ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La data de 21 februarie

2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Municipiul

București, prin Primarul General și de O.P., O.V.precum și de chematul în

garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr.163 din 15 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei

s-a amânat la 27 februarie 2003 apoi la          13 martie 2003.

C U R T E A

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 14

iulie 1999, reclamanții D.F.E.și D.S., domiciliați în Franța, 3 Allee

Velasquez, 44300 Nantes  și cu domiciliul ales în București, Bulevardul

Dimitrie Cantemir nr.15, bloc 9, scara C, etajul 4, apartamentul 91, sectorul 4

(sediul Cabinetului individual al avocatului L.O.), au chemat în judecată, în

calitate de pârât, Municipiul București, prin Primarul General, cerând a se

dispune ca acesta să fie obligată a le restitui în deplină proprietate și

pașnică posesie, imobilul situat în București, strada Poet C.Buzdugan nr.1,

etajul 1, apartamentul 4, sectorul 1 plus garajul trecute ilegal în

proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, prin deciziile nr.1086

din 30 iulie 1985 și nr.541 din 9 aprilie 1987, emise de fostul Comitet

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au susținut că apartamentul pe care îl revendică a fost dobândit

prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4407/1964, iar garajul în baza

autorizației nr.58/B/1970 a C.P.M.B.

În drept, reclamanții s-au

prevalat de prevederile art.481 din C.civ..

La 17 decembrie 1999,

reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții O.P. și S.C.”R.V.”S.A. București,  să se constate

nulitatea absolută a contractelor – de vânzare-cumpărare nr.280 din 5 decembrie

1996 privind apartamentul respectiv de închiriere nr.53 din 20 octombrie 1998

referitor la garaj și pârâții să fie obligați a le restitui cele două bunuri în

deplină proprietate și pașnică posesie.

În motivarea acțiunii

modificate, reclamanții au arătat că apartamentul nu putea fi vândut iar

garajul închiriat de către stat prin S.C. “R.V.”S.A.București, pârâților de

vreme ce au depus cererea de retrocedare la organul competent în 8 mai 1996

iar pârâții au fost notifcați la 17 mai 1996, invocând, în acest sens, reaua

credință a părților contractante. În drept, reclamanții au precizat că acțiunea

și-o întemeiază pe dispozițiile art.948 și urm.din C.civ., respectiv art.480,

481 din același cod.

La 10 martie 2000, pârâtul

O.P. a formulat o cerere de chemare în garanție, pentru evicțiune, a Statului

Român , prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului General al

Municipiului București (inclusiv a D.G.A.F.I. la acea dată) și a S.C.

“R.V.”S.A. București.

La aceeași dată, prin

întâmpinare, pârâtul O.P. a invocat excepțiile: de necompetență materială,

susținând că imobilul revendicat de reclamanți are o valoare mai mică de

150.000.000 lei; de inadmisibilitate a acțiunii pe temeiul dreptului comun,

susținând, în acest sens, prevederile Legii nr.112/1995 potrivit cărora numai

cetățenii români pot beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute

abuziv în proprietatea statului; de nelegalitate a investirii instanței

datorită lipsei semnăturilor reclamanților pe acțiune (art.133 C.proc.civ.);

nelegalitatea introducerii lui și a soției O.V.în cauză, ca pârâți, după prima

zi de înfățișare.

Prin încheierea din 26

ianuarie 2001, instanța a prorogat discutarea excepțiilor ridicate de pârâtul

O.P., prorogare dispusă și la termenele următoare, 23 februarie 2001, 6 aprilie

2001 (la acest termen s-a dispus introducerea în cauză a chemaților în

garanție, la cererea pârâților O.P. și O.V.– aceasta din urmă făcând cerere

separată de chemare în garanție).

