ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3729/2010

Acțiunea Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 31 iulie 2001, reclamanta C.C. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA, M.C., S.R. - titulara contractului de vânzare cumpărare nr. 4909 din 4 septembrie 1997, M.C. – titularul contractului de vânzare – cumpărare nr. 3937 din 16 iulie 1997, I.P. și I.E. – titularii contractului de vânzare cumpărare nr. 4722 din 27 august 1998, pentru revendicarea imobilului situat în Str. Viitorului și pentru anularea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate pentru acest imobil de Primărie cu persoanele fizice pârâte. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 deși soțul ei T.D. făcea parte din persoanele exceptate de la aplicarea acestui act normativ. Deși inițial prin sentința civilă nr. 3783/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 și respectiv prin decizia nr. 2337/1997 a Tribunalului București – secția a III – a civilă, au fost obligate pârâtele Primăria și SC A. SA să lase în deplină proprietate și posesie imobilul (teren și construcție), Curtea Supremă de Justiție a casat cele două hotărâri, admițând un recurs în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a respins acțiunea în revendicare formulată de T.E. Ulterior acestui fapt Primăria a anulat dispoziția anterioară de punere în posesie și a vândut cele trei apartamente din imobil cu contractele nr. 4722/1998; 4109/1997 și nr. 3937/1997, contracte despre care reclamanta a susținut că au fost încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii fiind informați despre soarta acțiunii în revendicare de către SC A. SA.

Cererea de intervenție La 17 octombrie 2001 în proces a intervenit T.E. printr-o cerere de intervenție în interes propriu și a solicitat anularea contractelor de vânzare – cumpărare și respectarea drepturilor de proprietate asupra imobilului.

Primul ciclu procesual În cauză a fost introdus S.I. în calitate de pârât, în continuarea calității procesuale pasive a pârâtei S.R., decedată la 22 mai 1999, succesorul acesteia, în calitate de fiu. Tribunalul București prin sentința civilă nr. 362 din 21 martie 2002 a respins acțiunea și cererea de intervenție ca neîntemeiate. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 474 A din 22 septembrie 2002 a respins ca tardiv apelul reclamantei și ca nefondat apelul intervenientei. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5168 din 17 septembrie 2004, a admis recursul intervenientei, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, constatând că procesul s-a judecat cu o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, reclamanta C.C. fiind decedată din data de 14 octombrie 2001, conform certificatului de deces emis de Primăria din Prato – Italia, aflat la fila 37 din dosarul Curții de Apel București nr. 2063/2002, depus la dosar de I.A.S. împuternicit cu procură de reprezentare de către A.A. moștenitoarea defunctei C.C., fiica acesteia și a lui T.D.

Al doilea ciclu procesual 4.1. Instanța de fond Rejudecând cauza, Tribunalul București – secția a IV –a prin sentința civilă nr. 634 din 14 iunie 2005 a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii constatând că imobilul revendicat nu se află în situația prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001, nefiind deținut de o regie autonomă, o societate comercială sau o companie națională, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică. Apartamentele din imobilul revendicat fiind deținute de persoane fizice în temeiul unor contracte de cumpărare, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ., acțiune admisibilă. Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă constatându-se neîndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., raportat la dispozițiile art. 160 C. proc. civ. În cele două cauze puse în discuție obiectele au fost diferite, în prima acțiune s-a urmărit predarea bunului iar în secunda, cea de față, se urmărește constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare. S-a reținut că nici condiția identității de părți nu a fost îndeplinită, în primul dosar neparticipând reclamanta din prezenta cauză. Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și respectiv SC A. SA au fost respinse în raport de împrejurarea că acestea figurează ca părți în contractele a căror anulare se cere. Acțiunea în revendicare a fost respinsă față de nerespectarea principiului unanimității potrivit căruia un coproprietar aflat în indiviziune nu poate introduce singur acțiunea în revendicarea unui bun deținut de un terț, întrucât revendicarea presupune un drept exclusiv și absolut asupra bunului revendicat, drept pe care un coproprietar îl poate avea doar ca efect al partajului. În cauză s-a reținut că bunul revendicat a aparținut în coproprietate lui T.D., T.G. și T.A. Reclamanta și intervenienta îi reprezintă pe primii doi coproprietari (T.D. a lăsat-o moștenitoare testamentară pe fosta sa soție, C.C., conform certificatului de moștenitor 1433 din 14 iulie 1992, iar T.G. a fost moștenit de fiica sa, T.E., conform certificatului de moștenitor 958 din 9 mai 1995), despre situația ultimului coproprietar neexistând dovezi în dosar. Cât privește valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare s-a reținut că acestea nu au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale. Imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, act normativ abuziv aflat în contradicție cu dispozițiile Constituției din 1948 referitoare la proprietatea privată, act normativ care,pentru acest motiv, nu a putut duce la transferul legal de proprietate, cu atât mai mult cu cât imobilul preluat a avut destinație de locuit. Imobilul nu a reprezentat un mijloc de producție, iar proprietarii erau funcționari excluși de la aplicarea actului de naționalizare. Imobilul trecând fără titlu în proprietatea statului, nu intra în categoria acelor imobile prevăzute de Legea nr. 112/1995 care puteau fi înstrăinate chiriașilor și, ca urmare, vânzarea celor trei apartamentelor către chiriași a fost făcută cu încălcarea Legii nr. 112/1995. Valabilitatea contractelor a fost însă analizată prin prisma dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, definită prin art. 1898 C. civ. ca fiind „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea”. Potrivit art. 486 C. civ. „posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute”. Sarcina probei potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ. revine celui care invocă reaua – credință. În raport de datele speței instanța a apreciat că deși vânzarea apartamentelor a fost făcută în contextul disputei publice referitoare la legalitatea naționalizării și a legitimității deținerii imobilelor de către stat în perioada comunistă, nu s-a putut reține în privința pârâților că mediatizarea amintită era de natură să nască un dubiu puternic cu privire la valabilitatea actului încheiat în condițiile în care proprietarii anteriori pierduseră în mod irevocabil un litigiu cu privire la recunoașterea dreptului lor de proprietate prin decizia civilă nr. 4057 din 13 decembrie 1996, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 1157/1996. S-a apreciat că reclamanții nu au dovedit reaua – credință a cumpărătorilor care au depus cereri de cumpărare după pronunțarea soluției irevocabile în acțiunea în revendicare a moștenitorilor foștilor proprietari și după emiterea dispoziției administrative a Municipiului București de trecere a imobilului în domeniul privat al Municipiului București. S-a concluzionat așadar, că cei care au cumpărat apartamentul au fost de bună – credință. Într-adevăr, chiriașii au cunoscut despre intenția moștenitorilor de a revendica imobilul, dar au aflat că ulterior demersurile acestora au eșuat, imobilul reintrând în proprietatea statului, și în mod legal au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor în care locuiau. 