ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3729/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3729/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra prezentelor recursuri, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la 31 iulie 2001, reclamanta C.C.

a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA,

M.C., S.R. - titulara contractului de vânzare cumpărare nr. 4909 din 4

septembrie 1997, M.C. – titularul contractului de vânzare – cumpărare nr. 3937

din 16 iulie 1997, I.P. și I.E. – titularii contractului de vânzare cumpărare nr.

4722 din 27 august 1998, pentru revendicarea imobilului situat în Str. Viitorului

și pentru anularea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate pentru acest

imobil de Primărie cu persoanele fizice pârâte.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950

deși soțul ei T.D. făcea parte din persoanele exceptate de la aplicarea

acestui act normativ.

Deși inițial

prin sentința civilă nr. 3783/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 și

respectiv prin decizia nr. 2337/1997 a Tribunalului București – secția a

III – a civilă, au fost obligate pârâtele Primăria și SC A. SA să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul (teren și construcție), Curtea

Supremă de Justiție a casat cele două hotărâri, admițând un recurs în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție și a respins acțiunea în revendicare formulată de T.E.

Ulterior acestui fapt

Primăria a anulat dispoziția anterioară de punere în posesie și a vândut

cele trei apartamente din imobil cu contractele nr. 4722/1998; 4109/1997 și nr.

3937/1997, contracte despre care reclamanta a susținut că au fost

încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii fiind informați

despre soarta acțiunii în revendicare de către SC A. SA.

intervenție

La 17 octombrie 2001

în proces a intervenit T.E. printr-o cerere de intervenție în interes

propriu și a solicitat anularea contractelor de vânzare – cumpărare și

respectarea drepturilor de proprietate asupra imobilului.

procesual

În cauză a fost

introdus S.I. în calitate de pârât, în continuarea calității procesuale

pasive a pârâtei S.R., decedată la 22 mai 1999, succesorul acesteia, în

calitate de fiu.

Tribunalul București

prin sentința civilă nr. 362 din 21 martie 2002 a respins acțiunea și cererea de intervenție ca neîntemeiate.

Curtea de Apel

București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 474 A din 22

septembrie 2002 a respins ca tardiv apelul reclamantei și ca nefondat apelul

intervenientei.

Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 5168 din 17 septembrie 2004, a admis recursul intervenientei, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul București, constatând că procesul s-a judecat cu o

persoană lipsită de capacitate de exercițiu, reclamanta C.C. fiind

decedată din data de 14 octombrie 2001, conform certificatului de deces emis de

Primăria din Prato – Italia, aflat la fila 37 din dosarul Curții de Apel

București nr. 2063/2002, depus la dosar de I.A.S. împuternicit cu procură de

reprezentare de către A.A. moștenitoarea defunctei C.C., fiica acesteia și a

lui T.D.

procesual

4.1. Instanța de

fond

Rejudecând cauza,

Tribunalul București – secția a IV –a prin sentința civilă nr. 634

din 14 iunie 2005 a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității

acțiunii constatând că imobilul revendicat nu se află în situația

prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001, nefiind deținut de o regie

autonomă, o societate comercială sau o companie națională, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică.

Apartamentele din

imobilul revendicat fiind deținute de persoane fizice în temeiul unor

contracte de cumpărare, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare

pe dispozițiile art. 480 C. civ., acțiune admisibilă.

Excepția

autorității de lucru judecat a fost respinsă constatându-se neîndeplinite

condițiile art. 1201 C. civ., raportat la dispozițiile art. 160 C.

proc. civ. În cele două cauze puse în discuție obiectele au fost diferite,

în prima acțiune s-a urmărit predarea bunului iar în secunda, cea de față,

se urmărește constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare.

S-a reținut că nici condiția identității de părți nu a fost

îndeplinită, în primul dosar neparticipând reclamanta din prezenta cauză.

Excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București

și respectiv SC A. SA au fost respinse în raport de împrejurarea că acestea

figurează ca părți în contractele a căror anulare se cere.

Acțiunea în

revendicare a fost respinsă față de nerespectarea principiului unanimității

potrivit căruia un coproprietar aflat în indiviziune nu poate introduce singur

acțiunea în revendicarea unui bun deținut de un terț, întrucât

revendicarea presupune un drept exclusiv și absolut asupra bunului revendicat,

drept pe care un coproprietar îl poate avea doar ca efect al partajului. În

cauză s-a reținut că bunul revendicat a aparținut în coproprietate

lui T.D., T.G. și T.A.

