalabilitatea titlului statului în raport de prevederile Constituției, ale pactelor și tratatelor la care România este parte.

Susține că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil și că, în dosar, nu a fost dovedită nici o cauză de nulitate absolută a celor două contracte (de vânzare-cumpărare, respectiv de închiriere) încheiate cu bună credință, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, neexistând nici o probă de rea credință a cumpărătorilor în sensul art.1169 din C.civ. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Acest recurs este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate, numai în ce privește aspectul de critică din motivul 2, care se regăsește și în recursul pârâților, vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare referitor la apartament și a contractului de închiriere a garajului.

În această privință, este de reținut că instanța de apel nu a aprofundat materialul probator din dosar și a interpretat eronat prevederile legale aplicabile în materie. Sub acest aspect, sunt de reținut următoarele: Atât literatura juridică cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că relațiile contractuale sunt guvernate de principiul ocrotirii bunei credințe. Aceasta înseamnă că actele de dispoziție (cu titlu oneros), în ciuda unor eventuale nulități, se mențin dacă terțul subdobânditor a fost de bună credință. Soluția este, desigur, dictată de asigurarea securității și stabilității circuitului civil, de ocrotire a bunei credințe. Este suficient ca buna credință să existe cel puțin în ce-l privește pe subdobânditor întrucât numai el se bucură de protecție în asemenea cazuri.

Referitor la același aspect, mai este de arătat că efectele unei eventuale nevalabilități a titlului statului sunt limitate sau înlăturate față de cumpărătorul de bună credință privit ca terț. În speță, instanța de apel a considerat că pârâții au fost de rea credință în momentul cumpărării apartamentului – 6 decembrie 1996 – întrucât aceștia au cunoscut intenția reclamanților de a revendica imobilul încă din 17 mai 1996, când li s-a trimis de către aceștia o scrisoare în acest sens (fila 105 din dosarul de fond) iar în evidențele S.C.”R.” S.A.București figura o cerere de revendicare formulată de reclamanți, înregistrată încă din 8 mai 1996 (fila 106 din dosarul de fond).

În raport de cadrul legislativ existent la data cererii de cumpărare a apartamentului – Legea 112/1995, H.G.nr.20/1996 – care permiteau statului să vândă apartamentele trecute în proprietatea sa în baza Decretului nr.223/1974 iar chiriașilor respectivelor locuințe să le cumpere, reaua credință a pârâților nu putea fi dedusă doar din scrisoarea reclamanților datată 17 mai 1996. Această scrisoare este importantă dar, fiind singulară, nu este de natură să înlăture buna credință a pârâților la încheierea contractului. În acest sens s-ar fi impus verificarea în totalitate a dosarului de vânzare a apartamentului spre a se vedea atât rezoluțiile factorilor de decizie, importante sub aspectul corectitudinii acestora, precum și dacă nu cumva respectivul dosar cuprinde mențiunea atenționării pârâților că imobilul a fost sau urmează a fi revendicat de reclamanți și că, prin cumpărare, își asumă riscul de rigoare.

Motivul prim de recurs prin care se susține că instanța de apel și-ar fi depășit atribuțiile prevăzute de art.3 din C.proc.civ. precum și criticile din motivul al doilea prin care se arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 nu sunt întemeiate. Potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 cu privire la proprietatea publică, statul este proprietar asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare la data preluării lor, cât și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Or, Decretul nr.223/1974 referitor la reglementarea situației unor bunuri contravenea principiilor cu privire la proprietate înscrise în Constituția din anul 1965, sub imperiul căreia a fost adoptat, reglementărilor internaționale la care România a aderat, precum și legilor în vigoare în materie de proprietate – art.480-481 din C.civ. Este adevărat că în momentul cumpărării apartamentului de către pârâți erau în vigoare Normele metodologice nr.20/1996 care, în art.1 alin.2 prevedeau că, în aplicarea Legii nr.112/1995, Decretul nr.223/1974 era considerat titlu valabil pentru trecerea la stat a imobilului. Dar, după apariția Normelor metodologice nr.11/1997, în art.1 alin.4 s-a precizat că „imobilele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă…” sunt considerate ca trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995.