4.2. Instanța de apel Împotriva sentinței nr. 634/2005 au declarat apel reclamanta și intervenienta. În apelul său (aflat la filele 18 – 22 în dosarul nr. 2732/2005 al Curții de Apel București, secția a IV –a), reclamanta a solicitat „admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare nr. 3937/1997, nr. 4109/1992 și nr. 4722/1998 privind imobilul teren și construcție situat în București, str. Viitorului. Criticile dezvoltate s-au referit la greșita apreciere a bunei – credințe a pârâților cu ignorarea faptului că aceștia cunoșteau pe adevărații proprietari și demersurile moștenitorilor de a-și recupera proprietatea, făcute anterior încheierii contractelor de cumpărare. Apelul declarat de intervenientă (filele 6 – 10 în același dosar) a vizat în exclusivitate respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare cu ignorarea faptului că statul nu a dobândit niciodată în mod legal în patrimoniul său imobilul, și că pârâții au cunoscut pe adevărații proprietari și demersurile făcute de intervenientă să-și recupereze bunul care, urmare unei hotărâri judecătorești a intrat în proprietatea ei și care l-a deținut cu acest titlu pe parcursul anului 1996. Intervenienta a mai arătat că la 13 februarie 1996 i-a notificat pe chiriași în sensul că au încetat contractele lor de închiriere, astfel că încheierea ulterioară a contractelor de cumpărare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din legea citată, persoanele fizice nemaiavând calitatea de chiriași la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare . Buna – credință, a precizat intervenienta, rămâne în fond o valoare morală bazată pe echitate, sinonimă cu dreptatea, pe loialitate, pe intenția de a nu leza pe nimeni, ceea ce nu se regăsește în comportamentul și modul de a proceda al pârâților. S-a criticat faptul că nu s-au analizat numeroasele dovezi făcute în demonstrarea relei – credințe a cumpărătorilor persoane fizice. În apelul său, intervenienta a precizat în mod expres că cererea sa de intervenție nu a vizat decât anularea contractelor de vânzare – cumpărare și nu revendicarea cum în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond, ea alegând calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru redobândirea imobilului. La data de 18 octombrie 2005 T.V. a formulat o cerere de intervenție în interesul reclamantei T.A. ( fostă A.A.) și a intervenientei T.E. – nepoatele sale. În susținerea cererii intervenientul a arătat că este moștenitorul lui T.A., fratele său ( conform certificatului de moștenitor din 25 mai 1977), al treilea coproprietar al imobilului, care a decedat la 6 martie 1972. Prin decizia civilă nr. 1554 din 6 decembrie 2005 cu opinie majoritară s-au respins ca nefondate apelurile constatându-se că nu s-a dovedit reaua – credință în cauză, deoarece T.E. a notificat SC A. SA la 28 august 1997, după încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, iar vânzarea s-a încheiat după admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție și după preluarea în patrimoniul statului a imobilului (prin dispoziția nr. 567 din 21 aprilie 1997). A fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție în interesul apelantelor formulată de T.V. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2140 din 7 martie 2007 a admis recursul reclamantei și intervenientei și a casat decizia, trimițând cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță pentru constatarea că s-au încălcat drepturile procesuale ale reclamantei prin îngrădirea dreptului acesteia la apărare. Motivul admiterii recursului reclamantei a determinat și admiterea celorlalte două recursuri, care nu au fost cercetate, declarate de intervenienții T.E. și, respectiv, T.V. Curtea de Apel București – secția a IV-a rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 376 din 12 aprilie 2008 a respins ca neîntemeiate apelurile și cererea de intervenție formulată de T.V. În motivarea acestei decizii Curtea de Apel a reținut că apelurile au vizat numai critici privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare. S-a constatat că la momentul încheierii contractelor în cauză nu mai exista nici un impediment juridic care să afecteze posibilitatea de cumpărare a imobilului de către chiriași, de vreme ce foștii proprietari nu mai aveau titlu, acesta fiind desființat prin hotărârea judecătorească emisă de Curtea Supremă de Justiție iar la momentul încheierii contractelor nu apăruse jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, neexistând deci elemente care să răstoarne buna – credință a cumpărătorului, bună – credință care salvează contractele în cauză chiar dacă ele vizează un imobil preluat fără titlu.