Reclamanta și

intervenienta îi reprezintă pe primii doi coproprietari (T.D. a lăsat-o moștenitoare

testamentară pe fosta sa soție, C.C., conform certificatului de moștenitor

1433 din 14 iulie 1992, iar T.G. a fost moștenit de fiica sa, T.E., conform

certificatului de moștenitor 958 din 9 mai 1995), despre situația

ultimului coproprietar neexistând dovezi în dosar.

Cât privește valabilitatea

contractelor de vânzare – cumpărare s-a reținut că acestea nu au fost

încheiate cu respectarea dispozițiilor legale. Imobilul a fost preluat de

stat prin Decretul nr. 92/1950, act normativ abuziv aflat în contradicție

cu dispozițiile Constituției din 1948 referitoare la proprietatea

privată, act normativ care,pentru acest motiv, nu a putut duce la transferul

legal de proprietate, cu atât mai mult cu cât imobilul preluat a avut destinație

de locuit. Imobilul nu a reprezentat un mijloc de producție, iar

proprietarii erau funcționari excluși de la aplicarea actului de naționalizare.

Imobilul trecând fără

titlu în proprietatea statului, nu intra în categoria acelor imobile prevăzute

de Legea nr. 112/1995 care puteau fi înstrăinate chiriașilor și, ca urmare,

vânzarea celor trei apartamentelor către chiriași a fost făcută cu încălcarea

Legii nr. 112/1995.

Valabilitatea

contractelor a fost însă analizată prin prisma dispozițiilor art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având

ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate

absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință,

definită prin art. 1898 C. civ. ca fiind „credința posesorului că cel de

la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i

putea transmite proprietatea”.

Potrivit art. 486 C.

civ. „posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea

unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute”.

Sarcina probei

potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ. revine celui care invocă reaua – credință.

În raport de datele

speței instanța a apreciat că deși vânzarea apartamentelor a fost

făcută în contextul disputei publice referitoare la legalitatea naționalizării

și a legitimității deținerii imobilelor de către stat în perioada

comunistă, nu s-a putut reține în privința pârâților că

mediatizarea amintită era de natură să nască un dubiu puternic cu privire la

valabilitatea actului încheiat în condițiile în care proprietarii

anteriori pierduseră în mod irevocabil un litigiu cu privire la recunoașterea

dreptului lor de proprietate prin decizia civilă nr. 4057 din 13 decembrie

1996, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 1157/1996.

S-a apreciat că

reclamanții nu au dovedit reaua – credință a cumpărătorilor care au

depus cereri de cumpărare după pronunțarea soluției irevocabile în acțiunea

în revendicare a moștenitorilor foștilor proprietari și după emiterea dispoziției

administrative a Municipiului București de trecere a imobilului în domeniul

privat al Municipiului București.

S-a concluzionat

așadar, că cei care au cumpărat apartamentul au fost de bună – credință.

Într-adevăr, chiriașii au cunoscut despre intenția moștenitorilor de a

revendica imobilul, dar au aflat că ulterior demersurile acestora au eșuat,

imobilul reintrând în proprietatea statului, și în mod legal au formulat cereri

de cumpărare a apartamentelor în care locuiau.

4.2. Instanța de

apel

Împotriva sentinței

nr. 634/2005 au declarat apel reclamanta și intervenienta.

În apelul său (aflat

la filele 18 – 22 în dosarul nr. 2732/2005 al Curții de Apel București,

secția a IV –a), reclamanta a solicitat „admiterea apelului și schimbarea

în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare nr. 3937/1997,

nr. 4109/1992 și nr. 4722/1998 privind imobilul teren și construcție

situat în București, str. Viitorului. Criticile dezvoltate s-au referit la

greșita apreciere a bunei – credințe a pârâților cu ignorarea

faptului că aceștia cunoșteau pe adevărații proprietari și demersurile

moștenitorilor de a-și recupera proprietatea, făcute anterior încheierii

contractelor de cumpărare.

Apelul declarat de

intervenientă (filele 6 – 10 în același dosar) a vizat în exclusivitate

respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare – cumpărare cu ignorarea faptului că statul nu a dobândit niciodată în

mod legal în patrimoniul său imobilul, și că pârâții au cunoscut pe

adevărații proprietari și demersurile făcute de intervenientă să-și

recupereze bunul care, urmare unei hotărâri judecătorești a intrat în

proprietatea ei și care l-a deținut cu acest titlu pe parcursul anului

1996.

