ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2221/2003

La ordine fiind pronunțarea în recursul declarat de reclamanții B.V.și B.L. împotriva deciziei civile nr.52 A din 5 februarie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 16 mai 2003 care face parte integrantă din decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 27 mai 2003. C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 12 februarie 2001 reclamanții B.V.și B.L.

au chemat în judecată pe pârâții F.N.și F.A.solicitând ca în contradictroriu cu aceștia, comparându-se titlurile de proprietate ale ambelor părți și constatându-se prioritatea titlului reclamanților să se admită acțiunea în revendicare, iar pârâții să fie obligați a le lăsa în deplină și exclusivă proprietate și pașnică posesie și folosință apartamentul nr.4, situat la etajul 3, sc.A, blocul nr.30 din Aleea Pajura nr.1, sector 1, București, precum și garajul în suprafață de 16,50 mp identificat cu nr.4 și amplasat în blocul nr.23 pe aleea Pajura (Jiului). În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, că în baza contractului nr.6041/1967 din 11 noiembrie 1968 și actului adițional din aceeași dată, au devenit proprietarii apartamentului și garajului revendicat, apartamentul fiind trecut în proprietatea statului prin decizia nr.2417/13 decembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, în baza Decretului nr.223/1974.

Că prin decizia nr.566 din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel București, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i restituie în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul, respingându-li-se cererea cu privire la garaj care nu figurează în decizia de preluare în proprietatea statului. Pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a S.C.”R.” SA și a Primăriei Municipiului București solicitând ca în ipoteza admiterii cererii reclamanților, chemații în garanție să răspundă pentru evicțiune, respectiv să restituie prețul plătit în sumă de 18.595.926 lei reactualizat în funcție de rata inflației calculată de la data încheierii contractului (24 septembrie 1996) până la zi.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de Contencios administrativ prin sentința civilă nr.363 din 28 mai 2001 a admis acțiunea în baza art.480 C.civ., cu motivarea că reclamanții au exhibat un titlu de proprietate cu dată mai veche decât pârâții, și i-a obligat pe aceștia să lase reclamanților în deplină proprietate apartamentul nr.4 din blocul 30, sc.A, Aleea Pajura nr.1, sectorul 1, precum și garajul în suprafață de 16,50 mp situat la blocul 23 de la aceeași adresă. Prin aceeași sentință a fost disjunsă în temeiul art.62 alin.2 C.proc.civ.cererea de chemare în garanție a S.C.”R.”SA și a Primăriei Municipiului București formulată de pârâții F.N.și F.A..

Apelurile pârâților și chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General au fost admise prin decizia nr.52 A din 5 februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă. În consecință a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților B.V.și B.L. și s-a menținut măsura disjungerii cererii de chemare în garanție. Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut în esență că tribunalul în mod greșit a aplicat principiul „ qui prior tempore potir jure”, titlurile de proprietate ale părților neprovenind de la același autor.

Că reclamanții nu au făcut dovada transcrierii contractului de vânzare cumpărare încheiat la 8 mai 1968 cu OCLPP și nici a deciziei civile nr.566/2000 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, în timp ce pârâții au intabulat dreptul de proprietate în Cartea Funciară la Judecătoria sectorului 1 București sub nr.16408 din 21 martie 2001. Reținând că vânzarea imobilului în litigiu către cumpărătorii – chiriași s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, că nu a existat o notificare din partea reclamanților nici către Primăria Municipiului București sau Comisia constituită în baza acestei legi și nici către pârâți, curtea a conchis că în favoarea pârâților operează principiul bunei credințe și principiul „ error communis facit jus” . Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel arătând că o consideră nelegală și netemeinică în temeiul art.304 pct.7-10 C.proc.civ., întrucât s-a omis să se examineze – deși această împrejurare a fost învederată de recurenți – nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașii, dat fiind că acest contract s-a realizat prin vădită fraudă la lege, ceea ce elimină din discuție pretinsa bună credință reținută în mod greșit de instanță.