Recursul Împotriva deciziei nr. 376/2008 au declarat recurs reclamanta T.A. și intervenienta T.E. Reclamanta T.A. a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. criticând soluția instanței de apel pentru împrejurarea că nu s-au analizat toate motivele de apel, în speță interpretându-se greșit și aplicându-se greșit legea prin aprecierea că apelanta nu a criticat și respingerea cererii de revendicare, care a format un capăt distinct de acțiune. Acțiunea trebuia analizată în ansamblul ei, de vreme ce s-a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate. Criticile au privit și greșita interpretare a faptului că pârâții au fost de bună credință cu toate că în cauză s-au produs multiple dovezi care conduceau la o soluție contrară. În acest sens s-au invocat mai multe aspecte: faptul că se cunoșteau cei trei adevărați proprietari, imobilul fiind naționalizat la un moment în care unii dintre ei locuiau în imobil; faptul că decizia civilă nr. 4057/1996 a Curții Supreme de Justiție nu a fost pronunțată în contradictoriu cu toți foștii proprietari ci numai cu T.E. și nu a fost invalidat prin aceasta dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului ci s-a respins acțiunea din considerentul că instanțele judecătorești nu erau competente să se pronunțe asupra restituirii imobilelor naționalizate; faptul că nici sesizarea formulată de intervenientă (nr. 908/1996 la Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 112/1995 înregistrată la 4 aprilie 1996), nici sesizările reclamantei către SC A. SA ( nr. 6896 din 20 decembrie 995) și, respectiv, către Primăria sectorului 2 București ( nr. 16586 din 3 decembrie 1997 ) nu primiseră, la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, un răspuns (ele fiind și astăzi nerezolvate). Intervenienta și-a motivat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat soluția în esență pentru următoarele: Contractele de vânzare – cumpărare au fost considerate valabile deși s-a făcut dovada că pârâții cumpărători nu au fost de bună – credință, ei cunoscând în amănunt demersurile de revendicare a imobilului care a și fost restituit urmare unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 3873/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București) devenită irevocabilă, iar intervenienta notificându-i în mod expres despre intenția de a continua demersurile de revendicare și după desființarea titlului ei de retrocedare a imobilului (hotărârea de admitere a recursului în anulare). S-au încălcat în felul acesta – a arătat recurenta -, dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor fundamentale ale drepturilor omului și libertățile fundamentale ale cetățeanului prin privarea autorilor lor de un bun legal dobândit, ingerința în dreptul lor de proprietate nefiind justificată nici de lege, nici de un scop legitim, fiind făcută cu încălcarea proporționalității. Intimații pârâți M.C. și I.P. au formulat o întâmpinare în care la cele două motive de recurs invocate referitoare la lipsa contractului de închiriere la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare și, respectiv, la lipsa bunei lor credințe, au arătat în esență următoarele: - rezilierea și rezoluțiunea unor contracte nu se prezumă, ea trebuie constatată printr-un act între părți sau prin hotărâre judecătorească; ca urmare intimații au apreciat că se poate considera cel mult că aceste contracte au fost suspendate pe perioada atribuirii imobilului prin hotărâre judecătorească, ele reluându-și cursul normal ulterior astfel că încheierea unor noi contracte era o pură formalitate, punct de vedere însușit de instanța de casare; - într-adevăr au fost adresate notificării către SC A. SA și Primărie, dar intimații nu au fost niciodată notificați și probabil că notificarea din 7 iunie 1997 nu a avut timpul necesar să ajungă la persoana competentă să stopeze vânzarea; - buna – credință este o stare de spirit și chiar dacă intimații au cunoscut că T.E. revendicase imobilul, pentru persoane ieșite recent din dictatură statul este tot puternic, iar dacă statul poate vinde, vânzarea nu poate fi decât legală și valabilă. La data de 10 noiembrie 2009 P.R., fiică și T.M. fiu au fost introduși în cauză în calitate de succesori, potrivit certificatelor de calitate de moștenitori nr. 49 din 20 august 2009 (fila 55 din dosar) ai intimatului intervenient T.V., decedat la 13 octombrie 2008. La data de 3 martie 2009 a intervenit decesul intimatului pârât I.P. ( conform certificatului de deces aflat la fila 57 în dosar ) de pe urma căruia a rămas ca succesoare I.E., soție, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 2 din 4 februarie 2010 (fila 70 în dosar ).

