ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3012/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată, după un prim ciclu, M.G. și M.P. au chemat în judecată Municipiul București prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București și pe I.E. pentru a fi obligați pârâții să le predea în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 40 situat în București, ca urmare a constatării nevalabilității și nulității deciziei nr. 619 din 22 aprilie 1976 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București prin care imobilul în discuție a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 fără însă a fi respectate dispozițiile menționatului act normativ, de asemenea s-a cerut constatarea nevalabilității și nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 6 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului București și I.E.

cu încălcarea Legii nr. 112/1995 având ca obiect apartamentul în litigiu. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că imobilul în discuție l-au dobândit în timpul căsătoriei, în baza contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 6782/1970 și a procesului verbal de predare – primire - recepție din 22 septembrie 1972 și că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei fostului Consiliu popular al municipiului București nr. 619/1976 dar că menționata decizie ce constituia titlul statului, nu le-a fost comunicată și prin urmare nu era de natură a produce efecte juridice, astfel că transferul de proprietate nu a operat. În cadrul primului ciclu procesual Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4488 din 22 noiembrie 2000 a admis recursul declarat de reclamanții M.G.

și M.P. împotriva deciziei nr. 135 din 17 martie 2000 a Curții de Apel București, secția civilă, pe care a casat-o, precum și sentința nr. 1086 din 30 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a III – a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. În considerentele deciziei s-a reținut că în cauză nu s-au analizat și nu s-au administrat toate probele privind condițiile preluării bunului de către stat, nu au fost stabilite toate împrejurările de fapt esențiale pentru examinarea și rezolvarea a cererii de chemare în judecată. Astfel s-a evidențiat că la dosar nu exista dovada comunicării deciziei de preluarea imobilului conform decretului nr. 223/1974 către reclamanți; nu s-a analizat data la care a fost preluată de către stat cota-parte de proprietate din imobil ce aparținea reclamantului M.P., emiterea și comunicarea deciziei de preluare a cotei lui M.P.

în raport de data intrării în vigoare a Decretului nr. 223/1974, respectiv 6 decembrie 1974, condițiile și motivele pentru care reclamanta M.G. a părăsit România. De asemenea, cu ocazia rejudecării urma a fi analizată apărarea reclamanților în sensul că s-a stabilit greșit existența în favoarea statului și a pârâtei I.E. a unui titlu legal de proprietate. Rejudecând pricina după casare, Tribunalul București, secția a III - a civilă, prin sentința nr. 914 din 5 septembrie 2001 a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. Instanța a reținut că statul nu deținea un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu întrucât Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 619 din 20 aprilie 1976 a fostului Consiliu popular al municipiului București contravenea Constituției din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate personală și respectiv prevederilor art. 481 C. civ.

potrivit cărora nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă și prealabilă dezdăunare. S-a decis însă că nelegalitatea titlului statului nu afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1121 din 22 aprilie 1997 intervenit între Primăria Municipiului București prin mandatarul SC O. SA și I.E., în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu, pârâta-cumpărătoare fiind de bună credință la perfectarea lui. Comparând însă cele două titluri de proprietate prezentate de părți, instanța a ajuns la concluzia că preferabil era titlul reclamanților întrucât este și cel originar și are întâietate în timp față de cel al pârâtei I.E.

al cărei titlu provenea de la un non dominus . Mai mult, statul neavând un titlu valid de proprietate cu privire la imobil, acesta nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, iar în ceea ce privește art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu era aplicabil speței întrucât contravenea tratatelor internaționale la care România era parte și care conform art. 20 din Constituție au prioritate. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia nr. 152 din 4 aprilie 2002 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții I.E. și Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General împotriva sentinței nr. 914 din 12 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III – a civilă.