A precizat că în speță frauda la lege se materializează prin încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995 care se aplică doar imobilelor trecute la stat cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță având în vedere că prin decizia nr.566/25 octombrie 2000 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a admis acțiunea în revendicare intentată de reclamanți împotriva Consiliului General al Municipiului București care a fost obligat să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul, precum și prin încălcarea prevederilor H.G.nr.11/1997 din 29 ianuarie 1997 și statuările Curții Constituționale cuprinse în decizia nr.73/8 august 1995. Recursul nu este fondat. În primul rând este de reținut, că, deși invocă motivele de casare prevăzute la punctele 7-10 de sub art.304 C.proc.civ., recurenții nu procedează conform art.303 (2) potrivit căruia „fiecare motiv de recurs va fi arătat și dezvoltat separat”.

Așa după cum se reține din actele și lucrările dosarului, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții au cerut compararea titlurilor de proprietate ale părților, constatarea priorității titlului de proprietate al reclamanților, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr.4, situat la etajul 3, scara A din blocul 30 Aleea Pajura nr.1, sectorul 1 București, precum și garajul în suprafață de 16,50 mp identificat cu numărul 4 și amplasat în blocul 23 de pe aceeași alee Pajura (Jiului).

Cum, procedeul comparării titlurilor vizează exclusiv ipoteza când ambele părți litigante produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți, câștigând partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, este fără echivoc, că reclamanții au considerat valabil titlul de proprietate al pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia la 30 octombrie 1996. În acest context, reclamanții nu mai pot invoca oricând, pe cale de excepție, nulitatea respectivului contract. Analizând critica referitoare la omisiunea instanței de apel de a examina nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașii pe motiv că s-a fraudat legea, se constată și reține că aceasta este neîntemeiată și urmează a fi înlăturată.

Este cunoscut că, prin fraudarea legii se înțelege acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative. Fraudarea legii este deci un mijloc contractual prin care părțile, folosind viclenia caută să eludeze unele dispoziții imperative ale acesteia, cu prilejul încheierii unui act juridic. În speță, nu numai că nu s-a probat cu nimic fraudarea legii, ci dimpotrivă, încheierea la 30 octombrie1966 a contractului de vânzare a imobilului chiriașilor pârâți, s-a făcut cu respectarea riguroasă a prevederilor Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și H.G.nr.20/17 ianuarie 1996 pentru stabilirea normelor metodologice privind aplicarea acestei legi.

Raportat la momentul încheierii contractului (30 octombrie 1996) evident că nu se poate lua în considerare susținerea recurenților în sensul că s-ar fi încălcat prevederile H.G.nr.11/29 ianuarie 1997, care nu erau în vigoare la acea dată. Distinct de cele arătate se impune a se menționa prevederile art.1898 C.civ. potrivit cărora buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea și, ale art.1899 alin.2 potrivit cărora buna-credință se presupune întotodeauna, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care afirmă că ea a existat.

În această ordine de idei, în mod corect instanța de apel a reținut buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (30 octombrie 1996) neexistând o notificare din partea reclamanților nici către Primăria Municipiului București sau Comisia constituită în temeiul Legii nr.112/1995 și nici către pârâți, iar acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu formulată împotriva Consiliului General al Municipiului București, introdusă la 23 mai 1997 fiind admisă la 25 octombrie 2000, deci la 4 ani de la cumpărarea apartamentului. Numai în cazul în care terțul achizitor cu titlu oneros a cunoscut, sau, cu diligențe minime putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credință, ceea ce trebuie dovedit, operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului achizitorului, ceea ce evident, nu este cazul în speță.

În consecință, față de considerentele menționate, recursul reclamanților apare nefondat și urmează a se respinge. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Respinge recursul declarat de reclamanții B.V.și B.L. împotriva deciziei nr.52/A din 5 februarie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2003.