Intervenienta a mai

arătat că la 13 februarie 1996 i-a notificat pe chiriași în sensul că au

încetat contractele lor de închiriere, astfel că încheierea ulterioară a

contractelor de cumpărare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din

legea citată, persoanele fizice nemaiavând calitatea de chiriași la momentul

încheierii contractului de vânzare – cumpărare .

Buna – credință,

a precizat intervenienta, rămâne în fond o valoare morală bazată pe echitate, sinonimă

cu dreptatea, pe loialitate, pe intenția de a nu leza pe nimeni, ceea ce

nu se regăsește în comportamentul și modul de a proceda al pârâților.

S-a criticat faptul

că nu s-au analizat numeroasele dovezi făcute în demonstrarea relei – credințe

a cumpărătorilor persoane fizice.

În apelul său,

intervenienta a precizat în mod expres că cererea sa de intervenție nu a

vizat decât anularea contractelor de vânzare – cumpărare și nu revendicarea cum

în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond, ea alegând calea

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru redobândirea imobilului.

La data de 18

octombrie 2005 T.V. a formulat o cerere de intervenție în interesul

reclamantei T.A. ( fostă A.A.) și a intervenientei T.E. – nepoatele sale. În

susținerea cererii intervenientul a arătat că este moștenitorul lui T.A., fratele

său ( conform certificatului de moștenitor din 25 mai 1977), al treilea

coproprietar al imobilului, care a decedat la 6 martie 1972.

Prin decizia civilă nr.

1554 din 6 decembrie 2005 cu opinie majoritară s-au respins ca nefondate

apelurile constatându-se că nu s-a dovedit reaua – credință în cauză,

deoarece T.E. a notificat SC A. SA la 28 august 1997, după încheierea

contractelor de vânzare – cumpărare, iar vânzarea s-a încheiat după admiterea

recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție și după

preluarea în patrimoniul statului a imobilului (prin dispoziția nr. 567

din 21 aprilie 1997). A fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție

în interesul apelantelor formulată de T.V.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia nr. 2140 din 7 martie 2007 a admis recursul reclamantei și intervenientei și a casat decizia, trimițând cauza spre

rejudecarea apelurilor la aceeași instanță pentru constatarea că s-au

încălcat drepturile procesuale ale reclamantei prin îngrădirea dreptului

acesteia la apărare. Motivul admiterii recursului reclamantei a determinat și

admiterea celorlalte două recursuri, care nu au fost cercetate, declarate de

intervenienții T.E. și, respectiv, T.V.

Curtea de Apel

București – secția a IV-a rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 376

din 12 aprilie 2008 a respins ca neîntemeiate apelurile și cererea de intervenție

formulată de T.V.

În motivarea acestei

decizii Curtea de Apel a reținut că apelurile au vizat numai critici

privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare –

cumpărare.

S-a constatat că la

momentul încheierii contractelor în cauză nu mai exista nici un impediment

juridic care să afecteze posibilitatea de cumpărare a imobilului de către

chiriași, de vreme ce foștii proprietari nu mai aveau titlu, acesta fiind

desființat prin hotărârea judecătorească emisă de Curtea Supremă de Justiție

iar la momentul încheierii contractelor nu apăruse jurisprudența Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, neexistând deci elemente care să răstoarne buna

– credință a cumpărătorului, bună – credință care salvează

contractele în cauză chiar dacă ele vizează un imobil preluat fără titlu.

Împotriva deciziei nr.

376/2008 au declarat recurs reclamanta T.A. și intervenienta T.E.

Reclamanta T.A. a

invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. criticând soluția

instanței de apel pentru împrejurarea că nu s-au analizat toate motivele

de apel, în speță interpretându-se greșit și aplicându-se greșit legea

prin aprecierea că apelanta nu a criticat și respingerea cererii de

revendicare, care a format un capăt distinct de acțiune. Acțiunea

trebuia analizată în ansamblul ei, de vreme ce s-a solicitat schimbarea în tot

a sentinței apelate.

Criticile au privit

și greșita interpretare a faptului că pârâții au fost de bună credință

cu toate că în cauză s-au produs multiple dovezi care conduceau la o soluție

contrară.