În motivarea soluției, instanța de apel a învederat că titlul de proprietate al statului îl constituia Decizia nr. 619 din 20 aprilie 1976 a fostului Consiliu popular al municipiului București, act administrativ ce însă trebuia să respecte formele și procedurile prevăzute de lege pentru a putea produce efecte juridice valabile, respectiv să fi fost comunicat persoanelor interesate, în speță și reclamanților pentru ca aceștia să poată exercita căile de atac prevăzute de lege așa cum o statuau dispozițiile art. 35 din Constituția din 1965, ca și cele din Decretul nr. 223/1974 și respectiv Legea nr. 1/1967 în vigoare la data emiterii deciziei. În acest context, instanța de apel a conchis că transferul de proprietate în baza unui act administrativ anulabil, echivala cu o deposedare abuzivă a reclamanților de imobilul revendicat.

De asemenea s-a apreciat că Decretul nr. 223/1974 era neconstituțional în raport cu art. 36 din Constituția din 1965 și contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară, precum și dispozițiilor art. 481 C. civ. ca lege organică. În fine, compararea titlului reclamanților cu cel al pârâților era o operațiune specifică acțiunii în revendicare pentru situația în care ambele părți prezintă titluri de proprietate ca în speță. Tot astfel, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză întrucât acțiunea în revendicare poate fi paralizată numai în măsura în care dobândirea dreptului de proprietate de către pârâți s-ar fi făcut cu respectarea dispozițiilor art. 18 lit. b) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, în speță încheierea actului de vânzare-cumpărare între pârâți în baza Legii nr. 112/1995, s-a făcut cu nesocotirea H.G. nr. 11/1997. În contra acestei decizii au declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și I.E. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 4 și respectiv art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. Astfel, Consiliul General al Municipiului București a susținut în esență că instanțele judecătorești nu au atribuții de a efectua controlul constituționalității legilor sau corelarea acestora cu pactele și tratatele la care România era parte, atari atribuții revenind Curții Constituționale. Mai mult, decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat nu a fost contestată de reclamanți la timpul respectiv.

Astfel, M.G. a achiesat la respectiva măsura cât timp cota sa de ½ din imobil a fost preluată cu plată, iar necomunicarea deciziei către M.P. îi era imputabilă pentru că nu și-a indicat adresa din străinătate și oricum nu constituia o cauză de nulitate a actului de preluare. Pe de altă parte preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 223/1974 astfel că statul dispunea de un titlu valid de proprietate și prin urmare și contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta I.E. în baza Legii nr. 112/1995 era de natură a transmite valabil dreptul de proprietate asupra imobilului subdobânditoarei I.E. Totodată în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de motivele formulate recurenta a cerut admiterea recursului casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., respectiv admiterea recursului și modificarea deciziei criticate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și respingerea acțiunii față de Consiliul General al Municipiului București ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În recursul său, pârâta I.E. a susținut că față de prevederile art. 725 alin. (2) și art. 2 lit. b) C. proc. civ. Tribunalul București nu mai era competent să soluționeze cauza după casare imobilul în discuție fiind în valoare de sub 2 miliarde lei astfel că pricina trebuia judecată de către Judecătoria sectorului 6 București.

Pe fondul pricinii, a invocat faptul că toate apărările vizând valabilitatea titlului de proprietate al statului și respectiv al său asupra imobilului i-au fost respinse nejustificat de instanțe. Astfel, în ceea ce o privește pe reclamanta M.G. în cauză s-a probat că aceasta a luat cunoștință de existența deciziei de preluare nr. 619 din 22 aprilie 1976 cel puțin la 26 aprilie 1976 când a predat statului cota sa de ½ din imobil, iar la 30 mai 1976 adresându-se serviciului de pașapoarte a invocat acest aspect, și totuși nu a contestat decizia conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și respectiv art. 1 din Legea nr. 1/1967, iar ulterior după abrogarea Legii nr. 1/1967 prin Legea nr. 29/1990 nu o mai putea face.