La termenul din 11 mai

2001, instanța a luat act că pârâtul O.P. renunță atât la excepția de

necompetență materială a tribunalului (întrucât din actele  dosarului rezultă

că valoarea obiectului cauzei depășește suma de 150.000.000 lei) cât și la

excepția lipsei semnăturii reclamanților pe cererea introductivă (constatând

legală semnătura avocatului împuternicit) și a soluționat, în sensul

respingerii, excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii pe calea dreptului

comun (pârâtul precizând că imobilul intră sub incidența Legii nr.10/2001)

precum și datorită calității de cetățeni străini a reclamanților. De asemenea,

a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de Municipiul

București, prin Primarul General.

În urma administrării

probelor încuviințate, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, a admis în

parte acțiunea principală în sensul că a obligat pe pârâți să lase

reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul și garajul

din litigiu. A respins capetele de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr.280/112/5 decembrie 1996 și a contractului

de închiriere nr.53 din       28 octombrie 1998. Prin aceeași sentință,

tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanție, acordând – pentru acestea

- termen la 20 septembrie 2001 pentru discutarea probatoriilor.

În esență, tribunalul a

reținut că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate asupra

apartamentului și garajului din litigiu, că preluarea bunurilor de către stat,

în temeiul Decretului nr.223/1974, este lipsită de valabilitate.

Referindu-se la capătul de

cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare vizând

apartamentul, respectiv a contractului de închiriere vizând garajul, instanța a

reținut că nu este întemeiat întrucât reclamanții nu au făcut dovada că au

înștiințat expres și explicit pe pârâți cu privire la intențiile lor de a-și

revendica aceste bunuri preluate de stat, corespondența dintre părți invocată

în acest sens fiind considerată insuficientă pentru formarea convingerii că

pârâții au fost de rea credință atunci când au încheiat contractele.

Referitor la deciziile de

trecere a imobilului la stat emise în aplicarea Decretului nr.223/1974

(nr.1086/1995 și nr.541/1987), tribunalul a reținut că reclamanții nu au probat

existența nici unui motiv care să ducă la constatarea nulității lor – așa cum

s-a cerut.

Disjungerea cererilor de

chemare în garanție a fost motivată în sensul că o atare soluție este de natură

a conduce la judecarea operativă a cauzei principale.

Curtea de Apel București –

Secția a IV-a civilă, investită cu soluționarea apelurilor reclamanților

D.F.E., D.S. și ale pârâților Municipiul București, prin primarul general,

O.P., O.V., prin decizia nr.163 din 15 aprilie 2002, a admis pe cel declarat de

reclamanți și le-a respins pe cele declarate de pârâți.

Admițând apelul

reclamanților, instanța de apel a schimbat în parte sentința tribunalului și a

admis și cererile prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a

deciziilor nr.1086 din 30 iulie 1985 și nr.541 din 9 aprilie 1987 prin care s-a

dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului și a garajului din

litigiu, precum și cererea prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.280 din 5 decembrie 1996 și a

contractului de închiriere nr.53 din 20 octombrie 1998.

Au fost păstrate

dispozițiile sentinței privitoare la obligarea pârâților de a lăsa

reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul și garajul

din litigiu precum și cele referitoare la disjungerea cererii de chemare în

garanție.

Constatând nulitatea celor

două decizii emise în aplicarea Decretului nr.223/1974, instanța de apel a

reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără respectarea

dispozițiilor în vigoare la acea dată care garantau dreptul de proprietate –

art.480, 481 din C.civ. și art.36 din Constituția din 1965, art.13,17 din

Declarația Drepturilor Omului.

Constatând nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul și a contractului de

închiriere privind garajul, instanța de apel a reținut că la data încheierii

acestor contracte (5 decembrie 1996 pentru apartament și 20 octombrie 1998

pentru garaj) pârâții au fost de rea credință întrucât începând cu 8 mai 1996 au

cunoscut că reclamanții au solicitat organului competent revendicarea

imobilului iar la 17 mai 1996 au fost notificați – printr-o scrisoare – să nu

cumpere apartamentul.

Referindu-se la aspectul

aplicabilității dispozițiilor Legii nr.10/2001 invocat de pârâții O., instanța

de apel a subliniat că numai reclamanții, beneficiari ai acestui act normativ,

puteau formula o asemenea cerere având în vedere principiul disponibilității.