În acest sens s-au

invocat mai multe aspecte: faptul că se cunoșteau cei trei adevărați

proprietari, imobilul fiind naționalizat la un moment în care unii dintre

ei locuiau în imobil; faptul că decizia civilă nr. 4057/1996 a Curții

Supreme de Justiție nu a fost pronunțată în contradictoriu cu toți

foștii proprietari ci numai cu T.E. și nu a fost invalidat prin aceasta dreptul

de proprietate al reclamantelor asupra imobilului ci s-a respins acțiunea

din considerentul că instanțele judecătorești nu erau competente să se

pronunțe asupra restituirii imobilelor naționalizate; faptul că nici

sesizarea formulată de intervenientă (nr. 908/1996 la Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 112/1995 înregistrată la 4 aprilie 1996), nici

sesizările reclamantei către SC A. SA ( nr. 6896 din 20 decembrie 995) și,

respectiv, către Primăria sectorului 2 București ( nr. 16586 din 3 decembrie

1997 ) nu primiseră, la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare,

un răspuns (ele fiind și astăzi nerezolvate).

Intervenienta și-a

motivat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat

soluția în esență pentru următoarele: Contractele de vânzare –

cumpărare au fost considerate valabile deși s-a făcut dovada că pârâții

cumpărători nu au fost de bună – credință, ei cunoscând în amănunt

demersurile de revendicare a imobilului care a și fost restituit urmare unei

hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 3873/1997 a Judecătoriei

Sectorului 2 București) devenită irevocabilă, iar intervenienta notificându-i

în mod expres despre intenția de a continua demersurile de revendicare și

după desființarea titlului ei de retrocedare a imobilului (hotărârea de

admitere a recursului în anulare).

S-au încălcat în

felul acesta – a arătat recurenta -, dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art.

1 din Primul Protocol la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor

fundamentale ale drepturilor omului și libertățile fundamentale ale cetățeanului

prin privarea autorilor lor de un bun legal dobândit, ingerința în dreptul

lor de proprietate nefiind justificată nici de lege, nici de un scop legitim,

fiind făcută cu încălcarea proporționalității.

Intimații pârâți

M.C. și I.P. au formulat o întâmpinare în care la cele două motive de recurs

invocate referitoare la lipsa contractului de închiriere la data încheierii

contractului de vânzare – cumpărare și, respectiv, la lipsa bunei lor credințe,

au arătat în esență următoarele:

- rezilierea și

rezoluțiunea unor contracte nu se prezumă, ea trebuie constatată printr-un

act între părți sau prin hotărâre judecătorească; ca urmare intimații

au apreciat că se poate considera cel mult că aceste contracte au fost

suspendate pe perioada atribuirii imobilului prin hotărâre judecătorească, ele

reluându-și cursul normal ulterior astfel că încheierea unor noi contracte era

o pură formalitate, punct de vedere însușit de instanța de casare;

- într-adevăr au fost

adresate notificării către SC A. SA și Primărie, dar intimații nu au fost

niciodată notificați și probabil că notificarea din 7 iunie 1997 nu a avut

timpul necesar să ajungă la persoana competentă să stopeze vânzarea;

- buna – credință

este o stare de spirit și chiar dacă intimații au cunoscut că T.E. revendicase

imobilul, pentru persoane ieșite recent din dictatură statul este tot puternic,

iar dacă statul poate vinde, vânzarea nu poate fi decât legală și valabilă.

La data de 10

noiembrie 2009 P.R., fiică și T.M. fiu au fost introduși în cauză în calitate

de succesori, potrivit certificatelor de calitate de moștenitori nr. 49 din 20

august 2009 (fila 55 din dosar) ai intimatului intervenient T.V., decedat la 13

octombrie 2008.

La data de 3 martie 2009 a intervenit decesul intimatului pârât I.P. ( conform certificatului de deces aflat la fila 57

în dosar ) de pe urma căruia a rămas ca succesoare I.E., soție, conform

certificatului de calitate de moștenitor nr. 2 din 4 februarie 2010 (fila 70 în

dosar ).

de recurs

Curtea de Apel

București rejudecând apelurile în mod neîntemeiat a reținut că apelul

reclamantei a vizat, prin criticile sale numai constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare – cumpărare.

Atât în concluziile

scrise aflate în dosarul nr. 2732/2005 al Curții de Apel București – secția

a IV – a (filele 41 – 43) cât și în concluziile scrise (filele 27 – 31), în

dosarul 423/2/2008 al Curții de Apel București, format pentru rejudecarea

apelurilor după casare, precum și în concluziile orale consemnate în Încheierea

din 29 aprilie 2008 (fila 32 în același dosar), reclamanta și-a precizat

criticile dezvoltându-le atât cât privește constatarea nulității

contractelor cât și modalitatea rezolvării cererii privind revendicarea

imobilului.

