ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3012/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3012/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată, după un

prim ciclu, M.G. și M.P. au chemat în judecată Municipiul București prin primarul

general, Consiliul General al Municipiului București și pe I.E. pentru a fi

obligați pârâții să le predea în deplină proprietate și posesie apartamentul

nr. 40 situat în București, ca urmare a constatării nevalabilității și

nulității deciziei nr. 619 din 22 aprilie 1976 emisă de fostul Consiliu Popular

al Municipiului București prin care imobilul în discuție a fost preluat în baza

Decretului nr. 223/1974 fără însă a fi respectate dispozițiile menționatului

act normativ, de asemenea s-a cerut constatarea nevalabilității și nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 6 mai 1997 încheiat de Primăria

Municipiului București și I.E. cu încălcarea Legii nr. 112/1995 având ca obiect

apartamentul în litigiu.

În motivarea acțiunii reclamanții au

susținut că imobilul în discuție l-au dobândit în timpul căsătoriei, în baza

contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 6782/1970

și a procesului verbal de predare – primire - recepție din 22 septembrie 1972

și că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei

fostului Consiliu popular al municipiului București nr. 619/1976 dar că

menționata decizie ce constituia titlul statului, nu le-a fost comunicată și

prin urmare nu era de natură a produce efecte juridice, astfel că transferul de

proprietate nu a operat.

În cadrul primului ciclu procesual

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4488 din 22

noiembrie 2000 a admis recursul declarat de reclamanții M.G. și M.P. împotriva

deciziei nr. 135 din 17 martie 2000 a Curții de Apel București, secția civilă,

pe care a casat-o, precum și sentința nr. 1086 din 30 septembrie 1999 a

Tribunalului București, secția a III – a civilă, și a trimis cauza spre

rejudecare aceluiași tribunal.

În considerentele deciziei s-a

reținut că în cauză nu s-au analizat și nu s-au administrat toate probele

privind condițiile preluării bunului de către stat, nu au fost stabilite toate

împrejurările de fapt esențiale pentru examinarea și rezolvarea a cererii de

chemare în judecată.

Astfel s-a evidențiat că la dosar nu

exista dovada comunicării deciziei de preluarea imobilului conform decretului

nr. 223/1974 către reclamanți; nu s-a analizat data la care a fost preluată de

către stat cota-parte de proprietate din imobil ce aparținea reclamantului

M.P., emiterea și comunicarea deciziei de preluare a cotei lui M.P. în raport

de data intrării în vigoare a Decretului nr. 223/1974, respectiv 6 decembrie

1974, condițiile și motivele pentru care reclamanta M.G. a părăsit România.

De asemenea, cu ocazia rejudecării

urma a fi analizată apărarea reclamanților în sensul că s-a stabilit greșit

existența în favoarea statului și a pârâtei I.E. a unui titlu legal de

proprietate.

Rejudecând pricina după casare,

Tribunalul București, secția a III - a civilă, prin sentința nr. 914 din 5

septembrie 2001 a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.

Instanța a reținut că statul nu

deținea un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu

întrucât Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 619 din

20 aprilie 1976 a fostului Consiliu popular al municipiului București

contravenea Constituției din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate personală

și respectiv prevederilor art. 481 C. civ. potrivit cărora nimeni nu putea fi

silit a ceda proprietatea sa fără o justă și prealabilă dezdăunare.

S-a decis însă că nelegalitatea

titlului statului nu afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu

plata în rate nr. 1121 din 22 aprilie 1997 intervenit între Primăria

Municipiului București prin mandatarul SC O. SA și I.E., în baza Legii nr.

112/1995 pentru imobilul în litigiu, pârâta-cumpărătoare fiind de bună credință

la perfectarea lui.

Comparând însă cele două titluri de

proprietate prezentate de părți, instanța a ajuns la concluzia că preferabil

era titlul reclamanților întrucât este și cel originar și are întâietate în

timp față de cel al pârâtei I.E. al cărei titlu provenea de la un

non

dominus

.

Mai mult, statul neavând un titlu

valid de proprietate cu privire la imobil, acesta nu intra sub incidența Legii

nr. 112/1995, iar în ceea ce privește art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu

era aplicabil speței întrucât contravenea tratatelor internaționale la care

România era parte și care conform art. 20 din Constituție au prioritate.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin decizia nr. 152 din 4 aprilie 2002 a respins ca nefondate

apelurile declarate de pârâții I.E. și Consiliul General al Municipiului

București prin Primarul General împotriva sentinței nr. 914 din 12 septembrie

2001 a Tribunalului București, secția a III – a civilă.