În ce privește disjungerea

cererilor de chemare în garanție dispusă de tribunal, instanța de apel a

reținut că este corectă întrucât prin administrarea probelor necesare

soluționării acestora ar fi fost întârziată judecarea cererii principale.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, pârâții O.P., O.V., precum și chematul în garanție Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ce privește recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Motivele de recurs invocate

de acest pârât sunt cele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor,

pârâtul susține:

prin primul motiv:

-  că instanța și-a depășit

atribuțiile prevăzute de art.3 din C.proc.civ. atunci când a stabilit că

dispozițiile Decretului nr.223/1974 erau în contradicție cu prevederile

Constituției de la acea dată și cu cele ale actelor internaționale la care

România era parte;

-  că atâta timp cât

controlul constituționalității legilor este o instituție introdusă în sistemul

de drept românesc odată cu intrarea în vigoare a Constituției actuale

(art.144), competentă, sub acest aspect să se pronunțe, nu era instanța ci

Curtea Constituțională, care, prin deciziile pronunțate, nu a declarat

neconstituțional decretul menționat;

- corelația legilor cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care

România este parte nu era prevăzută în vechea Constituție și ea reprezintă o

problemă apărută în sistemul de drept românesc odată cu intrarea în vigoare a

Constituției României, fiind prevăzută la art.20 al acesteia.

Prin al doilea motiv :

- că instanța a interpretat

greșit prevederile Decretului 223/1974, reținând că preluarea imobilului în

proprietatea statului nu s-a făcut în scop de utilitate publică, iar reclamanții

nu au primit nici o justă despăgubire. Susține, sub acest aspect, că

prevederile Decretului nr.223/1974 au avut caracter sancționator (trecerea la

stat fără plată a construcțiilor aparținând persoanelor care au plecat

fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la

expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară) iar nu un scop de

utilitate publică;

- că hotărârea instanței

pune în evidență motive contradictorii în sensul că, pe de o parte se reține că

necomunicarea deciziilor administrative de trecere a imobilului la stat nu

atrage nulitatea acestora și, pe de altă parte, că deciziile menționate sunt

constatate a fi nule;

- că, a aplicat greșit în

speță art.6 din Legea nr.213/1998 atunci când a stabilit nevalabilitatea

titlului statului în raport de prevederile Constituției, ale pactelor și

tratatelor la care România este parte. Susține că imobilul a fost preluat de

stat cu titlu valabil și că, în dosar, nu a fost dovedită nici o cauză de

nulitate absolută a celor două contracte (de vânzare-cumpărare, respectiv de

închiriere) încheiate cu bună credință, cu respectarea dispozițiilor Legii

nr.112/1995, neexistând nici o probă de rea credință a cumpărătorilor în sensul

art.1169 din C.civ.

Solicită admiterea recursului și modificarea

deciziei instanței de apel în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Acest recurs este întemeiat

în sensul considerentelor ce vor fi arătate, numai în ce privește aspectul de

critică din motivul 2, care se regăsește și în recursul pârâților, vizând

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare referitor la apartament

și a contractului de închiriere a garajului.

În această privință, este

de reținut că instanța de apel nu a aprofundat materialul probator din dosar și

a interpretat eronat prevederile legale aplicabile în materie.

Sub acest aspect, sunt de

reținut următoarele:

Atât literatura juridică

cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că relațiile contractuale

sunt guvernate de principiul ocrotirii bunei credințe.

Aceasta înseamnă că actele

de dispoziție (cu titlu oneros), în ciuda unor eventuale nulități, se mențin

dacă terțul subdobânditor a fost de bună credință.

Soluția este, desigur,

dictată de asigurarea securității și stabilității circuitului civil, de

ocrotire a bunei credințe.

Este suficient ca buna

credință să existe cel puțin în ce-l privește pe subdobânditor întrucât numai

el se bucură de protecție în asemenea cazuri.

Referitor la același

aspect, mai este de arătat că efectele unei eventuale nevalabilități a titlului

statului sunt limitate sau înlăturate față de cumpărătorul de bună credință

privit ca terț.