De altfel, M.G. nici nu mai avea cum să conteste decizia în discuție cât timp a achiesat la plata de despăgubiri care i-au fost acordate conform Decretului nr. 223/1974 și art. 481 C. civ. în deplină concordanță cu prevederile Constituției din 1965. În ceea ce-l privește pe M.P., cât timp acesta nu și-a comunicat noua adresă, urmare plecării din țară, nu avea cum să pretindă să-i fie comunicată decizia de preluare operând prin asemănare dispozițiile art. 98 C. proc. civ. Din această perspectivă nu se poate susține că decizia nr. 619/1976 ar fi nulă. De asemenea, apare nelegală concluzia instanțelor potrivit căreia în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 apartamentul în litigiu nu ar fi intrat cu titlu în proprietatea statului în considerarea faptului că Decretul nr. 223/1974 era contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 precum și dispozițiilor art. 481 C. civ.

cel puțin în ceea ce o privește pe M.G. Pe de altă parte în cauză nu s-a probat că titlul de proprietate al pârâtei s-ar fi constituit cu încălcarea Legii nr. 112/1995, a H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997 întrucât la data perfectării contractului imobilul nu fusese revendicat, memoriul adresat de reclamanți Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 este datat 15 august 1996, după termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, nu a fost notificată, iar adresa nr. 1595 din 15 august 1997 emisă de Primăria sectorului 6 nu se afla la dosar și oricum nu-i era opozabilă, avea posesia imobilului și la data încheierii contractului îndeplinea cerințele art. 4 din Legea nr. 112/1995. Operațiunea comparării titlurilor nu era aplicabilă în speță aceasta fiind caracteristică titlurilor de proprietate care provin de la același autor.

Față de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de imediată aplicare tuturor actelor juridice anterioare sau ulterioare intrării sale în vigoare, titlul recurentei-pârâte era preferabil, iar dreptul său era ocrotit de art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție. De asemenea H.G. nr. 11/1997 nu era aplicabilă la data vânzării reclamanții neavând pe rol acțiunea în revendicare. Pe cale de consecință pârâta a solicitat admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză. Recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse. Din dosar a rezultat că în baza contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 6782/1970 a contractului de împrumut nr. 56591 din 20 aprilie 1972 și a procesului-verbal de predare - primire-recepție din 22 septembrie 1972 soții M.G.

și M.P. au dobândit în proprietate apartamentul nr. 40 situat în București. Ulterior, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 619 din 22 aprilie 1975 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului București, începând cu data de 6 decembrie 1974 s-a trecut în proprietatea statului, fără plată cota de ½ din apartamentul în discuție ce a aparținut reclamantului M.P. pentru că la expirarea vizei de ședere în străinătate nu s-a înapoiat în țară, iar pe data emiterii deciziei – 22 aprilie 1976 – s-a preluat cu plată cealaltă cotă de ½ din apartament ce aparținea reclamantei M.G. care solicitase plecarea definitivă din țară. Apartamentul a fost predat statului de către reclamanta M.G.

la data de 29 aprilie 1976. La data preluării imobilului de către stat în apartament locuiau și părinții reclamantei cărora însă li s-a refuzat încheierea unui contract de locațiune pentru spațiul în discuție. Ulterior, apartamentul a fost închiriat pârâtei I.E. conform contractului de închiriere nr. 1134 din 12 aprilie 1995 și apoi înstrăinat acesteia în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1121 din 22 aprilie 1997. Anterior, respectiv la 15 august 1996 reclamanta M.G.

a sesizat Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 solicitând repunerea sa și a părinților săi în drepturile avute asupra apartamentului în litigiu, în sensul de a i se recunoaște reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului, iar părinților ei dreptul de locațiune, solicitare reiterată prin memoriul din 23 iulie 1997. Reclamanții au susținut constant pe de o parte că Decretul nr. 223/1974 în baza căruia imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului contravenea Constituției din 1965 cât și art. 481 C. civ., respectiv tratatelor internaționale la care România a aderat, iar pe de altă parte că decizia administrativă de preluare nu le-a fost comunicată și prin urmare nu a produs efectul translativ de proprietate în favoarea statului, punct de vedere însușit de instanțe.

