ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2221/2003

La

ordine fiind pronunțarea în recursul declarat de reclamanții B.V.și B.L.

împotriva deciziei civile nr.52 A din 5 februarie 2002 a Curții de Apel

București, Secția a III-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 16 mai 2003 care face parte

integrantă din  decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 27 mai 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

12 februarie 2001 reclamanții B.V.și B.L. au chemat în judecată pe pârâții

F.N.și F.A.solicitând ca în contradictroriu cu aceștia, comparându-se titlurile

de proprietate ale ambelor părți și constatându-se prioritatea titlului

reclamanților să se admită acțiunea în  revendicare, iar pârâții să fie

obligați a le lăsa în deplină și exclusivă proprietate și pașnică posesie și

folosință apartamentul nr.4, situat la etajul 3, sc.A, blocul nr.30 din Aleea

Pajura nr.1, sector 1, București, precum și garajul în  suprafață de 16,50 mp

identificat cu nr.4 și amplasat în  blocul nr.23 pe aleea Pajura (Jiului).

În

motivarea acțiunii reclamanții au arătat, că în baza contractului nr.6041/1967

din 11 noiembrie 1968 și actului adițional din aceeași dată, au devenit

proprietarii apartamentului și garajului revendicat, apartamentul fiind trecut

în proprietatea statului prin decizia nr.2417/13 decembrie 1983 emisă de fostul

Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, în baza

Decretului nr.223/1974. Că prin decizia nr.566 din 25 octombrie 2000 a Curții

de  Apel București, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat

să-i restituie în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul,

respingându-li-se cererea cu privire la garaj care nu figurează în decizia de

preluare în proprietatea statului.

Pârâții

au formulat cerere de chemare în garanție a S.C.”R.” SA și a Primăriei

Municipiului București solicitând ca în ipoteza admiterii cererii

reclamanților, chemații în garanție să răspundă pentru evicțiune, respectiv să

restituie prețul plătit în sumă de 18.595.926 lei reactualizat în funcție de

rata inflației calculată de la data încheierii contractului (24 septembrie

1996) până la zi.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de

Contencios administrativ  prin sentința civilă nr.363 din 28 mai 2001 a admis

acțiunea în baza art.480 C.civ., cu motivarea că reclamanții au exhibat un

titlu de proprietate cu dată mai veche decât pârâții, și i-a obligat pe aceștia

să lase reclamanților în deplină proprietate apartamentul nr.4 din blocul 30,

sc.A, Aleea Pajura nr.1, sectorul 1, precum și garajul în suprafață de 16,50 mp

situat la blocul 23 de la aceeași adresă.

Prin

aceeași sentință a fost disjunsă în temeiul art.62 alin.2 C.proc.civ.cererea de

chemare în garanție a S.C.”R.”SA și a Primăriei Municipiului  București

formulată de pârâții F.N.și F.A..

Apelurile

pârâților și chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București

prin Primarul General au fost admise prin decizia nr.52 A din 5 februarie 2002

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă. În consecință a

fost schimbată în parte sentința  apelată, în sensul că a fost respinsă ca

nefondată acțiunea reclamanților B.V.și B.L. și s-a menținut măsura disjungerii

cererii de chemare în garanție.

Pentru

a pronunța această soluție, curtea a reținut în esență că tribunalul în mod

greșit a aplicat principiul „

qui prior tempore potir jure”,

titlurile de

proprietate ale părților neprovenind de la același autor. Că reclamanții nu au

făcut dovada transcrierii contractului de vânzare cumpărare încheiat la 8 mai

1968 cu OCLPP și nici  a deciziei civile nr.566/2000 a Curții de Apel

București, Secția a IV-a civilă, în timp ce pârâții au intabulat dreptul de

proprietate în Cartea Funciară la Judecătoria sectorului 1 București sub

nr.16408 din 21 martie 2001.

Reținând

că vânzarea imobilului în litigiu către cumpărătorii – chiriași s-a făcut cu

respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, că nu a existat o notificare din

partea reclamanților nici către Primăria Municipiului București sau Comisia constituită

în baza acestei legi și nici către pârâți, curtea a conchis că în  favoarea

pârâților operează principiul bunei credințe și principiul „

error communis

facit jus”

.

Reclamanții

au declarat  recurs împotriva deciziei pronunțate în apel arătând că o

consideră nelegală și netemeinică în temeiul art.304 pct.7-10 C.proc.civ.,

întrucât s-a omis să se examineze – deși această împrejurare a fost învederată

de recurenți – nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu chiriașii, dat fiind că acest contract s-a realizat prin vădită fraudă la

lege, ceea ce elimină din discuție pretinsa bună credință reținută în mod

greșit de instanță.