În motivarea soluției, instanța de

apel a învederat că titlul de proprietate al statului îl constituia Decizia nr.

619 din 20 aprilie 1976 a fostului Consiliu popular al municipiului București,

act administrativ ce însă trebuia să respecte formele și procedurile prevăzute

de lege pentru a putea produce efecte juridice valabile, respectiv să fi fost

comunicat persoanelor interesate, în speță și reclamanților pentru ca aceștia

să poată exercita căile de atac prevăzute de lege așa cum o statuau

dispozițiile art. 35 din Constituția din 1965, ca și cele din Decretul nr.

223/1974 și respectiv Legea nr. 1/1967 în vigoare la data emiterii deciziei.

În acest context, instanța de apel a

conchis că transferul de proprietate în baza unui act administrativ anulabil,

echivala cu o deposedare abuzivă a reclamanților de imobilul revendicat.

De asemenea s-a apreciat că Decretul

nr. 223/1974 era neconstituțional în raport cu art. 36 din Constituția din 1965

și contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea

Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară, precum

și dispozițiilor art. 481 C. civ. ca lege organică.

În fine, compararea titlului

reclamanților cu cel al pârâților era o operațiune specifică acțiunii în

revendicare pentru situația în care ambele părți prezintă titluri de

proprietate ca în speță.

Tot astfel, dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu erau incidente în cauză întrucât acțiunea în revendicare poate fi

paralizată numai în măsura în care dobândirea dreptului de proprietate de către

pârâți s-ar fi făcut cu respectarea dispozițiilor art. 18 lit. b) și art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, în speță încheierea actului de

vânzare-cumpărare între pârâți în baza Legii nr. 112/1995, s-a făcut cu

nesocotirea H.G. nr. 11/1997.

În contra acestei decizii au

declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și I.E.

invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 4 și respectiv art.

304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

Astfel, Consiliul General al

Municipiului București a susținut în esență că instanțele judecătorești nu au

atribuții de a efectua controlul constituționalității legilor sau corelarea

acestora cu pactele și tratatele la care România era parte, atari atribuții

revenind Curții Constituționale. Mai mult, decizia administrativă de preluare a

imobilului de către stat nu a fost contestată de reclamanți la timpul

respectiv. Astfel, M.G. a achiesat la respectiva măsura cât timp cota sa de

½ din imobil a fost preluată cu plată, iar necomunicarea deciziei către

M.P. îi era imputabilă pentru că nu și-a indicat adresa din străinătate și

oricum nu constituia o cauză de nulitate a actului de preluare.

Pe de altă parte preluarea

imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea art. 2 alin. (1) din Decretul

nr. 223/1974 astfel că statul dispunea de un titlu valid de proprietate și prin

urmare și contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta I.E. în baza Legii

nr. 112/1995 era de natură a transmite valabil dreptul de proprietate asupra

imobilului subdobânditoarei I.E. Totodată în cauză erau aplicabile dispozițiile

art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de motivele formulate recurenta

a cerut admiterea recursului casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., respectiv admiterea recursului și modificarea deciziei criticate din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și respingerea acțiunii față de

Consiliul General al Municipiului București ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

În recursul său, pârâta I.E. a

susținut că față de prevederile art. 725 alin. (2) și art. 2 lit. b) C. proc.

civ. Tribunalul București nu mai era competent să soluționeze cauza după casare

imobilul în discuție fiind în valoare de sub 2 miliarde lei astfel că pricina

trebuia judecată de către Judecătoria sectorului 6 București.

Pe fondul pricinii, a invocat faptul

că toate apărările vizând valabilitatea titlului de proprietate al statului și

respectiv al său asupra imobilului i-au fost respinse nejustificat de instanțe.

Astfel, în ceea ce o privește pe

reclamanta M.G. în cauză s-a probat că aceasta a luat cunoștință de existența

deciziei de preluare nr. 619 din 22 aprilie 1976 cel puțin la 26 aprilie 1976

când a predat statului cota sa de ½ din imobil, iar la 30 mai 1976

adresându-se serviciului de pașapoarte a invocat acest aspect, și totuși nu a

contestat decizia conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și respectiv art. 1

din Legea nr. 1/1967, iar ulterior după abrogarea Legii nr. 1/1967 prin Legea

nr. 29/1990 nu o mai putea face. De altfel, M.G. nici nu mai avea cum să

conteste decizia în discuție cât timp a achiesat la plata de despăgubiri care

i-au fost acordate conform Decretului nr. 223/1974 și art. 481 C. civ. în

deplină concordanță cu prevederile Constituției din 1965.