Sub aspectul soluționării

cererii, cât privește constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare – cumpărare, se constată că sunt întemeiate criticile recurenților,

instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente,

recte art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației

juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în

proprietatea statului.

Potrivit art. 9 alin.

(1) al acestei legi speciale, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor

ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora

pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea

acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

În cazul dedus judecății

pârâții, persoane fizice, au avut calitatea de chiriași, și și-au păstrat

această calitate până la retrocedarea inițială a imobilului revendicat de

intervenientă.

T.E. a fost pusă în

posesie prin dispoziția nr. 107 din 30 ianuarie 1996 a Primarului General al Municipiului București, și în această calitatea le-a trimis chiriașilor

o notificare (nr. 908/1996) în sensul că nu înțelege să continue locațiunea

cu aceștia.

Mai mult decât atât,

Direcția de administrare a fondului imobiliar din Consiliul local al

Municipiului București, prin adresa nr. 1339 din 13 februarie 1996 (fila 56 în

dosarul de fond) le comunică chiriașilor din imobilul din str. Viitorului S.R.,

I.P., I.I. și M.C. că imobilul în care locuiesc a fost restituit în proprietate

numitei T.E. și ca urmare, contractele de închiriere deținute de aceștia

și încheiate cu SC A. SA își încetează aplicabilitatea, urmând ca noul

proprietar să le respecte locațiunea conform art. 1437 C. civ. și Legii nr.

17/1994.

Art. 1437 C. civ.

prevede că „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune,

dacă locatarul rămâne și este lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea

ca reînnoită efectele ei însă se reglează după dispozițiile articolului

relativ la locațiunea fără termen.

În acest sens art. 1436

C. civ. stipulează că locațiunea făcută pentru un timp determinat

încetează cu trecerea timpului iar pentru restul să se dea înștiințare de

la o parte la alta conform obiceiului locului.

În speță, după

punerea în posesie a intervenientei și încetarea aplicabilității

contractelor de închiriere ale pârâților, foștii chiriași se puteau

prevala de efectele tacitei reconducțiuni în condițiile art. 1437 C.

civ. și Legea nr. 17/1994 dar fosta proprietară, pusă în posesie, i-a notificat

în mod expres că nu înțelege să prelungească contractele de închiriere

încheiate cu vechiul proprietar.

Pe acest fond al

pierderii calității de chiriași ai apartamentelor în care locuiau,

contractarea apartamentelor încheiată în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995,

nu a respectat condițiile expres prevăzute în acel text de lege în care

era permisă vânzarea - cumpărarea.

Sub acest aspect

instanțele respingând cererea privind anularea contractelor de vânzare –

cumpărare au făcut o greșită aplicare a legii în raport de datele de fapt ale

cazului dedus judecății.

În persoana pârâților

nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 9 menționat și care să

abiliteze pe aceștia să devină cumpărători ai apartamentelor ce le-au ocupat

până la retrocedarea lor către fostul proprietar.

Pârâții

cunoșteau situația juridică a imobilului preluat prin naționalizare

de către stat și aflat în procedură de restituire către foștii proprietari, unul

dintre ei locuia deja la parterul imobilului la momentul preluării prin naționalizare).Pârâții

erau familiarizați cu procedurile de revendicare ale imobilului atât din

actele normative în vigoare care permiteau acest lucru cât și din înștiințările

oficiale ce le-au fost trimise de fostul administrator al imobilului pe de o

parte, iar pe de altă parte din notificările proprietarului la acel moment

despre intenția de a nu mai continua contractele de închiriere și ulterior

după intervenția recursului în anulare, despre intenția de a continua

demersurile pentru dobândirea imobilului.

Pe cale de consecință,

vânzarea apartamentului este lovită de nulitate pentru nerespectarea condițiilor

prevăzute expres de Legea nr. 112/1995. Chiar și în această situație sunt

inaplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 contractele nule neputând

fi salvate de buna – credință a dobânditorilor, această prezumție

fiind răsturnată de reclamantă și intervenientă prin probele administrate, mai

sus amintite, rezultând reaua-credință la încheierea contractelor în discuție.

Cumpărătorii nu au

fost în eroare cu privire la faptul că proprietatea asupra imobilului în care

locuiau era puternic disputată între stat și moștenitorii foștilor proprietari,

calitate pe care chiar statul, în urma unor hotărârii judecătorești definitive,

și-a declinat-o și a pus pe fostul proprietar în posesie.