În speță, nevalabilitatea titlului statului este datorată faptului că în cauză nu s-a făcut dovada comunicării deciziilor administrative de trecere la stat a imobilului. După apariția Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în România, s-a repus însă în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu”, permițându-se judecătorilor să aprecieze la fiecare speță, dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil în înțelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul legal existent la data fiecărei deposedări și la respectarea legilor invocate de stat la epoca respectivă. În cauză, așa cum s-a arătat, prin aplicarea acestei analize la sesizarea reclamanților, se constată că, pentru motivele anterior expuse, preluarea de către stat a imobilului reclamanților s-a făcut fără titlu valabil.

Desigur, potrivit celor arătate mai sus, în cauză nu poate fi vorba de o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești. Prin urmare, potrivit considerentelor menționate, în mod corect instanța de apel a reținut nevalabilitatea titlului statului, respectiv nulitatea deciziilor administrative nr.1086/1985 și nr.541/1987. În ce privește actele subsecvente prin care statul a înstrăinat către pârâți apartamentul, respectiv a închiriat garajul, așa cum s-a arătat, prin admiterea motivului de recurs referitor la acest aspect, urmează ca, în rejudecare, să se aprofundeze materialul probator pentru a se vedea dacă sunt sau nu valabile în raport de aspectul bunei sau relei credințe a cumpărătorilor din momentul încheierii contractelor.

Cu privire la recursul declarat de pârâții O.P. și O.V.

Prin primul motiv de recurs, pârâții invocă următoarele aspecte de critică, susținând: - că, în ce privește cererea de revendicare, soluția de admitere este greșită și nemotivată, reprezentând o confirmare, sub acest aspect, a sentinței tribunalului care, în cadrul juridic dedus judecății (acțiune de revendicare a imobilului îndreptată împotriva Municipiului București și cerere ulterioară de introducere în cauză a pârâților O. exclusiv pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare), a menținut corect valabilitatea titlurilor lor, ca subdobânditori de bună credință dar, în loc să respingă cererea în discuție, în mod eronat a admis-o, prin compararea de titluri și a obligat pe toți pârâții, deci și pe ei să lase reclamanților deplina proprietate și pașnica folosință a imobilului; - că, păstrarea dispozițiilor din sentința tribunalului, inclusiv a motivării privitoare la revendicare nu a putut genera decât o motivare contradictorie; - că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; - că admiterea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este greșită, fiind consecința aprecierii eronate a probelor și interpretării necorespunzătoare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Prin motivul al doilea de recurs, pârâții, invocând prevederile art.304 pct.9 din C.proc.civ., susțin că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții reproșează instanței de apel pe de o parte lipsa de motivare în drept a soluției de admitere a cererii reclamanților de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul, iar pe de altă parte, nemotivarea în drept a înlăturării apărărilor făcute de ei, fundamentate pe legi speciale (Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001). De fapt, recurenții susțin că instanța de apel nu a examinat criticile aduse de ei sentinței pe fondul cauzei. Aceștia mai susțin că mențiunea din decizie în sensul că, urmare admiterii cererii de revendicare și constatării nulității absolute a celor două contracte, ei redevin chiriași exclude predarea deplinei proprietăți și a posesiei către reclamanți.

Pârâții pun în evidență și alte aspecte, susținând că ar fi fost ignorate sau greșit apreciate de instanță, precum: - neluarea în considerație că cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul legislativ de la data respectivă (Legea nr.112/1995 și H.G.