În ceea ce-l privește pe M.P., cât

timp acesta nu și-a comunicat noua adresă, urmare plecării din țară, nu avea

cum să pretindă să-i fie comunicată decizia de preluare operând prin asemănare dispozițiile

art. 98 C. proc. civ.

Din această perspectivă nu se poate

susține că decizia nr. 619/1976 ar fi nulă.

De asemenea, apare nelegală

concluzia instanțelor potrivit căreia în raport de dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998 apartamentul în litigiu nu ar fi intrat cu titlu în

proprietatea statului în considerarea faptului că Decretul nr. 223/1974 era

contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea

Generală ONU la 10 decembrie 1948 precum și dispozițiilor art. 481 C. civ. cel

puțin în ceea ce o privește pe M.G.

Pe de altă parte în cauză nu s-a

probat că titlul de proprietate al pârâtei s-ar fi constituit cu încălcarea

Legii nr. 112/1995, a H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997 întrucât la data

perfectării contractului imobilul nu fusese revendicat, memoriul adresat de

reclamanți Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 este datat 15 august 1996,

după termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, nu a fost notificată, iar

adresa nr. 1595 din 15 august 1997 emisă de Primăria sectorului 6 nu se afla la

dosar și oricum nu-i era opozabilă, avea posesia imobilului și la data

încheierii contractului îndeplinea cerințele art. 4 din Legea nr. 112/1995.

Operațiunea comparării titlurilor nu

era aplicabilă în speță aceasta fiind caracteristică titlurilor de proprietate

care provin de la același autor. Față de prevederile art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 de imediată aplicare tuturor actelor juridice anterioare sau

ulterioare intrării sale în vigoare, titlul recurentei-pârâte era preferabil,

iar dreptul său era ocrotit de art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție. De

asemenea H.G. nr. 11/1997 nu era aplicabilă la data vânzării reclamanții

neavând pe rol acțiunea în revendicare.

Pe cale de consecință pârâta a

solicitat admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză.

Recursurile nu sunt fondate și

urmează a fi respinse.

Din dosar a rezultat că în baza

contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 6782/1970

a contractului de împrumut nr. 56591 din 20 aprilie 1972 și a procesului-verbal

de predare - primire-recepție din 22 septembrie 1972 soții M.G. și M.P. au

dobândit în proprietate apartamentul nr. 40 situat în București. Ulterior, în

baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 619 din 22 aprilie 1975 emisă de

fostul Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului București,

începând cu data de 6 decembrie 1974 s-a trecut în proprietatea statului, fără

plată cota de ½ din apartamentul în discuție ce a aparținut

reclamantului M.P. pentru că la expirarea vizei de ședere în străinătate nu s-a

înapoiat în țară, iar pe data emiterii deciziei – 22 aprilie 1976 – s-a preluat

cu plată cealaltă cotă de ½ din apartament ce aparținea reclamantei M.G.

care solicitase plecarea definitivă din țară.

Apartamentul a fost predat statului

de către reclamanta M.G. la data de 29 aprilie 1976.

La data preluării imobilului de

către stat în apartament locuiau și părinții reclamantei cărora însă li s-a

refuzat încheierea unui contract de locațiune pentru spațiul în discuție.

Ulterior, apartamentul a fost

închiriat pârâtei I.E. conform contractului de închiriere nr. 1134 din 12

aprilie 1995 și apoi înstrăinat acesteia în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995

cu contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1121 din 22 aprilie

1997.

Anterior, respectiv la 15 august

1996 reclamanta M.G. a sesizat Comisia locală pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 solicitând repunerea sa și a părinților săi în drepturile avute asupra

apartamentului în litigiu, în sensul de a i se recunoaște reclamantei dreptul

de proprietate asupra imobilului, iar părinților ei dreptul de locațiune, solicitare

reiterată prin memoriul din 23 iulie 1997.

Reclamanții au susținut constant pe

de o parte că Decretul nr. 223/1974 în baza căruia imobilul în discuție a

trecut în proprietatea statului contravenea Constituției din 1965 cât și art.

481 C. civ., respectiv tratatelor internaționale la care România a aderat, iar

pe de altă parte că decizia administrativă de preluare nu le-a fost comunicată

și prin urmare nu a produs efectul translativ de proprietate în favoarea

statului, punct de vedere însușit de instanțe.