Pârâtul Consiliul General al Municipiului București a susținut însă în recursul său că instanțele nu erau abilitate să se pronunțe cu privire la constituționalitatea Decretului nr. 223/1974 acest atribut revenind în exclusivitate Curții Constituționale conform Legii nr. 47/1992 și că deși a luat cunoștință de existența Deciziei nr. 619 din 22 aprilie 1976 cel puțin la 26 aprilie 1976 când a predat imobilul statului, reclamanta M.G. nu a contestat respectivul act administrativ în justiție și prin urmare titlul statului s-a consolidat și era valid. O atare susținere nu poate fi primită.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public al statului sau a unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Potrivit aceluiași text competența de a stabili valabilitatea titlului aparține instanțelor judecătorești. Din această perspectivă apare cu evidență că instanțele judecătorești în exercitarea atribuțiilor acordate prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt abilitate atunci când examinează valabilitatea titlului de proprietate al statului să verifice dacă acesta a fost emis în acord cu Constituția în vigoare la data respectivă și cu tratatele internaționale la care România a aderat.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța dedusă judecății, instanțele au constatat că Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 619 din 22 aprilie 1976 ce constituia titlul de proprietate al statului, contravenea Constituției din 1965 care în art. 46 ocrotea proprietatea personală dobândită prin muncă. Măsura era în dezacord și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară și care la art. 17 pct. 1 și 2 statuează că orice persoană are dreptul la proprietate și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. Or art. 2 din Decretul nr. 223/1974 sancționa cu pierderea dreptului de proprietate imobiliară pe teritoriul țării simpla stabilire a domiciliului în străinătate.

Astfel fiind, corect instanțele au reținut că statul nu a dobândit un titlu valid de proprietate cu privire la apartamentul în litigiu. În acest sens, este de remarcat și că aprecierile instanțelor cu privire la neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 nu sunt de natură a încălca atribuțiile Curții Constituționale care are ca obiect de examinare și controlul constituționalității unei legi sau ordonanțe ce au fost adoptate după înființarea acestei autorități de jurisdicție constituțională, neputându-se extinde examinarea și pentru legile adoptate în sistemul constituțional existent anterior Constituției din 1991. Pe de altă parte, chiar dacă decizia administrativă nu a fost contestată la timpul respectiv de către reclamanți, aceștia încă aveau deschisă calea acțiunii în justiție pentru revendicarea imobilului în litigiu cât timp art. 6 din Legea nr. 213/1998 dă dreptul instanțelor să verifice validitatea titlului dobândit de stat asupra bunului.

Altfel spus, pe calea acțiunii în revendicare de drept comun foștii proprietari pot să reclame în fața instanțelor judecătorești încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate și pot deduce judecății nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra locuințelor în baza Decretului nr. 223/1974 în raport cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar ca urmare instanțele pot statua că actele normative prin care în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 locuințele au fost preluat de stat, au fost date cu încălcarea prevederilor Constituției în vigoare la data preluării, și sunt neconstituționale, ale tratatelor internaționale la care România era parte ori ale altor legi în vigoare la acea dată.

Cu alte cuvinte, se poate constata nevalabilitatea titlului de proprietate al statului. În acest sens s-a statuat și prin Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 de către Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, decizie publicată în M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001. Față de cele ce preced rezultă că statul nu deținea un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu care astfel nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și prin urmare nu putea fi înstrăinat în baza art. 4 din lege către pârâta I.E. De asemenea, față de împrejurarea că acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză nu puteau fi incidente dispozițiile art. 18 lit. a) și art. 46 alin. (2) din menționatul act normativ întrucât s-ar încălca principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile.

Astfel fiind, recursul declarat de Consiliul General al Municipiului București urmează a fi respins ca nefondat. Referitor la recursul pârâtei I.E. acesta de asemenea apare ca nefondat. În adevăr, competența tribunalului în soluționarea pricinii după casare a fost stabilită de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă prin decizia nr. 4488 din 22 noiembrie 2000 și prin urmare având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instanța de trimitere avea obligația să se conformeze. În ceea ce privește critica prin care se susține validitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, pentru argumentele expuse în combaterea recursului declarat de Consiliul General al Municipiului București cu aceeași motivație, ea nu poate fi primită.