Analiza instanței de recurs Curtea de Apel București rejudecând apelurile în mod neîntemeiat a reținut că apelul reclamantei a vizat, prin criticile sale numai constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare. Atât în concluziile scrise aflate în dosarul nr. 2732/2005 al Curții de Apel București – secția a IV – a (filele 41 – 43) cât și în concluziile scrise (filele 27 – 31), în dosarul 423/2/2008 al Curții de Apel București, format pentru rejudecarea apelurilor după casare, precum și în concluziile orale consemnate în Încheierea din 29 aprilie 2008 (fila 32 în același dosar), reclamanta și-a precizat criticile dezvoltându-le atât cât privește constatarea nulității contractelor cât și modalitatea rezolvării cererii privind revendicarea imobilului. Sub aspectul soluționării cererii, cât privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, se constată că sunt întemeiate criticile recurenților, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, recte art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului. Potrivit art. 9 alin. (1) al acestei legi speciale, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. În cazul dedus judecății pârâții, persoane fizice, au avut calitatea de chiriași, și și-au păstrat această calitate până la retrocedarea inițială a imobilului revendicat de intervenientă. T.E. a fost pusă în posesie prin dispoziția nr. 107 din 30 ianuarie 1996 a Primarului General al Municipiului București, și în această calitatea le-a trimis chiriașilor o notificare (nr. 908/1996) în sensul că nu înțelege să continue locațiunea cu aceștia. Mai mult decât atât, Direcția de administrare a fondului imobiliar din Consiliul local al Municipiului București, prin adresa nr. 1339 din 13 februarie 1996 (fila 56 în dosarul de fond) le comunică chiriașilor din imobilul din str. Viitorului S.R., I.P., I.I. și M.C. că imobilul în care locuiesc a fost restituit în proprietate numitei T.E. și ca urmare, contractele de închiriere deținute de aceștia și încheiate cu SC A. SA își încetează aplicabilitatea, urmând ca noul proprietar să le respecte locațiunea conform art. 1437 C. civ. și Legii nr. 17/1994. Art. 1437 C. civ. prevede că „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, dacă locatarul rămâne și este lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită efectele ei însă se reglează după dispozițiile articolului relativ la locațiunea fără termen. În acest sens art. 1436 C. civ. stipulează că locațiunea făcută pentru un timp determinat încetează cu trecerea timpului iar pentru restul să se dea înștiințare de la o parte la alta conform obiceiului locului. În speță, după punerea în posesie a intervenientei și încetarea aplicabilității contractelor de închiriere ale pârâților, foștii chiriași se puteau prevala de efectele tacitei reconducțiuni în condițiile art. 1437 C. civ. și Legea nr. 17/1994 dar fosta proprietară, pusă în posesie, i-a notificat în mod expres că nu înțelege să prelungească contractele de închiriere încheiate cu vechiul proprietar. Pe acest fond al pierderii calității de chiriași ai apartamentelor în care locuiau, contractarea apartamentelor încheiată în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu a respectat condițiile expres prevăzute în acel text de lege în care era permisă vânzarea - cumpărarea. Sub acest aspect instanțele respingând cererea privind anularea contractelor de vânzare – cumpărare au făcut o greșită aplicare a legii în raport de datele de fapt ale cazului dedus judecății. În persoana pârâților nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 9 menționat și care să abiliteze pe aceștia să devină cumpărători ai apartamentelor ce le-au ocupat până la retrocedarea lor către fostul proprietar. Pârâții cunoșteau situația juridică a imobilului preluat prin naționalizare de către stat și aflat în procedură de restituire către foștii proprietari, unul dintre ei locuia deja la parterul imobilului la momentul preluării prin naționalizare).Pârâții erau familiarizați cu procedurile de revendicare ale imobilului atât din actele normative în vigoare care permiteau acest lucru cât și din înștiințările oficiale ce le-au fost trimise de