În speță, instanța de apel

a considerat că pârâții au fost de rea credință în momentul cumpărării

apartamentului – 6 decembrie 1996 – întrucât aceștia au cunoscut intenția

reclamanților de a revendica imobilul încă din 17 mai 1996, când li s-a trimis

de către aceștia o scrisoare în acest sens (fila 105 din dosarul de fond) iar

în evidențele S.C.”R.” S.A.București figura o cerere de revendicare formulată

de reclamanți, înregistrată încă din 8 mai 1996 (fila 106 din dosarul de fond).

În raport de cadrul

legislativ existent la data cererii de cumpărare a apartamentului – Legea

112/1995, H.G.nr.20/1996 – care permiteau statului să vândă apartamentele

trecute în proprietatea sa în baza Decretului nr.223/1974 iar chiriașilor

respectivelor locuințe să le cumpere, reaua credință a pârâților nu putea fi

dedusă doar din scrisoarea reclamanților datată 17 mai 1996. Această scrisoare

este importantă dar, fiind singulară, nu este de natură să înlăture buna

credință a pârâților la încheierea contractului.

În acest sens s-ar fi impus

verificarea în totalitate a dosarului de vânzare a apartamentului spre a se

vedea atât rezoluțiile factorilor de decizie, importante sub aspectul

corectitudinii acestora, precum și dacă nu cumva respectivul dosar cuprinde

mențiunea atenționării pârâților că imobilul a fost sau urmează a fi revendicat

de reclamanți și că, prin cumpărare, își asumă riscul de rigoare.

Motivul prim de recurs prin

care se susține că instanța de apel și-ar fi depășit atribuțiile prevăzute de

art.3 din C.proc.civ. precum și criticile din motivul al doilea prin care se

arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art.6 din Legea

nr.213/1998 nu sunt întemeiate.

Potrivit art.6 din Legea

nr.213/1998 cu privire la proprietatea publică, statul este proprietar asupra

bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în măsura

în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a legilor în vigoare la data preluării lor, cât și a tratatelor

internaționale la care România era parte.

Or, Decretul nr.223/1974

referitor la reglementarea situației unor bunuri contravenea principiilor cu

privire la proprietate înscrise în Constituția din anul 1965, sub imperiul

căreia a fost adoptat, reglementărilor internaționale la care România a aderat,

precum și legilor în vigoare în materie de proprietate – art.480-481 din C.civ.

Este adevărat că în

momentul cumpărării apartamentului de către pârâți erau în vigoare Normele

metodologice nr.20/1996 care, în art.1 alin.2 prevedeau că, în aplicarea Legii

nr.112/1995, Decretul nr.223/1974 era considerat titlu valabil pentru trecerea

la stat a imobilului.

Dar, după apariția Normelor

metodologice nr.11/1997, în art.1 alin.4 s-a precizat că „imobilele care au

fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data

respectivă…” sunt considerate ca trecute fără titlu în posesia acestuia și nu

intră sub incidența Legii nr.112/1995.

În speță, nevalabilitatea

titlului statului este datorată faptului că în cauză nu s-a făcut dovada

comunicării deciziilor administrative de trecere la stat a imobilului.

După apariția Legii

nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în

România, s-a repus însă în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu”,

permițându-se judecătorilor să aprecieze la fiecare speță, dacă preluarea s-a

făcut cu titlu valabil în înțelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul

legal existent la data fiecărei deposedări și la respectarea legilor invocate

de stat la epoca respectivă.

În cauză, așa cum s-a

arătat, prin aplicarea acestei analize la sesizarea reclamanților, se constată

că, pentru motivele anterior expuse, preluarea de către stat a imobilului

reclamanților s-a făcut fără titlu valabil.

Desigur, potrivit celor

arătate mai sus, în cauză nu poate fi vorba de o depășire a atribuțiilor

instanțelor judecătorești.

Prin urmare, potrivit

considerentelor menționate, în mod corect instanța de apel a reținut

nevalabilitatea titlului statului, respectiv nulitatea deciziilor

administrative nr.1086/1985 și nr.541/1987.

