ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5553/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 22 octombrie 2001, reclamantul D.N. a chemat în judecată pârâtul N.M. solicitând instanței ca hotărârea pe care o pronunță să țină loc de act de vânzare cumpărare față de actul sub semnătură privată din 6 ianuarie 1994 intervenit între pârât și C.G., obiectul vânzării fiind imobilul situat în București. Prin sentința civilă nr. 13368 din 17 decembrie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În urma înregistrării cauzei la tribunal, reclamantul a solicitat introducerea în proces a numitului C.G. și a precizat că acțiunea nu a promovat-o în nume propriu, ci ca mandatar al lui C.G.

A mai precizat că prin acțiune s-a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare încheiat între C.G. și N.M. Prin sentința civilă nr. 1407 din 23 septembrie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiunea invocată de pârât, a admis cererea reclamantului și a stabilit că hotărârea ține loc de act de vânzare-cumpărare. Reclamantul D.N. a solicitat în temeiul art. 281 3 C. proc. civ. completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1407/2002 în sensul introducerii mențiunii privind cheltuielile de judecată în sumă de 69.650.000 lei, pârâtul fiind obligat la plata acestei sume prin sentința civilă nr. 1731 din 25 noiembrie 2002. Pârâtul N.M.

a formulat apel împotriva sentințelor civile nr. 1731 din 25 noiembrie 2002 și nr. 1407 din 23 septembrie 2002. Referitor la sentința pronunțată, în raport de art. 281 alin. 2 C. proc. civ. s-a învederat soluționarea cauzei cu încălcarea prevederilor art. 89 1 C. proc. civ. Întrucât admiterea acțiunii s-a făcut exclusiv cu privire la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare, cerere care nu are caracter patrimonial, fiind supusă conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 146/1997 la plata unei taxe de timbru de 150.000 lei, nu ar fi legal și admisibil ca apelantul pârât să fie obligat la plata sumei de 69.650.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În ceea ce privește sentința civilă nr. 1407 din 23 septembrie 2002 s-a arătat că în acțiunea introductivă nu s-a precizat că a fost promovată de C.G.

prin mandatar D.N., neexistând o procură în acest sens, situație în care acțiunea nu putea fi pronunțată față de C.G. De asemenea se mai susține că nu s-a pus niciodată în discuție aspectul că reclamant în proces ar fi fost C.G. S-a mai învederat că în ceea ce privește prescripția, nu s-a dovedit momentul în care N.M. i-ar fi predat voluntar lui C.G. posesia imobilului pentru a se stabili când a fost întrerupt cursul prescripției și cât timp a mai trecut până la data înregistrării acțiunii la instanță. Prin decizia civilă nr. 91/A din 17 februarie 2003 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate apelurile formulate de pârâtul N.M. împotriva sentinței civile nr. 1407 din 23 septembrie 2002 și a sentinței civile nr. 1731 din 25 noiembrie 2002 pronunțate de Tribunalul București în contradictoriu cu intimatul reclamant C.G.

prin mandatar D.N. A fost dat în debit apelantul pârât N.M., cu suma de 34.822.500 lei reprezentând diferență taxă de timbru pentru apel și a fost obligat la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele : În privința prescripției dreptului la acțiune, față de obiectul cauzei (hotărârea instanței să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare) și de faptul că este vorba de o acțiune personală, termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare din 6 ianuarie 1994; deși termenul a fost întrerupt prin intrarea cumpărătorului în posesia imobilului cumpărat, efectul este echivalent cu o recunoaștere a dreptului său de creanță de către vânzător.

S-a reținut că timbrajul a fost achitat față de obiectul cauzei în raport de dispozițiile Legii nr. 146/1997. Referitor la titularul acțiunii s-a conchis că D.N. s-a prezentat ca mandatar al lui C.G. pentru a obține pe cale judecătorească autentificarea unui act sub semnătură privată. Cu privire la criticile vizând raporturile juridice dintre C.G. și D.N. s-a concluzionat că nu constituie obiect al cauzei. Convenția în discuție, obiect al litigiului, produce efecte juridice între părțile contractante, acestea obligându-se să se prezinte la notariat în vederea încheierii actului în formă autentică. Vânzătorul, cu toate că a încasat prețul de 150.000 dolari SUA, a eliberat imobilul și nu a contestat chitanța, nu și-a mai onorat obligația de a se prezenta la notar pentru perfectarea actului în formă autentică, împrejurări față de care s-a menținut soluția instanței de fond bazată pe dispozițiile art. 1073 și art. 077 C. civ.

Apelul a fost privit ca neîntemeiat și în raport de aplicarea art. 274 alin. (2) C. proc. civ., deoarece corect a fost soluționată omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri accesorii privind obligația părții căzută în pretenții de a achita cheltuielile de judecată părții adverse. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.M., criticând-o prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. Recurentul menționează global, nediferențiat motivele de recurs față de textele de mai sus, însă din prezentarea generală se pot reține următoarele critici: În primul rând se susține că instanțele au soluționat acțiunea fără a stabili persoanele ce stau ca părți în proces, față de actele existente la dosar, în sensul că numitul D.N.

este reclamant sau mandatar al lui C.G. De asemenea se susține că, deși acțiunea a fost promovată de numitul D.N.ca și reclamant în contradictoriu cu pârâtul N.M., hotărârea s-a pronunțat cu privire la reclamantul C.G., fără a se pune în discuție împrejurarea că acesta din urmă stă în proces în această calitate. În fine, se mai arată că instanțele nu au răspuns la apărările sale din întâmpinare, unde a invocat aspecte legate de prescripție, timbraj, mandat. Recursul este fondat. Instanțele prin modul în care au soluționat cauza, au încălcat în mod evident dispozițiile art. 129 C. proc. civ., cu privire la rolul activ în stabilirea raporturilor juridice reale dintre părți și administrarea probatoriilor, nu s-au pronunțat asupra unor mijloace de apărare importante și au făcut motivări contradictorii . Astfel, este de observat în primul rând că nu s-a clarificat cine stă în proces în calitate de reclamant, D.N.

sau C.G. Inițial acțiunea a fost promovată de către D.N. în nume propriu, susținând că se substituie în toate drepturile lui C.G., pentru ca apoi să susțină că este mandatarul lui C.G. Fără a se clarifica raporturile juridice dintre D.N. și C.G., fără o analiză minuțioasă a incidenței dispozițiilor art. 67-69 C. proc. civ. în final s-a admis acțiunea promovată de reclamantul C.G. Instanța avea obligația să stabilească cu claritate cadrul procesual, părțile ce stau în proces și calitățile acestora, să elucideze aspectele legate de mandatul de reprezentare (existența lui în raport cu dispozițiile legale, limitele în care se realizează). Toate aspectele invocate de recurent în întâmpinare la care instanța de fond nu a răspuns sunt relevante pentru soluționarea acțiunii.

Constatând că judecata în apel, care are caracter devolutiv, nu s-a realizat, în cadrul și sub toate aspectele cauzei, ceea ce echivalează cu o necercetare asupra fondului și că elemente esențiale nu au fost examinate, Curtea va admite recursul și în baza art. 313 C. proc. civ. va casa decizia și va trimite cauza instanței de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul N.M. împotriva deciziei nr. 91 A din 17 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2004.