Așa cum deja s-a relevat Decretul nr. 223/1974 sancționa cu pierderea proprietății imobiliare pe teritoriul țării, simpla stabilire a domiciliului în străinătate ceea ce contravenea Constituției din 1965, art. 481 C. civ. și tratatelor internaționale la care România era parte. Prin urmare, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 statul nu a dobândit un titlu valid de proprietate asupra imobilului în discuție. Nu pot fi primite nici susținerile pârâtei-recurente I.E. potrivit cărora reclamanta M.G. avea cunoștință de existența deciziei administrative de preluare a imobilului cel puțin de la data de 26 aprilie 1976 când a semnat procesul-verbal de predare a bunului către stat și totuși nu a contestat-o în justiție, iar reclamantul M.P.

neindicând adresa din străinătate nici nu putea pretinde să-i fi fost comunicată așa cum rezultă și din prevederile art. 98 C. proc. civ. astfel că ambii reclamanți nu mai erau în măsură să o conteste în cadrul prezentului litigiu. În adevăr, după cum rezultă din art. 3 al Legii nr. 1/1967 în vigoare la data emiterii deciziei administrative contestate, organul administrativ emitent era obligat să comunice actul respectiv celui în cauză. Această dispoziție legală privind comunicarea actului este de ordin procedural și deci de strictă interpretare. Așa fiind, comunicarea trebuie făcută celui în cauză chiar de către organul emitent, numai astfel celui ce se pretinde vătămat într-un drept al său i se poate asigura o garanție deplină în ceea ce privește conținutul integral și autenticitatea actului administrativ.

Prin urmare, orice altă comunicare făcută de alt organ, sau luarea la cunoștință prin alte mijloace de către cel pretins vătămat de conținutul actului administrativ, este lipsită de eficiență și nu determină curgerea termenului de sesizare a instanței. Pe de altă parte, încălcarea prevederilor legale în cadrul de aplicare a Decretului nr. 233/1974 poate fi invocată și pe cale de excepție, de nelegalitate, cum de altfel, au procedat reclamanții în speță. Cu privire la reclamanta M.G.

față de care recurenta-pârâtă susține că nu s-ar putea invoca dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 este de semnalat pe lângă argumentele deja expuse în examinarea recursului Consiliului General al Municipiului București că aceasta a probat achitarea integrală a prețului de contractare a apartamentului în litigiu în schimb statul nu a dovedit achitarea către pârâtă a despăgubirii prevăzută de Decretul nr. 223/1974 pentru ca instanțele să fie în măsură să aprecieze și dacă aceasta era îndestulătoare așa cum o cer dispozițiile art. 481 C. civ. În fine, așa cum deja s-a relevat, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valid de proprietate și prin urmare el nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea către titularii contractelor de locațiune numai a imobilelor preluate de stat cu titlu.

Așadar, imobilul în litigiu nu putea fi înstrăinat subdobânditoarei I.E. Mai mult, SC O. SA a vândut imobilul către pârâta I.E., fără ca în prealabil Comisia constituită în baza Legii nr. 112/1995 să se fi pronunțat asupra memoriului adresat acestui organ de către reclamanți la 15 august 1996, memoriu despre existența căruia pârâta se putea informa cu minime diligențe. Este eronată și critica pârâtei potrivit căreia instanța poate proceda la compararea titlurilor exclusiv în cazul în care titlurile produse de părți emană de la același autor. În adevăr, specific revendicării atunci când ambele părți produc titluri de proprietate cu privire la imobilul în dispută este tocmai compararea lor pentru a decide titlul preferabil.

De asemenea, așa cum deja s-a evidențiat în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât se opune principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile, iar art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție ocrotește dreptul de proprietate indiferent de titular în măsura în care a fost legal constituit. Față de cele ce preced recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București prin Primar General, și I.E., împotriva deciziei nr. 152 din 4 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2004.