În ce privește actele

subsecvente prin care statul a înstrăinat către pârâți apartamentul, respectiv

a închiriat garajul, așa cum s-a arătat, prin admiterea motivului de recurs

referitor la acest aspect, urmează ca, în rejudecare, să se aprofundeze

materialul probator pentru a se vedea dacă sunt sau nu valabile în raport de

aspectul bunei sau relei credințe a cumpărătorilor din momentul încheierii

contractelor.

Cu privire la recursul

declarat de pârâții O.P. și O.V.

Prin primul motiv de

recurs, pârâții invocă următoarele aspecte de critică, susținând:

- că, în ce privește

cererea de revendicare, soluția de admitere este greșită și nemotivată,

reprezentând o confirmare, sub acest aspect, a sentinței tribunalului care, în

cadrul juridic dedus judecății (acțiune de revendicare a imobilului îndreptată

împotriva Municipiului București și cerere ulterioară de introducere în cauză a

pârâților O. exclusiv pentru constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare), a menținut corect valabilitatea titlurilor lor, ca

subdobânditori de bună credință dar, în loc să respingă cererea în discuție, în

mod eronat a admis-o, prin compararea de titluri și a obligat pe toți pârâții,

deci și pe ei să lase reclamanților deplina proprietate și pașnica folosință a

imobilului;

- că, păstrarea

dispozițiilor din sentința tribunalului, inclusiv a motivării privitoare la

revendicare nu a putut genera decât o motivare contradictorie;

- că instanța de apel

a omis să se pronunțe asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii;

- că admiterea cererii

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este greșită, fiind

consecința aprecierii eronate a probelor și interpretării necorespunzătoare a

prevederilor legale aplicabile în materie.

Prin motivul al doilea

de recurs, pârâții, invocând prevederile art.304 pct.9 din C.proc.civ., susțin

că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâții reproșează instanței de apel pe de o parte lipsa

de motivare în drept a soluției de admitere a cererii reclamanților de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul,

iar pe de altă parte, nemotivarea în drept a înlăturării apărărilor făcute de

ei, fundamentate pe legi speciale (Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001). De

fapt, recurenții susțin că instanța de apel nu a examinat criticile aduse de ei

sentinței pe fondul cauzei. Aceștia mai susțin că mențiunea din decizie în

sensul că, urmare  admiterii cererii de revendicare și constatării nulității

absolute a celor două contracte, ei redevin chiriași exclude predarea deplinei

proprietăți și a posesiei către reclamanți.

Pârâții pun în

evidență și alte aspecte, susținând că ar fi fost ignorate sau greșit apreciate

de instanță, precum:

- neluarea în

considerație că cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul

legislativ de la data respectivă (Legea nr.112/1995 și H.G. nr.20/1996) care

permiteau chiriașilor să cumpere apartamentele;

- lipsa de relevanță a

scrisorii reclamanților din 17 mai 1996 de încunoștiințare a lor cu privire la

intenția de revendicare a imobilului, în raport de prevederile legale în

vigoare la acea dată care asigurau chiriașilor dreptul necondiționat de a

cumpăra imobilele în care locuiau iar foștilor proprietari dreptul la

despăgubiri;

- faptul că este

exclusă reaua lor credință la cumpărarea apartamentului de vreme ce norma

juridică expresă la care părțile s-au raportat la data cumpărării  – 5

decembrie 1996 – art.1 alin.2 din H.G.nr.20/1996 considera imobilele de genul

celui din litigiu ca trecute cu titlu în proprietatea statului (fiind indicat

în text și Decretul nr.223/1974);

- neluarea în

considerare a împrejurării, invocată în apărare, că exercitarea de către o

persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate în acest caz și

nici în general să justifice prin ea însăși o prezumție de rea credință;

- neaplicarea corectă

în speță a prevederilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001;

- neaplicarea în cauză

a prevederilor art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 care cuprinde reglementări

speciale de imediată aplicare pentru cazul expres prevăzut de art.46 alin.2 din

lege: soarta actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995, având ca obiect

„imobilele preluate fără titlu valabil”. Acest text a prevăzut un caz distinct

de aplicare a sancțiunii nulității absolute, limitat legal „afară de cazul în

care actul a fost încheiat cu bună credință”. Mai arată că instanța nu a ținut

seama de eroarea comună, invincibilă, creatoare de drept, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și nici de principiul echității și utilității

sociale, de principiul stabilității circuitului civil în favoarea terților

dobânditori de bună credință.