nr.20/1996) care permiteau chiriașilor să cumpere apartamentele; - lipsa de relevanță a scrisorii reclamanților din 17 mai 1996 de încunoștiințare a lor cu privire la intenția de revendicare a imobilului, în raport de prevederile legale în vigoare la acea dată care asigurau chiriașilor dreptul necondiționat de a cumpăra imobilele în care locuiau iar foștilor proprietari dreptul la despăgubiri; - faptul că este exclusă reaua lor credință la cumpărarea apartamentului de vreme ce norma juridică expresă la care părțile s-au raportat la data cumpărării – 5 decembrie 1996 – art.1 alin.2 din H.G.nr.20/1996 considera imobilele de genul celui din litigiu ca trecute cu titlu în proprietatea statului (fiind indicat în text și Decretul nr.223/1974); - neluarea în considerare a împrejurării, invocată în apărare, că exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate în acest caz și nici în general să justifice prin ea însăși o prezumție de rea credință; - neaplicarea corectă în speță a prevederilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001; - neaplicarea în cauză a prevederilor art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 care cuprinde reglementări speciale de imediată aplicare pentru cazul expres prevăzut de art.46 alin.2 din lege: soarta actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995,

având ca obiect „imobilele preluate fără titlu valabil”. Acest text a prevăzut un caz distinct de aplicare a sancțiunii nulității absolute, limitat legal „afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință”. Mai arată că instanța nu a ținut seama de eroarea comună, invincibilă, creatoare de drept, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nici de principiul echității și utilității sociale, de principiul stabilității circuitului civil în favoarea terților dobânditori de bună credință.

Conchizând asupra motivelor de recurs, pârâții solicită a se constata lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București în raport de situația juridică a bunului revendicat la data introducerii cererii de chemare în judecată și respingerea cererii de revendicare în raport de pârâți, respectiv constatarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare și a celui de închiriere privind garajul întrucât au fost încheiate cu bună credință, cu respectarea cadrului legislativ în vigoare la data respectivă. Recursul acestor pârâți este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate. Atât instanța de fond cât și tribunalul au reținut corect că imobilul (inclusiv garajul) a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, din acest punct de vedere, ambele instanțe făcând o analiză corectă în cauză prin prisma dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/2001.

De altfel, pârâții O. nu au formulat un motiv de recurs cu privire la acest aspect. Sub acest aspect, ceea ce se impută de recurenți instanței de apel este că a confirmat ca atare soluția tribunalului de admitere a cererii de revendicare față de toți pârâții, inclusiv a lor, fără să observe că, în condițiile în care se respinsese cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, trebuia respins capătul de cerere privitor la revendicare, deoarece operațiunea de comparare a titlurilor nu mai este operantă în asemenea situații. Oricum, așa cum susțin recurenții, în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la această deficiență a sentinței tribunalului. Această critică fiind întemeiată, urmează a fi admisă întrucât se încadrează în prevederile art.304 pct.7 din C.proc.civ.

Tot astfel, în ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, recurenții reproșează instanței de apel că l-a admis, fără să aprofundeze materialul probator, prin prisma cadrului legislativ existent la 6 decembrie 1996 – data încheierii contractului (legea nr.112/1995 și H.G. nr.20/1996). Așa cum s-a reținut deja în analiza pe acest aspect a recursului pârâtului Municipiul București, în aprecierea conduitei pârâților O. la încheierea contractului trebuia să se aibă în vedere și să se analizeze nu numai scrisoarea reclamanților din 17 mai 1996 adresată acestora, fără îndoială importantă, nu însă decisivă, ci și alte elemente care ar fi putut rezulta din cererea de cumpărare a imobilului, cum ar fi rezoluțiile puse pe aceasta de factorii responsabili.

Evident, nu este exclus ca în urma analizei cererii menționate precum și a altor acte din dosarul de cumpărare să se conchidă că ambele părți contractante au fost de rea credință sau în sensul existenței unei fraude imputabilă părților participante la încheierea contractului. Clarificarea acestui aspect urmează a fi făcută, așadar, în rejudecarea ce se impune, prilej cu care desigur, nu vor putea fi ignorate prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001. Sunt nefondate criticile aduse sentinței prin care pârâții susțin că instanțele le-au respins greșit excepția privind inadmisibilitatea cererii de revendicare față de Municipiul București, cea de inadmisibilitate a acesteia în raport de prevederile art.47 din Legea nr.10/2001.