Așadar dobânditorii

nu s-au aflat în așa - numitul error comunis facit jus, principiu care dă

valabilitate aparenței de drept, pentru că în privința lor nu pot fi

întrunite cumulativ cele două condiții care conturează aparența de

drept în discuție. Pe de o parte, eroarea cu privire la calitatea de proprietar

a vânzătorului ( comună, unanimă, invincibilă ) și, pe de altă parte, buna

credință a cumpărătorului care trebuie să fie lipsit de orice culpă sau

îndoială imputabilă acestuia, adică imposibil de prevăzut și de înlăturat.

Cumpărarea imobilului

- chiar și după notificările primite de la noul proprietar ( deposedat între

timp de proprietate), despre hotărârea de a continua revendicarea bunului - deci

deși revendicarea acestuia nu încetase, a fost, în mod evident, făcută de

cumpărători cu asumarea riscului de a putea pierde bunul astfel dobândit.

Pentru considerentele

arătate constatând întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile și constatând că sunt motive de

modificare a deciziei atacate a dispus modificarea în parte a acesteia, în

sensul că a admis apelurile reclamantei și intervenientei T.E. împotriva sentinței

civile nr. 634 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Brașov.

A fost schimbată în

parte sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantei T.A.

și s-a admis în totalitate cererea de intervenție formulată de T.E. S-a

constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare nr. 3937 din

16 iulie 1997 încheiat cu M.C.A., nr. 4722 din 27 august 1998 încheiat cu I.P. și

I.I. ( rămasă în proces și ca succesoare a lui I.P.) și, respectiv, nr. 4109

din 4 septembrie 1997 încheiat cu S.R. (a cărei poziție procesuală a fost

continuată de succesorul acesteia, S.I.).

Acțiunea

reclamantei a fost admisă în parte cât privește solicitarea de constatare a

nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de pârâții

persoane fizice.

Au fost menținute

restul dispozițiilor deciziei atacate și anume:

- respingerea

capătului de cerere din acțiunea reclamantei referitor la restituirea în

natură a bunului, față de împrejurarea că asupra acestui aspect s-a

constatat că urmează să se pronunțe unitatea deținătoare în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001 declanșată în cauză;

- respingerea cererii

de intervenție a intervenientului accesoriu T.V., această măsură nefiind

atacată de intervenient.

Intervenția în proces

a lui T.V., prin declarațiile făcute, a condus la constatarea că reclamanta

și intervenienta au aptitudinea să formuleze pretenții asupra imobilului

ce derivă din succesiunea autorilor lor.

Din sentința nr.

634 din 14 iunie 2005 au fost menținute dispozițiile referitoare la

respingerea excepțiilor privind inadmisibilitatea, autoritatea de lucru

judecat și lipsa calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

București și respectiv SC A. SA.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. vor fi obligați intimații la 1600 de lei cheltuieli de

judecată către recurenta intervenientă, reprezentând onorariul avocatului ales

de aceasta în proces, în sumă de 1600 lei conform chitanțelor nr. 1 din 19

decembrie 2008 și respectiv nr. 27 din 5 martie 2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

reclamantei T.A. și intervenientei T.E. împotriva deciziei nr. 376 din 12 mai 2008 a Curții de Apel București – Secția a IV –a civilă, pe care o modifică în parte în

sensul că admite apelurile formulate de reclamanta T.A. și de intervenienta T.E.

împotriva sentinței nr. 634 din 14 iunie 2005 a Tribunalului București – Secția a IV – a civilă.

Schimbă în parte

sentința în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei T.A. și

admite în totalitate cererea de intervenție formulată de T.E.

Constată nulitatea

absolută a contractelor de vânzare – cumpărare nr. 3937 din 16 iulie 1997

încheiat cu pârâtul M.C.A., nr. 4722 din 27 august 1998 încheiat cu pârâții

I.P. și I.I. și nr. 4109 din 4 septembrie 1997 încheiat cu S.R., în prezent

decedată, având ca moștenitor pe S.I.

Menține restul

dispozițiilor sentinței nr. 634 din 14 iunie 2005 a Tribunalului București – Secția a IV – a civilă și a deciziei nr. 376 din 12 mai 2008 a Curții de Apel București – Secția a IV – a civilă.

Obligă intimații

la 1600 lei cheltuieli de judecată către recurenta – intervenientă T.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 15 iunie 2010.