fostul administrator al imobilului pe de o parte, iar pe de altă parte din notificările proprietarului la acel moment despre intenția de a nu mai continua contractele de închiriere și ulterior după intervenția recursului în anulare, despre intenția de a continua demersurile pentru dobândirea imobilului. Pe cale de consecință, vânzarea apartamentului este lovită de nulitate pentru nerespectarea condițiilor prevăzute expres de Legea nr. 112/1995. Chiar și în această situație sunt inaplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 contractele nule neputând fi salvate de buna – credință a dobânditorilor, această prezumție fiind răsturnată de reclamantă și intervenientă prin probele administrate, mai sus amintite, rezultând reaua-credință la încheierea contractelor în discuție. Cumpărătorii nu au fost în eroare cu privire la faptul că proprietatea asupra imobilului în care locuiau era puternic disputată între stat și moștenitorii foștilor proprietari, calitate pe care chiar statul, în urma unor hotărârii judecătorești definitive, și-a declinat-o și a pus pe fostul proprietar în posesie. Așadar dobânditorii nu s-au aflat în așa - numitul error comunis facit jus, principiu care dă valabilitate aparenței de drept, pentru că în privința lor nu pot fi întrunite cumulativ cele două condiții care conturează aparența de drept în discuție. Pe de o parte, eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului ( comună, unanimă, invincibilă ) și, pe de altă parte, buna credință a cumpărătorului care trebuie să fie lipsit de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia, adică imposibil de prevăzut și de înlăturat. Cumpărarea imobilului - chiar și după notificările primite de la noul proprietar ( deposedat între timp de proprietate), despre hotărârea de a continua revendicarea bunului - deci deși revendicarea acestuia nu încetase, a fost, în mod evident, făcută de cumpărători cu asumarea riscului de a putea pierde bunul astfel dobândit. Pentru considerentele arătate constatând întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile și constatând că sunt motive de modificare a deciziei atacate a dispus modificarea în parte a acesteia, în sensul că a admis apelurile reclamantei și intervenientei T.E. împotriva sentinței civile nr. 634 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Brașov. A fost schimbată în parte sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantei T.A. și s-a admis în totalitate cererea de intervenție formulată de T.E. S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare nr. 3937 din 16 iulie 1997 încheiat cu M.C.A., nr. 4722 din 27 august 1998 încheiat cu I.P. și I.I. ( rămasă în proces și ca succesoare a lui I.P.) și, respectiv, nr. 4109 din 4 septembrie 1997 încheiat cu S.R. (a cărei poziție procesuală a fost continuată de succesorul acesteia, S.I.). Acțiunea reclamantei a fost admisă în parte cât privește solicitarea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei atacate și anume: - respingerea capătului de cerere din acțiunea reclamantei referitor la restituirea în natură a bunului, față de împrejurarea că asupra acestui aspect s-a constatat că urmează să se pronunțe unitatea deținătoare în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 declanșată în cauză; - respingerea cererii de intervenție a intervenientului accesoriu T.V., această măsură nefiind atacată de intervenient. Intervenția în proces a lui T.V., prin declarațiile făcute, a condus la constatarea că reclamanta și intervenienta au aptitudinea să formuleze pretenții asupra imobilului ce derivă din succesiunea autorilor lor. Din sentința nr. 634 din 14 iunie 2005 au fost menținute dispozițiile referitoare la respingerea excepțiilor privind inadmisibilitatea, autoritatea de lucru judecat și lipsa calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și respectiv SC A. SA. În temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi obligați intimații la 1600 de lei cheltuieli de judecată către recurenta intervenientă, reprezentând onorariul avocatului ales de aceasta în proces, în sumă de 1600 lei conform chitanțelor nr. 1 din 19 decembrie 2008 și respectiv nr. 27 din 5 martie 2008.