ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2001 la Tribunalul București,

secția comercială reclamanții S.N. și S.I. au chemat în judecată pe pârâții

F.W.L. și F.L.L. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3391 din 18 decembrie 1998 de Biroul

Notarului Public F.N. privind vânzarea-cumpărarea cotei de 2/2 din   spațiul

comercial   în  suprafață  de  1180,66  m.p.  situat   la   parterul imobilului

din București, sector 1 împreună cu dreptul de folosință gratuită asupra

terenului aferent în cotă indiviză de 218 m.p. pe durata existenței imobilului,

totodată să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților asupra

imobilului din registrul de carte funciară, cu cheltuieli de judecată.

În

motivare reclamanții au arătat că prețul vânzării a fost de 3.494.000.000 lei,

urmând să fie compensat cu împrumutul de 900.000 D.M. pe care l-au primit de la

societatea  W.P.T. GmbH Germania, așa cum s-a stipulat în art. 3 din contract,

compensare care nu s-a realizat.

Astfel,

prin existența clauzei stipulată la art. 3 contractul de vânzare cumpărare a

avut o cauză ilicită și au fost prejudiciate drepturile reclamanților.

În

drept au invocat dispozițiile art. 948 pct.4,  art. 968 și  art. 1295 C. civ.

Prin

încheierea din 11 octombrie 2001 secția comercială și-a declinat competența în

favoarea secției civile a Tribunalului București.

Prin

sentința civilă nr. 980 din 25 iunie 2002 Tribunalul București, secția a III-a

civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea cu

motivarea că cererea pentru constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare a fost semnată numai de către soț, lipsește dovada

consimțământului soției și fiind un act de dispoziție asupra unui bun comun

sunt aplicabile prevederile art. 35 din C. fam.

Împotriva

acestei sentințe reclamantul S.N. a formulat apel arătând în esență că

introducerea unei acțiuni de constatare a nulității absolute a unui act juridic

nu echivalează cu un act de dispoziție.

Prin

decizia nr. 50 din 11 februarie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și pentru că tribunalul nu a

intrat în cercetarea fondului, cauza a fost reținută pentru evocarea fondului.

Pentru

a hotărî astfel instanța a reținut în esență că textul art. 35 alin. (2) din C.

fam are un caracter de excepție și nu poate fi extins la redobândirea de bunuri

imobile cum este cazul în speță.

Împotriva

acestei hotărâri pârâții au formulat recurs invocând motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 5 și  art. 9 C. proc. civ.

Hotărârea

este criticată în esență pentru că în mod greșit a admis apelul și a anulat

sentința apelată fără a se pronunța asupra fondului pricinii, și fără a stabili

un termen pentru judecata fondului. Instanța de apel era obligată să

soluționeze fondul pricinii prin aceeași decizie. Mai este criticată hotărârea

pentru că în mod greșit a considerat că o acțiune în constatarea nulității unui

act de înstrăinare a unui imobil este admisibilă chiar dacă este introdusă

numai de unul din soți, fără consimțământul celuilalt soț.

Conform

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care prima instanță a respins sau

anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului,

instanța de apel găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca

fondul și va judeca procesul pronunțând o hotărâre definitivă.

Dispozițiile

procedurale menționate reprezintă o aplicare a caracterului devolutiv al

apelului.

În

ambele ipoteze (acțiunea a fost respinsă sau cererea de chemare în judecată a

fost anulată) prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.

Instanța

de apel este investită prin cererea de apel și se desesizează prin soluționarea

acestuia prin „hotărâre definitivă”.

Anterior

pronunțării hotărârii definitive instanța de apel realizează operațiunea

juridică a anulării hotărârii pronunțate de prima instanță.

Anularea

hotărârii primei instanțe și pronunțarea hotărârii definitive prin care se

soluționează apelul pot coincide în timp și pot fi realizate printr-un singur

act procedural (o singură hotărâre).

Normele

procedurale arătate nu exclud însă ca instanța de apel să se pronunțe mai întâi

asupra anulării hotărârii primei instanțe și apoi, la un interval de timp

asupra apelului.

Anularea

poate fi dispusă prin hotărâre cum s-a procedat în speță sau prin încheiere cu

caracter interlocutoriu.

Potrivit

art. 299 C. proc. civ. sunt supuse recursului printre altele hotărârile date în

apel.

Art.

297 alin. (1) C. proc.  civ. astfel cum a fost modificat a folosit în mod

expres formularea „va judeca procesul pronunțând o hotărâre definitivă”.

Coroborând

dispozițiile art. 299 C. proc.  civ. cu cele ale art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., recursul, cale extraordinară de atac, se exercită o singură dată atât

împotriva încheierii interlocutorii sau hotărârii prin care s-a dispus anularea

hotărârii primei instanțe – dacă acestea s-au pronunțat separat cât și

împotriva hotărârii prin care a fost soluționat apelul și care dezinvestește

instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Resinge ca inadmisibil recursul declarat de

pârâții W.L.F. și L.L.F. împotriva deciziei nr. 50 din 11 februarie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,  astăzi 21 noiembrie 2003.