ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2001 la Tribunalul București, secția comercială reclamanții S.N. și S.I. au chemat în judecată pe pârâții F.W.L. și F.L.L. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3391 din 18 decembrie 1998 de Biroul Notarului Public F.N. privind vânzarea-cumpărarea cotei de 2/2 din spațiul comercial în suprafață de 1180,66 m.p. situat la parterul imobilului din București, sector 1 împreună cu dreptul de folosință gratuită asupra terenului aferent în cotă indiviză de 218 m.p. pe durata existenței imobilului, totodată să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului din registrul de carte funciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanții au arătat că prețul vânzării a fost de 3.494.000.000 lei, urmând să fie compensat cu împrumutul de 900.000 D.M. pe care l-au primit de la societatea W.P.T. GmbH Germania, așa cum s-a stipulat în art. 3 din contract, compensare care nu s-a realizat. Astfel, prin existența clauzei stipulată la art. 3 contractul de vânzare cumpărare a avut o cauză ilicită și au fost prejudiciate drepturile reclamanților. În drept au invocat dispozițiile art. 948 pct.4, art. 968 și art. 1295 C. civ. Prin încheierea din 11 octombrie 2001 secția comercială și-a declinat competența în favoarea secției civile a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 980 din 25 iunie 2002 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea cu motivarea că cererea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost semnată numai de către soț, lipsește dovada consimțământului soției și fiind un act de dispoziție asupra unui bun comun sunt aplicabile prevederile art. 35 din C. fam. Împotriva acestei sentințe reclamantul S.N. a formulat apel arătând în esență că introducerea unei acțiuni de constatare a nulității absolute a unui act juridic nu echivalează cu un act de dispoziție. Prin decizia nr. 50 din 11 februarie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și pentru că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, cauza a fost reținută pentru evocarea fondului.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că textul art. 35 alin. (2) din C. fam are un caracter de excepție și nu poate fi extins la redobândirea de bunuri imobile cum este cazul în speță. Împotriva acestei hotărâri pârâții au formulat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și art. 9 C. proc. civ. Hotărârea este criticată în esență pentru că în mod greșit a admis apelul și a anulat sentința apelată fără a se pronunța asupra fondului pricinii, și fără a stabili un termen pentru judecata fondului. Instanța de apel era obligată să soluționeze fondul pricinii prin aceeași decizie. Mai este criticată hotărârea pentru că în mod greșit a considerat că o acțiune în constatarea nulității unui act de înstrăinare a unui imobil este admisibilă chiar dacă este introdusă numai de unul din soți, fără consimțământul celuilalt soț.

Conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care prima instanță a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul pronunțând o hotărâre definitivă. Dispozițiile procedurale menționate reprezintă o aplicare a caracterului devolutiv al apelului. În ambele ipoteze (acțiunea a fost respinsă sau cererea de chemare în judecată a fost anulată) prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului. Instanța de apel este investită prin cererea de apel și se desesizează prin soluționarea acestuia prin „hotărâre definitivă”. Anterior pronunțării hotărârii definitive instanța de apel realizează operațiunea juridică a anulării hotărârii pronunțate de prima instanță.

Anularea hotărârii primei instanțe și pronunțarea hotărârii definitive prin care se soluționează apelul pot coincide în timp și pot fi realizate printr-un singur act procedural (o singură hotărâre). Normele procedurale arătate nu exclud însă ca instanța de apel să se pronunțe mai întâi asupra anulării hotărârii primei instanțe și apoi, la un interval de timp asupra apelului. Anularea poate fi dispusă prin hotărâre cum s-a procedat în speță sau prin încheiere cu caracter interlocutoriu. Potrivit art. 299 C. proc. civ. sunt supuse recursului printre altele hotărârile date în apel. Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat a folosit în mod expres formularea „va judeca procesul pronunțând o hotărâre definitivă”.

Coroborând dispozițiile art. 299 C. proc. civ. cu cele ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul, cale extraordinară de atac, se exercită o singură dată atât împotriva încheierii interlocutorii sau hotărârii prin care s-a dispus anularea hotărârii primei instanțe – dacă acestea s-au pronunțat separat cât și împotriva hotărârii prin care a fost soluționat apelul și care dezinvestește instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Resinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâții W.L.F. și L.L.F. împotriva deciziei nr. 50 din 11 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2003.