În această privință, este de reținut că instanța de fond, prin încheierile la care s-a făcut referire în cuprinsul acestei decizii, în mod corect a respins excepțiile menționate, cu motivarea corespunzătoare, iar instanța de apel, de asemenea corect a confirmat soluția sub acest aspect. În sfârșit, în rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere și împrejurarea că admiterea cererii de revendicare va putea fi pronunțată numai în situația că se va constata nul contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul; că o eventuală menținere a valabilității celor două contracte nu va putea să aibă drept consecință decât respingerea acțiunii de revendicare deoarece o soluție inversă n-ar permite existența a două titluri (al reclamanților și al pârâților) și nici operațiunea de comparare a titlurilor.

O atare soluție se impune, în general, deci și în situația în care ar fi vorba de o trecere a imobilului în proprietatea statului cu titlu. Celelalte aspecte de fapt și de drept redate de pârâți în dezvoltarea motivelor de recurs vor putea fi invocate ca apărări în fața instanței de rejudecare – Judecătoria Sectorului 1 București - competentă potrivit art.725 alin.2 teza finală din C.proc.civ. În ce privește recursul declarat de partea chemată în garanție – Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Acest pârât critică decizia instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică prin două motive încadrate în prevederile art.304 pct.9 din C.proc.civ.

Prin primul motiv, recurentul invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că succesorul fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, care a emis deciziile de trecere a imobilului din proprietatea reclamanților la stat, este Consiliul General al Municipiului București, parte în contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul, respectiv în contractul de închiriere a garajului, deci garant pentru evicțiune față de pârâții cumpărători.

Motivul al doilea de recurs vizează fondul cauzei, prin acesta, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reproșând instanței de apel: - că, în mod greșit a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în contradicție cu normele constituționale și cu Declarația Drepturilor Omului, sub acest aspect recurentul arătând că menționatul decret nr.223/1974 nu a contravenit Constituției în vigoare la acea dată și a avut un caracter sancționator pentru persoanele rămase în străinătate la expirarea vizei, caracter cunoscut de reclamanți, care nu pot invoca necunoașterea legii; - că în mod greșit a constatat nule deciziile administrative prin care imobilul și garajul au trecut la stat, sub acest aspect, arătând că menționatele decizii au avut caracter constitutiv de drepturi, că trecerea celor două bunuri în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, așa cum se prevede în art.1 alin.2 din H.G.

nr.20/1996, modificată și republicată prin H.G. nr.11/1996. Pentru ipoteza admiterii primului motiv de recurs, se solicită respingerea acțiunii față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice iar pentru situația respingerii acestuia, admiterea motivului al doilea și respingerea acțiunii în totalitate, ca nefondată. Acest motiv este inadmisibil. Din dosar rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deși a figurat în cauză în calitate de chemat în garanție, nu a declarat apel împotriva sentinței instanței de fond, ci a declarat direct recurs împotriva deciziei instanței de apel. Din coroborarea prevederilor art.299 din C.proc.civ. cu cele ale art.377 din același cod rezultă că hotărârile date în primă instanță și care nu au fost atacate cu apel nu mai pot fi recurate.

În consecință, recursul nu poate fi exercitat, trecând peste apel. Este motivul pentru care, recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, urmează să fie respins ca inadmisibil. Admițând, pentru considerentele redate în prezenta decizie, recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și de O.P., O.V., urmează să fie casate atât sentința tribunalului cât și decizia instanței de apel iar cauza să fie trimisă, spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București, instanță competentă, potrivit art.725 alin.2 teza finală din C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții O.P. și O.V.și de pârâtul Municipiul București – prin Primarul General împotriva deciziei nr.163 din 15 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată precum și sentința nr.987 din 17 iulie 2001 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă. Trimite cauza, spre rejudecare, în primă instanță, la Judecătoria Sectorului 1 București. Respinge, ca inadmisibil recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.