Conchizând asupra

motivelor de recurs, pârâții solicită a se constata lipsa calității procesuale

pasive a Municipiului București în raport de situația juridică a bunului

revendicat la data introducerii cererii de chemare în judecată și respingerea

cererii de revendicare în raport de pârâți, respectiv constatarea valabilității

contractului de vânzare-cumpărare și a celui de închiriere privind garajul

întrucât au fost încheiate cu bună credință, cu respectarea cadrului legislativ

în vigoare la data respectivă.

Recursul acestor

pârâți este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate.

Atât instanța de fond

cât și tribunalul au reținut corect că imobilul (inclusiv garajul) a intrat în

proprietatea statului fără titlu valabil, din acest punct de vedere, ambele

instanțe făcând o analiză corectă în cauză prin prisma dispozițiilor art.6 din

Legea nr.213/2001.

De altfel, pârâții O.

nu au formulat un motiv de recurs cu privire la acest aspect.

Sub acest aspect, ceea

ce se impută de recurenți instanței de apel este că a confirmat ca atare

soluția tribunalului de admitere a cererii de revendicare față de toți pârâții,

inclusiv a lor, fără să observe că, în condițiile în care se respinsese cererea

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, trebuia respins

capătul de cerere privitor la revendicare, deoarece operațiunea de comparare a

titlurilor nu mai este operantă în asemenea situații.

Oricum, așa cum susțin

recurenții, în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la această

deficiență a sentinței tribunalului.

Această critică fiind

întemeiată, urmează a fi admisă întrucât se încadrează în prevederile art.304

pct.7 din C.proc.civ.

Tot astfel, în ce

privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, recurenții reproșează instanței de apel că l-a admis, fără

să aprofundeze materialul probator, prin prisma cadrului legislativ existent la

6 decembrie 1996 – data încheierii contractului (legea nr.112/1995 și H.G.

nr.20/1996).

Așa cum s-a reținut

deja în analiza pe acest aspect a recursului pârâtului Municipiul București, în

aprecierea conduitei pârâților O. la încheierea contractului trebuia să se aibă

în vedere și să se analizeze nu numai scrisoarea reclamanților din 17 mai 1996

adresată acestora, fără îndoială importantă, nu însă decisivă, ci și alte

elemente care ar fi putut rezulta din cererea de cumpărare a imobilului, cum ar

fi rezoluțiile puse pe aceasta de factorii responsabili. Evident, nu este

exclus ca în urma analizei cererii menționate precum și a altor acte din

dosarul de cumpărare să se conchidă că ambele părți contractante au fost de rea

credință sau în sensul existenței unei fraude imputabilă părților participante

la încheierea contractului.

Clarificarea acestui

aspect urmează a fi făcută, așadar, în rejudecarea ce se impune, prilej cu care

desigur, nu vor putea fi ignorate prevederile art.46 alin.2 din Legea

nr.10/2001.

Sunt nefondate

criticile aduse sentinței prin care pârâții susțin că instanțele le-au respins

greșit excepția privind inadmisibilitatea cererii de revendicare față de

Municipiul București, cea de inadmisibilitate a acesteia în raport de prevederile

art.47 din Legea nr.10/2001.

În această privință,

este de reținut că instanța de fond, prin încheierile la care s-a făcut

referire în cuprinsul acestei decizii, în mod corect a respins excepțiile

menționate, cu motivarea corespunzătoare, iar instanța de apel, de asemenea

corect a confirmat soluția sub acest aspect.