Pârâtul Consiliul General al

Municipiului București a susținut însă în recursul său că instanțele nu erau

abilitate să se pronunțe cu privire la constituționalitatea Decretului nr.

223/1974 acest atribut revenind în exclusivitate Curții Constituționale conform

Legii nr. 47/1992 și că deși a luat cunoștință de existența Deciziei nr. 619

din 22 aprilie 1976 cel puțin la 26 aprilie 1976 când a predat imobilul

statului, reclamanta M.G. nu a contestat respectivul act administrativ în

justiție și prin urmare titlul statului s-a consolidat și era valid.

O atare susținere nu poate fi

primită.

Potrivit art. 6 din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte

din domeniul public al statului sau a unităților administrativ-teritoriale și

bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă

au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Potrivit aceluiași

text competența de a stabili valabilitatea titlului aparține instanțelor

judecătorești.

Din această perspectivă apare cu

evidență că instanțele judecătorești în exercitarea atribuțiilor acordate prin

art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt abilitate atunci când examinează

valabilitatea titlului de proprietate al statului să verifice dacă acesta a

fost emis în acord cu Constituția în vigoare la data respectivă și cu tratatele

internaționale la care România a aderat.

Aplicând aceste dispoziții legale la

speța dedusă judecății, instanțele au constatat că Decretul nr. 223/1974 în

baza căruia a fost emisă Decizia nr. 619 din 22 aprilie 1976 ce constituia

titlul de proprietate al statului, contravenea Constituției din 1965 care în

art. 46 ocrotea proprietatea personală dobândită prin muncă. Măsura era în

dezacord și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea

Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară și care

la art. 17 pct. 1 și 2 statuează că orice persoană are dreptul la proprietate

și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. Or art. 2 din

Decretul nr. 223/1974 sancționa cu pierderea dreptului de proprietate

imobiliară pe teritoriul țării simpla stabilire a domiciliului în străinătate.

Astfel fiind, corect instanțele au

reținut că statul nu a dobândit un titlu valid de proprietate cu privire la

apartamentul în litigiu. În acest sens, este de remarcat și că aprecierile

instanțelor cu privire la neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 nu

sunt de natură a încălca atribuțiile Curții Constituționale care are ca obiect

de examinare și controlul constituționalității unei legi sau ordonanțe ce au

fost adoptate după înființarea acestei autorități de jurisdicție

constituțională, neputându-se extinde examinarea și pentru legile adoptate în

sistemul constituțional existent anterior Constituției din 1991.

Pe de altă parte, chiar dacă decizia

administrativă nu a fost contestată la timpul respectiv de către reclamanți,

aceștia încă aveau deschisă calea acțiunii în justiție pentru revendicarea

imobilului în litigiu cât timp art. 6 din Legea nr. 213/1998 dă dreptul

instanțelor să verifice validitatea titlului dobândit de stat asupra bunului.

Altfel spus, pe calea acțiunii în

revendicare de drept comun foștii proprietari pot să reclame în fața

instanțelor judecătorești încălcarea în orice mod a dreptului lor de

proprietate și pot deduce judecății nevalabilitatea titlului de proprietate al

statului asupra locuințelor în baza Decretului nr. 223/1974 în raport cu

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar ca urmare instanțele pot statua

că actele normative prin care în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

locuințele au fost preluat de stat, au fost date cu încălcarea prevederilor

Constituției în vigoare la data preluării, și sunt neconstituționale, ale

tratatelor internaționale la care România era parte ori ale altor legi în

vigoare la acea dată. Cu alte cuvinte, se poate constata nevalabilitatea

titlului de proprietate al statului.

În acest sens s-a statuat și prin

Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 de către Secțiile Unite ale Curții Supreme

de Justiție, decizie publicată în M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001.

Față de cele ce preced rezultă că

statul nu deținea un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în

litigiu care astfel nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și prin urmare nu

putea fi înstrăinat în baza art. 4 din lege către pârâta I.E.

De asemenea, față de împrejurarea că

acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în

cauză nu puteau fi incidente dispozițiile art. 18 lit. a) și art. 46 alin. (2)

din menționatul act normativ întrucât s-ar încălca principiul constituțional și

de drept civil al neretroactivității legii civile.

Astfel fiind, recursul declarat de

Consiliul General al Municipiului București urmează a fi respins ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtei I.E.

acesta de asemenea apare ca nefondat.