A

precizat că în speță frauda la lege se materializează prin încălcarea

prevederilor Legii nr.112/1995 care se aplică doar imobilelor trecute la stat

cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță având în vedere că prin decizia

nr.566/25 octombrie 2000 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a

admis acțiunea în revendicare intentată de  reclamanți  împotriva Consiliului

General al Municipiului București care a fost obligat să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul, precum și prin încălcarea prevederilor

H.G.nr.11/1997 din 29 ianuarie 1997 și statuările Curții Constituționale

cuprinse în decizia nr.73/8 august 1995.

Recursul

nu este fondat.

În

primul rând este de reținut, că, deși invocă motivele de casare prevăzute la

punctele 7-10 de sub art.304 C.proc.civ., recurenții nu procedează conform

art.303 (2) potrivit căruia „fiecare motiv de recurs va fi arătat și dezvoltat

separat”.

Așa

după cum se reține din actele și lucrările dosarului, prin acțiunea

introductivă de instanță, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții au cerut

compararea titlurilor de proprietate ale părților, constatarea priorității

titlului de proprietate al reclamanților, admiterea acțiunii în revendicare și

obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință

apartamentul nr.4, situat la etajul 3, scara A din  blocul 30 Aleea Pajura

nr.1, sectorul 1 București, precum și garajul  în suprafață de 16,50 mp

identificat cu numărul 4 și amplasat în blocul 23 de pe aceeași alee Pajura

(Jiului).

Cum,

procedeul comparării titlurilor vizează exclusiv ipoteza când ambele părți

litigante produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți, câștigând

partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, este fără

echivoc, că reclamanții au considerat valabil titlul de proprietate al

pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia la 30

octombrie 1996.

În

acest context, reclamanții nu mai pot invoca oricând, pe cale de excepție,

nulitatea respectivului contract.

Analizând

critica referitoare la omisiunea instanței de apel de  a examina nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașii pe motiv că

s-a fraudat legea, se constată și reține că aceasta este neîntemeiată și

urmează a fi înlăturată.

Este

cunoscut că, prin fraudarea legii se înțelege acea operațiune care constă în

folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul

de a încălca alte dispoziții legale imperative.

Fraudarea

legii este deci un mijloc contractual prin care părțile, folosind viclenia

caută să eludeze unele dispoziții imperative ale acesteia, cu prilejul

încheierii unui act juridic.

În

speță, nu numai că nu s-a probat cu nimic fraudarea legii, ci dimpotrivă,

încheierea la 30 octombrie1966 a contractului de vânzare a imobilului

chiriașilor pârâți, s-a făcut cu respectarea riguroasă a prevederilor Legii

nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu

destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și H.G.nr.20/17

ianuarie 1996 pentru stabilirea normelor metodologice privind aplicarea acestei

legi.

Raportat

la momentul încheierii contractului (30 octombrie 1996) evident că nu se poate

lua în considerare susținerea recurenților în sensul că s-ar fi încălcat

prevederile H.G.nr.11/29 ianuarie 1997, care nu erau în vigoare la acea dată.

Distinct

de cele arătate se impune a se menționa prevederile art.1898 C.civ. potrivit

cărora buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit

imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite

proprietatea și, ale art.1899 alin.2 potrivit cărora buna-credință se presupune

întotodeauna, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care afirmă că ea a

existat.

În

această ordine de idei, în mod corect instanța de apel a reținut buna credință

a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (30 octombrie 1996)

neexistând o notificare din  partea reclamanților nici către Primăria

Municipiului București sau Comisia constituită în temeiul Legii nr.112/1995 și

nici către pârâți, iar acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu

formulată împotriva Consiliului General al Municipiului București, introdusă la

23 mai 1997 fiind admisă la 25 octombrie 2000, deci la 4 ani de la cumpărarea

apartamentului.

Numai

în cazul în care terțul achizitor cu titlu oneros a cunoscut, sau, cu diligențe

minime putea să cunoască  nevalabilitatea titlului de proprietate al

înstrăinătorului, deci a fost de rea-credință, ceea ce trebuie dovedit,

operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de

proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului achizitorului, ceea ce

evident, nu este cazul în speță.

În

consecință, față de considerentele menționate, recursul reclamanților apare

nefondat și urmează a se  respinge.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Respinge

recursul declarat de reclamanții B.V.și B.L. împotriva deciziei nr.52/A din 5

februarie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în  ședință publică, astăzi  27 mai 2003.