În sfârșit, în

rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere și împrejurarea că

admiterea cererii de revendicare va putea fi pronunțată numai în situația că se

va constata nul contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul; că o

eventuală menținere a valabilității celor două contracte nu va putea să aibă

drept consecință decât respingerea acțiunii de revendicare deoarece o soluție

inversă n-ar permite existența a două titluri (al reclamanților și al

pârâților) și nici operațiunea de comparare a titlurilor.

O atare soluție se

impune, în general, deci și în situația în care ar fi vorba de o trecere a

imobilului în proprietatea statului cu titlu.

Celelalte aspecte de

fapt și de drept redate de pârâți în dezvoltarea motivelor de recurs vor putea

fi invocate ca apărări în fața instanței de rejudecare – Judecătoria Sectorului

1 București - competentă potrivit art.725 alin.2 teza finală din C.proc.civ.

În ce privește

recursul declarat de partea chemată în garanție – Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Acest pârât critică

decizia instanței de apel ca fiind nelegală și netemeinică prin două motive

încadrate în prevederile art.304 pct.9 din C.proc.civ.

Prin primul motiv,

recurentul invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând

că succesorul fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului

București, care a emis deciziile de trecere a imobilului din proprietatea

reclamanților la stat, este Consiliul General al Municipiului București, parte

în contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul, respectiv în contractul de

închiriere a garajului, deci garant pentru evicțiune față de pârâții

cumpărători.

Motivul al doilea de

recurs vizează fondul cauzei, prin acesta, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reproșând instanței de apel:

- că, în mod greșit a

reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în

contradicție cu normele constituționale și cu Declarația Drepturilor Omului,

sub acest aspect recurentul arătând că menționatul decret nr.223/1974 nu a

contravenit Constituției în vigoare la acea dată și a avut un caracter

sancționator pentru persoanele rămase în străinătate la expirarea vizei,

caracter cunoscut de reclamanți, care nu pot invoca necunoașterea legii;

- că în mod greșit a

constatat nule deciziile administrative prin care imobilul și garajul au trecut

la stat, sub acest aspect, arătând că menționatele decizii au avut caracter

constitutiv de drepturi, că trecerea celor două bunuri în proprietatea statului

s-a făcut cu titlu, așa cum se prevede în art.1 alin.2 din H.G. nr.20/1996,

modificată și republicată prin H.G. nr.11/1996.

Pentru ipoteza admiterii

primului motiv de recurs, se solicită respingerea acțiunii față de Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice iar pentru situația respingerii

acestuia, admiterea motivului al doilea și respingerea acțiunii în totalitate,

ca nefondată.

Acest motiv este

inadmisibil.

Din dosar rezultă că Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deși a figurat în cauză în calitate

de chemat în garanție, nu a declarat apel împotriva sentinței instanței de

fond, ci a declarat direct recurs împotriva deciziei instanței de apel.

Din coroborarea

prevederilor art.299 din C.proc.civ. cu cele ale art.377 din același cod

rezultă că hotărârile date în primă instanță și care nu au fost atacate cu apel

nu mai pot fi recurate.

În consecință, recursul nu

poate fi exercitat, trecând peste apel.

Este motivul pentru care,

recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, urmează să fie

respins ca inadmisibil.

Admițând, pentru

considerentele redate în prezenta decizie, recursurile declarate de pârâții

Municipiul București, prin Primarul General și de O.P., O.V., urmează să fie

casate atât sentința tribunalului cât și decizia instanței de apel iar cauza să

fie trimisă, spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București, instanță

competentă, potrivit art.725 alin.2 teza finală din C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile

declarate de pârâții O.P. și O.V.și de pârâtul Municipiul București – prin

Primarul General împotriva deciziei nr.163 din 15 aprilie 2002 a Curții de Apel

București – Secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată precum

și sentința nr.987 din 17 iulie 2001 a Tribunalului București – Secția a IV-a

civilă.

Trimite cauza, spre

rejudecare, în primă instanță, la Judecătoria Sectorului 1 București.

Respinge, ca inadmisibil

recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2003.