În adevăr, competența tribunalului în

soluționarea pricinii după casare a fost stabilită de Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă prin decizia nr. 4488 din 22 noiembrie 2000 și prin

urmare având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

instanța de trimitere avea obligația să se conformeze.

În ceea ce privește critica prin

care se susține validitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu,

pentru argumentele expuse în combaterea recursului declarat de Consiliul

General al Municipiului București cu aceeași motivație, ea nu poate fi primită.

Așa cum deja s-a relevat Decretul

nr. 223/1974 sancționa cu pierderea proprietății imobiliare pe teritoriul

țării, simpla stabilire a domiciliului în străinătate ceea ce contravenea

Constituției din 1965, art. 481 C. civ. și tratatelor internaționale la care

România era parte. Prin urmare, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998 statul nu a dobândit un titlu valid de proprietate asupra imobilului

în discuție.

Nu pot fi primite nici susținerile

pârâtei-recurente I.E. potrivit cărora reclamanta M.G. avea cunoștință de

existența deciziei administrative de preluare a imobilului cel puțin de la data

de 26 aprilie 1976 când a semnat procesul-verbal de predare a bunului către

stat și totuși nu a contestat-o în justiție, iar reclamantul M.P. neindicând

adresa din străinătate nici nu putea pretinde să-i fi fost comunicată așa cum

rezultă și din prevederile art. 98 C. proc. civ. astfel că ambii reclamanți nu

mai erau în măsură să o conteste în cadrul prezentului litigiu.

În adevăr, după cum rezultă din art.

3 al Legii nr. 1/1967 în vigoare la data emiterii deciziei administrative

contestate, organul administrativ emitent era obligat să comunice actul

respectiv celui în cauză. Această dispoziție legală privind comunicarea actului

este de ordin procedural și deci de strictă interpretare. Așa fiind,

comunicarea trebuie făcută celui în cauză chiar de către organul emitent, numai

astfel celui ce se pretinde vătămat într-un drept al său i se poate asigura o

garanție deplină în ceea ce privește conținutul integral și autenticitatea

actului administrativ. Prin urmare, orice altă comunicare făcută de alt organ,

sau luarea la cunoștință prin alte mijloace de către cel pretins vătămat de

conținutul actului administrativ, este lipsită de eficiență și nu determină

curgerea termenului de sesizare a instanței.

Pe de altă parte, încălcarea

prevederilor legale în cadrul de aplicare a Decretului nr. 233/1974 poate fi

invocată și pe cale de excepție, de nelegalitate, cum de altfel, au procedat

reclamanții în speță.

Cu privire la reclamanta M.G. față

de care recurenta-pârâtă susține că nu s-ar putea invoca dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998 este de semnalat pe lângă argumentele deja expuse în

examinarea recursului Consiliului General al Municipiului București că aceasta

a probat achitarea integrală a prețului de contractare a apartamentului în

litigiu în schimb statul nu a dovedit achitarea către pârâtă a despăgubirii

prevăzută de Decretul nr. 223/1974 pentru ca instanțele să fie în măsură să aprecieze

și dacă aceasta era îndestulătoare așa cum o cer dispozițiile art. 481 C. civ.

În fine, așa cum deja s-a relevat,

imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valid de proprietate

și prin urmare el nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 care permitea

înstrăinarea către titularii contractelor de locațiune numai a imobilelor

preluate de stat cu titlu. Așadar, imobilul în litigiu nu putea fi înstrăinat

subdobânditoarei I.E.

Mai mult, SC O. SA a vândut imobilul

către pârâta I.E., fără ca în prealabil Comisia constituită în baza Legii nr.

112/1995 să se fi pronunțat asupra memoriului adresat acestui organ de către

reclamanți la 15 august 1996, memoriu despre existența căruia pârâta se putea

informa cu minime diligențe.

Este eronată și critica pârâtei

potrivit căreia instanța poate proceda la compararea titlurilor exclusiv în

cazul în care titlurile produse de părți emană de la același autor.

În adevăr, specific revendicării

atunci când ambele părți produc titluri de proprietate cu privire la imobilul

în dispută este tocmai compararea lor pentru a decide titlul preferabil.

De asemenea, așa cum deja s-a

evidențiat în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât

se opune principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității

legii civile, iar art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție ocrotește dreptul de

proprietate indiferent de titular în măsura în care a fost legal constituit.

Față de cele ce preced recursurile

declarate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București prin Primar

General, și I.E., împotriva deciziei nr. 152 din 4 aprilie 2002 a Curții

de Apel București, secția a IV – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2004.